Iti intrerup cautarile laudabile (well
done, am inbox-ul plin de incercari de rezolvare a problemei de ieri, nu
mai prididesc cu cititul, parca as fi postat un puzzle de tipul celor propuse
in articolul Cum stai cu logica) si
te anunt ca ai anticipat corect: vei fi
mai fericit interactionand cu o straina (ba chiar si cu un strain) decat cu partenera ta. Am spus ca ai
anticipat corect deoarece sunt sigura ca ai inteles ca raspunsul nu putea fi
decat contra-intuitiv. Daca ai fi primit insa intrebarea intr-un alt context,
sau daca ai fi avut de ales efectiv intre cele
doua variante de petrecere a timpului liber predictia ta afectiva ar fi
fost una eronata. Este exact ce au patit subiectii testati de o cercetatoare pe
care mi s-a pus pata (oarba) in ultimul timp, intrucat scrie despre affective forecasting cu o asemenea
pasiune incat mi-a fost imposibil sa ma prefac ca nu exista sau sa o slabesc de
sub atenta mea observatie. Dupa ce ca ne-a spulberat iluzia ca achizitionarea
unei locuinte ne-ar influenta well-being-ul pe termen lung (am citat sursa
intr-un articol anteorior), Elizabeth W. Dunn si-a propus sa intervina si in
relatiile noastre de cuplu, indemnandu-ne, argumentat (pentru a-si atinge
scopul), sa petrecem mai mult timp cu persoane necunoscute (eventual cu ea si
cu articolele ei?) decat alaturi de sotiile, sotii sau partenerii nostri (mai
mult sau mai putin) consensuali. „Missunderstanding
the Affective Consequences of Everyday Social Interactions: The Hidden Benefits
of Putting One’s Best Face Forward”, acesta este titlul lucrarii sale din
2007 (in coabitare publicistica cu Stephanie Finn si Lauren Human…hmm…menage a trois sexperimental si
sexclusiv feminin si banuiesc ca deja pre-vezi emotional tot ce am de gand sa
iti arat in minutele urmatoare maxim 10, trebuie sa terminam repede ca iar ma
grabesc).
Ti-ai facut si tu o medie a well-being-ului pe ultima luna? Macar stii cum
se face? Nu, cifra pe care ai vehicula-o acum, gandind retrospectiv, nu ne-ar
ajuta mai la nimic, fiind un fel de affective
hindsight. Dar un grafic cat mai..grafic? Deja iti cer sa imi desenezi, da!
(Trebuie sa inteleg ce iti creste si ce iti scade nivelul de fericire, ca pe
urma sa fac si eu un studiu cu o cat mai mare validitate ecologica). E clar, nu
ai facut asta (incerci, te rog, incepand de maine?). Nu imi ramane decat sa ma
raportez la statistici si sa presupun ca esti la mijlocul distributiei
gaussiene, deci, pe o scala de la 1 la10, daca traiesti in Romania si datele
lui Seligman inca sunt actuale, esti satisfacut (de viata) la nivelul de 5,88.
Fie 6, daca iti este greu sa operezi (chirurgical sau mental) numere strans legate cu catuse de zeci de alte numere (adica zecimale). Dupa o discutie cu partenera ta, fiinta aia speciala cu care
impartasesti o relatie de intimitate profunda, cea care te cunoaste cel mai
bine si poate singura fata de care nu te prefaci si nu porti (crezi tu) nicio
masca, la ce valoare a satisfactiei crezi tu ca vei ajunge? Un 8? Esti
romantic! Dar dupa o discutie cu o persoana straina care iti va pune o serie de
intrebari si iti evalueaza personalitatea, ca parte a experimentului la care
esti supus acum, in scop de invatare? 6? 7? 4??! Mai, dar anxietatea ti-ai mai
masurat-o in ultimul timp?
Ce se intampla de fapt? De ce vei fi mai fericit in urma discutiei cu un
strain, contrar predictiilor tale? E simplu. Daca te vezi „doar” cu partenera
(si sunteti impreuna de mai mult de doi ani) este foarte posibil sa ramai exact
in starea in care te aflai (nivel 6), pentru ca familiaritatea voastra iti
permite sa nu faci practic nici un efort pentru a te prezenta intr-o alta
lumina (si, normal, mai esti si mandru de asta, imaginandu-ti ca ea te va iubi
la fel de mult si cand ii spui ca vrei sa te uiti la meci si cand asculti
rezumatul facut de ea emisiunii „Tradati in dragoste”). In schimb ia
gandeste-te ce faci si cum incepi sa te simti atunci cand urmeaza sa apara o
persoana necunoscuta. Pleci tot de la 6, dar pui in miscare niste functii
executive, in special auto-reglarea emotionala. De multe ori nu o faci
constient, nu reflectezi, metacognitiv, la ceea ce se intampla in capul tau in
momentul respectiv. Dar interesul tau este sa
faci o impresie cat mai buna necunoscutei sau necunoscutului cu care te vei
intalni. Vrei sa fii perceput drept o persoana placuta (agreabilitatea din Big
Five), de incredere, calda, atragatoare, cu simtul umorului, astfel incat sa
controlezi parerea celuilalt despre tine si, implicit, comportamentul acestuia
la adresa ta. Managementul impresiei,
am mai vorbit despre asta cand ne-am ocupat de teoria lui Goffman (din care ai
uitat tot, asa-i?). Foarte importanta este auto-prezentarea,
care are si ea doua stiluri, cel activ (esti orientat spre obtinerea unor
aprecieri pozitive) si cel protectiv (urmaresti sa eviti aprecieri negative),
ultimul fiind mai putin productiv sau dezirabil. Ce-i prezinti tu unui strain? Un sine ideal sau cea mai buna varianta
a ta, o persoana care nu poti fi tot timpul, dar care iti imaginezi tu ca ar fi pe
placul celorlalti (iar daca ai atins un oarecare nivel de complexitate iti poti
adapta chiar si sinele ideal la cerintele situatiei sau la asteptarile
persoanelor pe care vrei, constient sau inconstient, sa le impresionezi). Si ce
se intampla cu tine cand te prezinti asa? Te
simti bine! Doar esti sinele ideal, nu? In plus, inteligenta sociala (atat
cat ai) te ajuta sa te porti intr-un anumit fel cu interlocutorul tau
necunoscut. Cu partenera ta, atunci cand esti suparat sau plictisit ce faci? Nu
mare lucru! Eventual iti si versi nervii pe ea, aia pe care nu ai indraznit sa
ii manifesti in fata celor care te-au adus in starea respectiva (si nu ai
indraznit tocmai pentru ca te-a interesat auto-prezentarea si ai aplicat acolo niste
strategii de autoreglare emotionala ce acum ti se par inutile, culmea, tocmai
langa partenera ta la care cica tii si care ar trebui sa fie protejata de
asemenea iesiri, mai ales ca nu a contribuit cu nimic la nervii tai). In fata
unui necunoscut iti vei stapani iritarea, vei uita de neplacerile din ultimele
ore si vei incerca sa creezi o atmosfera destinsa, vesela, stimulativa. Vei
zambi, vei fi prezent in interactiune, vei arata, prin expresivitate, o gama
larga de emotii pozitive, exagerandu-le chiar (dar nu fara masura) pentru a fi
sigur ca ele sunt percepute de celalalt. Ups, am spus emotii pozitive cumva? Ce deducem noi de aici? Ca dispozitia ta s-a
imbunatatit, ca satisfactia fata de viata e mai sus de 6, ca intrarea in pielea
eului tau ideal te-a facut mai fericit, ca acele zambete si expresii faciale prietenoase
prin care iti manifestai interesul si simpatia fata de interlocutorul
necunoscut au generat (teoria feed back-ului facial) starea subiectiva de bine.
Acelasi lucru se intampla (si s-a intamplat) daca esti participant la un studiu
si interactionezi cu o persoana care te evalueaza, poate chiar intr-o masura si
mai mare, pentru ca esti si mai motivat sa creezi o impresie buna (si, cel
putin daca esti echilibrat, aceasta nu este nicio o situatie de natura a te
supra-motiva pana-ntr-atat incat sa iti afecteze negativ performanta, conform
curbei lui Yerkes-Dodson).
Mai trebuie lamurit ceva, nu simti si tu? De ce suntem totusi convinsi ca
ne vom simti mai bine daca vorbim cu „jumatatea” (sunt usor ironica, sa fie clar!) noastra decat daca ne
intretinem cu cineva necunoscut? Cum de facem, din nou, previziuni afective
gresite? E simplu, nu anticipam strategiile de auto-reglare si de
auto-prezentare la care vom apela (doar) in cea de-a doua circumstanta. Si este
firesc sa fie asa, pentru ca o constientizare acuta a lor le-ar submina si
toata auto-prezentarea noastra s-ar duce de (preferi in?) rapa, cu emotii pozitive cu tot.
Esti la prima intalnire cu soacra ta. Cum crezi ca o vei impresiona mai tare?
Mimand constient zambete largi si gandindu-te la fiecare doua minute „repede,
trebuie sa gasesc repede un compliment ca nu mai stiu ce sa-i spun”, „oare ma
va mai placea daca imi aprind o tigara?” Sau o vei cuceri mai degraba fiind
degajat, natural, atent si placut fara a deveni artificial? In ambele cazuri
exista intentie si eforturi de auto-prezentare, dar in a doua situatie ele sunt
aproape inconstiente si eficiente, pe cand in prima situatie, tu fiind
hiper-constient de ele, nu vor mai actiona in favoarea ta, ba dimpotriva. Ca sa
functioneze este necesar sa fie insesizabile. De catre ceilalti, dar si de
tine. Asadar, cand ti se cere sa prevezi cat de bine te vei simti la un prim
contact (de preferinta non-sexual, chiar ne-erotic daca nu-ti cer prea mult) cu
soacra vei avea tendinta sa spui ca nu foarte bine, ignorand strategiile de
management al impresiei pe care le vei utiliza automat si care vor avea efecte
pozitive asupra dispozitiei tale.
Bun, ce poti invata din studiul asta? Concluzia lui Elizabeth Dunn este ca
predictiile gresite ne determina uneori sa evitam numeroase interactiuni
sociale care ne-ar face mai fericiti, dar despre care noi credem contrariul. Intalneste-te cu cat mai multe persoane
necunoscute, acesta pare a fi mesajul tinerei cercetatoare. Insa eu, ceva
mai matura (emotional) decat respectiva, ajutata cu siguranta si de
comentariile primite de ieri si pana acum (multumesc!), ma intreb daca nu cumva
avem o problema legata nu atat de predictii, cat mai ales de cum ne comportam cu si in prezenta
partenerilor de cuplu. De ce nu ar beneficia si e(i de sinele nostru cel mai
bun, pe care il afisam si impartim cu atata generozitate strainilor cu care se
intampla sa ne intersectam pasii?
Chiar,de ce?
RăspundețiȘtergere