Vrei sa ne intalnim sambata seara/ Dupa conferinta, la Izvor?

Nu vreau sa ma sparg in figuri retorice, o sa fiu cat mai succinta, cu riscul de a-mi pierde fata (spune-mi repede autorul teoriei fetelor si figuratiei, sau jar criogenat mananci!). Te rog sa te duci la baie si sa iti compui (chimic, cu ajutorul trusei de machiaj) cea mai luminoasa si aratoasa fata posibila. Pe urma te intorci la laptop. Gata? Cheeeese! Ti-am facut o poza. Vreau sa iti vad sufletul. Sa ti-l imortalizez. Am facut insolatie, zici? M-a batut soarele-n cap? M-am ars rau de tot? Haha, stii tu ce stii, dar mai am resurse de energie (electrica). Este o poza reusita (am talent la fotografiat). Din pacate insa, nici urma de aule, fumuri, umbre, aburi, entitati. Ah, cred ca stiu de ce: esti inca plina de viata. Adica insufletita, spiritul tau este adaanc inradacinat in corpul fizic, numai ca, fiind imaterial, nu se vede la radiografie. Chiar, cum ar fi? Sa iti spuna doctorul ca suferi de o entorsa la suflet. Sau de sufletita. Malformatie congenitala? Anemie? Daar...suflete siameze, greu de separat chirurgical? Arsuri de gradul al treilea? Cred ca ai cere singura sa ti se amputeze. Dar daca ai suferi apoi de sindromul sufletului fantoma si te-ar durea la fel de tare? Cumva, intr-un fel cred ca toti suferim de acest sindrom. In grade mai mari sau mai mici. Atunci, ne purtam ca si cum ar exista pentru ca ne doare sau ne doare pentru ca ne purtam ca si cum ar exista? Ce a fost mai intai, sufletul sau fantoma? The ghost in the machine…Ceea ce ne diferentiaza de improbabilii zombii imaginati David Chalmers? O parte din qualia? O simpla eroare de categorizare. O pacaleala? Nu prea imi vine sa rad. Adica mi-a cam inghetat zambetul pe buze.

Hippolyte Baraduc. De la el am preluat ideea, m-a vizitat intr-o noapte, venea dintr-un loc fierbinte si intunecat. (Nu scap de polaritatea cald/ rece astazi) Cica se ratacise pe acolo si ar fi vrut sa ii servesc drept calauza. Am refuzat, dar am impresia ca mi-a facut o poza inainte sa plece. De atunci am bizara senzatie ca lucrurile nu mai sunt cum erau... In timpul vietii (1850-1909), Hippolyte Baraduc a fost un medic pasionat de spirite si de supranatural. Era convins ca poate surprinde in fotografii sufletele celor recent decedati, iar prima ocazie de a o demonstra s-a ivit in 1909, la moartea fiului sau André, in varsta de numai 19 ani. La cateva ore dupa tragica intamplare, indurerat, Hyppolyte si-a pozat fiul in cosciug si a descoperit un fel de ceata fara forma ce radia din toate directiile cu o forta considerabila. Infrigurat, a asteptat un prilej de a replica experienta. Care a aparut sase luni mai tarziu, cand sotia lui s-a imbolnavit foarte grav. Ingrijorat, omul nostru si-a instalat aparatura la capataiul jumatatii sale muribunde si a vegheat-o cu destoinicie si devotament. Inainte sa isi idea duhul, sotia a suspinat de trei ori. Sotul a fost pe faza si a fotografiat-o chiar in timpul uneia dintre aceste ultime rasuflari. In poza apar trei globuri luminoase ce plutesc deasupra corpului doamnei Baraduc: http://www.unexplained-mysteries.com/gallery/images/2714/hippolyte-baraduc-1907

Ce parere ai? A reusit medicul nostru din secolul trecut sa „captureze” sufletul hoinar al sotiei sale? El era convins ca da. Scepticii spun insa ca nu avem esente spirituale, doar gauri. Cei trei bulgari (sic!) stralucitori din poza nu se datoreaza sufletului, ci unor minuscule fisuri situate in spatele lentilei aparatului de fotografiat. Las’ca vad ei gauri negre, aspiratoare de suflete moarte gogoliene, la Judecata de Apoi! Asa, ca sa le mai arda (in Iad) de judecat lucrurile...la rece! Da, prevad ca vor fi trecuti prin furcile caudine si invartiti intr-un cazan de smoala de un dracusor sufletist, pe care l-au induplecat sa le permita la nesfarsit testarea teoriilor materialiste in realitate. Pe propria piele, evident! Sedinte gratuite de solar, cu efecte secundare incorporate. O intreaga corporatie, si Infernul asta; cu un CEO cam lacom, si-a construit un imperiu pe noua etaje concentrice, diametral sau poate doar razant opuse.

In timp ce unii il pozau, altii au incercat sa il incercuiasca sau cantareasca. Duncan MacDougall a vizitat sase persoane foarte bolnave (cred ca de friguri), aflate pe cantarul de moarte. Da, le-a masurat greutatea (pardon, masa corporala, mai mica decat cea a unei vaci, hihi) inainte si dupa trecerea in starea modificata de constiinta numita, conventional, deces. A calculat diferenta si a ajuns la concluzia ca sufletul are 21 de grame. Simti si tu cum ti s-a luat o greutate de pe inima acum cand stii de unde vine numele filmului din 2003, cu Sean Penn si Naomi Watts? Si asta nu e tot. A repetat experienta cu 15 caini si a constatat ca in cazul lor nu exista nicio diferenta de gramaj, confirmandu-si astfel si convingerile religioase, cum ca animalele nu au suflet. Rezultatele studiului sau au fost publicate in 1907, in New York Times. Ma trec niste transpiratii reci acum, cand imi imaginez cum, peste un secol, cineva va scrie un articol despre lucrurile trasnite in care credeau oamenii in 2013 si pe care le publicau in prestigioase publicatii, multe dintre ele peer-reviewed. Apropo de transpiratii, se pare ca asta ar explica de fapt cele 21 de grame in minus. In momentul mortii temperatura corpului creste brusc deoarece plamanii nu mai racesc sangele, iar glandele sudoripale secreta atunci „sufletul”. Ca sa desecretizez complet dosarul, cainii nu au in dotare glandele respective- sufletul lor ramane deci captiv in trup.

Crezi insa ca vanatoarea de suflete (sau vanarea de vant) s-a oprit aici? Nu, stii prea bine ca ea continua si va continua ceva timp de acum inainte, in ciuda revolutiei din neurostiintele hotarate sa provoace o schimbare de paradigma. Dualismul e aproape inerent mintii umane, iar a intelege prin introspectie cum arata de fapt realitatea pe care creierul nostru o creează este ca si cum ai incerca sa afli daca este mereu aprinsa lumina din frigider, deschizand usa suficient de repede incat sa vezi asta- the refrigerator light illusion. (ti-e frig? vin cu o patura? numai daca stingi lumina!)

Gandesti dualist pentru ca ai impresia ca detii un „sine”, iar aceasta impresie este produsa de creierul tau (poftim, vezi cum se insinueaza? Am spus creierul „tau”, tu fiind cine? unde?). In realitate, nu exista nicio unitate centrala care sa sintetizele experientele tale undeva. Esti un manunchi de senzatii, o colectie de perceptii diferite care se succeda rapid si sunt intr-un flux si o miscare perpetua – asta a intuit, cu mult timp in urma, David Hume.

In general, informatiile culese de organele noastre de simt (pe baza unor indicii din mediu) si prelucrate de analizatori conduc spre impresia ca „tu” esti in interiorul corpului. Daca suferi de epilepsie sau de un atac cerebral lucrurile se pot schimba, experimentezi altfel de senzatii. Exista insa circumstante cand acest sentiment al sinelui poate fi manipulat in laborator, de cate un neuroscientist excentric care probabil nu are nici el toti boii in casa sau toti liliecii la mansarda- au zburat intr-o calatorie de auto-cunoastere, satui sa fie intrebati in fiecare zi „Cum este sa fii liliac?”. Ce instrumente s-au folosit pana acum? Membre de cauciuc (Susan Blackmore), oglinzi (Ramachandran), manechine si papusi Barbie (Bjorn Van der Hoor) sau elemente din realitatea virtuala. 

Henrik Ehrsson este cercetator (da, cu capu’) la institutul Karolinska din Stockholm, acolo unde, in 2007, a realizat unul dintre primele experimente prin care s-au alterat, in laborator, perceptia corporala si senzatia de sine ale unor subiecti. Participantii au fost rugati sa se aseze pe scaun si sa poarte o pereche de ochelari speciali, conectati la doua camere video aflate la doi metri in spatele lor. Lentila stanga receptiona imaginile filmate in partea dreapta, iar cea dreapta prelua ceea ce inregistra camera vido din stanga. Subiectii au trait sentimentul ca se afla astfel la o distanta de doi metri de spatele lor, lucru confirmat de reactiile lor atunci cand au fost atinsi cu doua bete in piept (odata in pieptul „real”, odata in cel virtual).

Bjorn Van der Hoor, de la acelasi institut, a indus un sentiment similar altui grup de participanti, folosind niste jucarii ingenioase, papusi gonflabile (glumesc pe jumatate!), cuburi si potiuni magice. Astfel a descoperit iluzia Alice, dar ma opresc aici cu dezvaluirile pentru ca simt cum ma fac mica-mica, iar sufletul imi e proiectat cativa metri in fata (sa fie 200?), distanta ce pare insa uriasa la dimensiunile mele actuale. O sa incerc sa parcurg jumatate de distanta, pe urma inca o jumatate din distanta ramasa, si inca o jumatate, apoi alta jumatate din ce a ramas si asa nu o sa ajung eu niciodata la capatul afurisitilor alora de metri! Zeno, numai tu esti vinovat! Si tu! Lasand la o parte efectele dramatice, exista ceva adevar in faptul ca nu te poti prinde din urma niciodata: experimentele de stimulare a cortexului somato-senzitiv au aratat ca este nevoie de o jumatate de secunda de excitare (e doar retoric, evit repetitia!) pentru ca subiectul sa simta ceva. Experienta ta constienta apare astfel dupa ce stimulul a avut loc, decalaj temporal ce nu este inca foarte bine explicat, dar care te face practic sa traiesti post-hoc sau retrograd. Ti-as putea demonstra asta si printr-un joc numit „iepurasul cutanat” dar simt deja furnicaturi ciudate in bratul stang, cauzate, probabil, de o stimulare petrecuta cu ceva timp in urma (cam mult). In plus, am ramas inchisa in casa iepurasului alb pentru ca, dupa cum spuneam, m-am micsorat si nu pot sa ajung la cheia pe care pretinde ca mi-ar fi lasat-o, totusi, pe masa.

Nu mai stiu unde am ramas (in timp si spatiu). De calatorii astrale ai auzit? Intelegand tot ce ti-am spus pana acum, astfel de senzatii nu mai par la fel de misterioase, asa-i? Pentru ca tot suntem cu capul in nori, stii ce e aia pareidolie? Este o alta iluzie creata de creier, o ultra-generalizare a capacitatii noastre adaptative (situate in gyrusul fusiform) de a distinge fetele pozitive si negative.  Este util, chiar vital sa iti recunosti fata in oglinda sau sa iti dai seama repede daca cel care intra in casa este un membru al familiei sau un infractor. Si pentru asta creierul s-a specializat atat de bine in detectia lor incat acum vedem fete peste tot, inclusiv in nori sau in luna  (nu-i frumoasa melodia The Man in the Moon de la REM?). Pareidolia poate fi exploatata, cu putina imaginatie, in testele proiective. Uita-te chiar acum la cer si spune-mi o poveste. Vezi vreo fata cunoscuta?

 Ah, iar bat campul, de la mac mi se trage. Iar cand spun „mac” ma gandesc la alt exemplu de manipulare a perceptiilor- stii poza aia cu animalul pe care il vezi cand rata cand iepure, in functie de ce retragi automat din memorie? Si apropo de camp, te-ai mai gandit la problema din articolul precedent? Nu, asa nu se mai poate! Textul asta se auto-genereaza si auto-deconstruieste sub privirile mele neputincioase. Este dezlanat precum tesatura de sinapse ce mi-a impaienjenit cortexul, un labirint din care nu stiu cum sa ies, eu nebeneficiind de ajutorul nedrept pe care l-a primit duplicitarul Tezeu. Neuronii descarca haotic, mi-a sarit si siguranta, circuitele electrice sunt compromise si ma simt un pic depasita de situatie. Prin urmare, daca stii un neuro-electrician bun da-mi de stire. Poate fi si un defect de focalizare pe lentila din ochii cu care fotografiam pana acum realitatea, pata oarba s-a largit si nu mi-a ramas decat sa umplu golurile perceptive cu confabulatii.

Asa se intampla cand scriu despre experientele din afara trupului. Out-of-body experiences. O.B.E. Nu, mai, nu O.B., alea ar fi inside-body experiences! Bun, si ce era cu ele? Vai de mine, uitam ce era mai important. Multe din ce ti-am impartasit in articol au fost inspirate de cartea „Paranormality. Why we believe the impossible” de Richard Wiseman (restul provine din sapaturi arheologice suplimentare). Iar Richard Wiseman vine sambata in Bucuresti, la Conferinta Umanista „Education, Science and Human Rights”, alaturi de alti oameni din stiinta din Statele Unite, Olanda sau Franta. Sunt convinsa ca mai gasesti bilet. Este la Palatul Parlamentului si se termina la ora 18.00, in cazul in care ai alte planuri pentru sambata seara, iei repede metroul de la Izvor. Richard Wiseman este un psiholog foarte cunoscut in Marea Britanie, ale carui carti, constat cu placere, au inceput sa fie traduse si la noi. Nu i-am facut cea mai buna reclama posibila cu postarea de azi, crede-ma insa ca merita citit si auzit. Este preocupat de asa-zisele fenomene paranormale, dar mai ales de explicatiile stiintifice din spatele lor. Nu este un vrajitor, desi se comporta uneori ca si cum ar fi. (Ultima lui carte este dedicata, de altfel, principiului „as if”). Pana la urma, nici Vrajitorul din Oz nu era intr-adevar un vrajitor, ceea ce nu l-a impiedicat sa realizeze veritabile acte de magie. I-a aratat omului de tinichea ca are inima si ca poate simti. Apoi s-a intalnit cu omul de zapada si...scuza-ma, e dintr-un alt basm, unul rusesc, dupa care Eowyn Ivey a scris un roman minunat. Doar cu Dorothy i-a fost ceva mai greu, cand aceasta i-a cerut ajutorul sa o duca acasa. La mijloc a fost un balon. Care nu, bag mana de foc ca nu a fost de sapun. Poate din heliu. Vrajitorul s-a urcat singur in el si a zburat pana sa apuce Dorothy sa urce. Cam distrat tipul, nu-i asa? Acum sigur e undeva printre nori. Uite-l! Ii vad fata! Aia pozitiva!