marți, 6 august 2013

If I put rubber in your head, would you make something that time will stand?

Imagineaza-ti cum ar fi sa te trezesti astazi intr-o alta lume, in care nu intalnesti decat oamenii pe care i-ai cunoscut deja pana ieri si in care nu poti invata si experimenta nimic nou, repetand practic situatiile deja traite sau cunostintele deja asimilate. Ai intelege brusc ca nu vei sti niciodata sa vulcanizezi un cauciuc si sa repari o anvelopa, pentru ca acum atelierele de vulcanizare sunt goale; realizezi ca n-ai invatat niciodata cum se face un chip de silicon din nisip, cum se lanseaza rachetele in atmosfera, cum se scoate samburele dintr-o maslina sau cum se monteaza sinele de cale ferata, iar in prezent industrii  acestea sunt inchise.

Citind eu acest scenariu de groaza dintr-o carticica SF, mi-am adus aminte cat de important este sa inveti alte lucruri decat cele pe care le stii deja, sau macar sa gasesti modalitati noi de a actiona. Sa fac constructii elaborate din nisip ma pricep foarte bine, rachete lansez cu usurinta, samburii maslinelor ii pot scoate fara sa ma ating de fruct, insa recunosc ca nu aveam cine stie ce cunostinte despre vulcanizarea cauciucului pana sa ma apuc sa caut...initial pe google. Si pentru ca cine cauta gaseste de cele mai multe ori complet altceva, in loc sa invat cum se trateaza cauciucul am aflat….cum se trateaza creierul. Adica am descoperit un articol scris de Jonathan Cohen, profesor de neurostiinte la Princeton University:The Vulcanization of the Human Brain: A Neural Perspective on Interactions Between Cognition and Emotion”.

Ce dracia dracului (Doamne iarta-ma) mai e si asta? Adica avem un creier de cauciuc? Oarecum…ajungem si acolo, dar hai ca inainte sa trecem in revista cateva teorii si idei despre emotii. Sunt emotiile utile sau dimpotriva, sunt un obstacol ce trebuie depasit atunci cand incerci sa iei o decizie rationala? Emotiile nu sunt numai utile, ci esentiale, mai ales in situatii de viata si de moarte. (Si nu numai) In lipsa creierului reptilian si a sistemului limbic, cele dintai parti ale sistemului nervos fasonate de selectia naturala (vezi teoria creierului triun a lui Paul MacLean), tu ai fi de mult mort. Adica nici macar nu te-ai fi nascut, pentru ca nici parintii tai nu ar fi existat, nici bunicii, pe scurt specia noastra ar fi disparut inainte chiar sa apuce a lasa prea multe fosile. Daca mergi in vacanta la munte si faci un traseu prin padure ar fi de dorit sa ai amygdala intacta si sa poti simti frica. Altfel, in momentul unei intalniri fatidice cu ursul, tu vei sta sa te gandesti- presupunem ca ai neocortexul intact; si chiar daca procesezi repede informatiile, tot va fi prea tarziu, ursul nu sta sa se gandeasca prea mult inainte sa te haleasca pentru ca lui ii este foame iar sentimentele morale la adresa ta ii lipsesc cu desavarsire. In vacanta ca-n vacanta, dar iti dai seama ca stramosii nostri (vanatorii-culegatori) treceau zilnic pe langa ursi, eventual ii mai si vanau? Daca nu le-ar fi fost frica si ar fi incercat sa negocieze cu ei in loc sa fuga sau sa lupte...you know (iar daca nu stii inca poti afla). Dezgustul indeplineste o functie asemanatoare. Nu tot ce zboara se mananca, unele chestii pe care le bagi in gura sunt toxice, otravitoare, iar tu poti recunoaste o bucata de carne stricata dupa miros, in cel mai rau caz dupa gust. Nu esti dezgustat, otrava ai mancat si gata, ti-ai ingropat genele incapabile sa simta dezgust odata cu tine (sau le-ai ars, in caz ca preferi incinerarea).

Emotiile sunt si ele de mai multe tipuri. Paul Ekman a identificat o serie de emotii (asociate unor expresii faciale specifice, universale) comune atat occidentalilor cat si membrilor unor culturi foarte indepartate, de exemplu tribul Flore din Noua Guinee. Numarul emotiilor elementare, innascute este o chestiune controversata si indelung disputata. Ekman a identificat initial sase astfel de emotii cu corespondent in grimasele musculare: bucuria, tristetea, frica, dezgustul, furia si surpriza. Ele sunt automate si invita la comportamente foarte specifice, de evitare sau de cautare a stimulului. (Pe de alta parte, legatura dintre felul in care stimulul a fost encodat si evaluat rapid de tine si nasterea emotiei si a comportamentului este subiectul altor teorii si cobntroverse- ce a mai fost mai intai: emotia, evaluarea cognitiva sau comportamentul?) Nu este surprinzator faptul ca patru dintre cele sase emotii primare sunt negative (furia, frica, tristetea si dezgustul), una neutra (surpriza- valenta pozitiva sau negativa este data de evaluarea ulterioara a stimulului- cel care iti pune mana pe umar pe strada poate fi un cunoscut bucuros sa te revada sau un strain cu intentii agresive) si doar una pozitiva (bucuria). Stim insa ca interesul selectiei naturale este ca tu sa supravietuiesti nu sa fii fericit, deci emotiile fundamentale pe care trebuie sa le simti te ajuta in primul rand sa reactionezi in fata unor situatii negative care te-ar putea ucide; mai multe emotii negative, mai multe sanse sa infrunti sau macar sa eviti circumstantele ce iti pun viata in pericol. Pe de alta parte, emotiile elementare, tocmai prin faptul ca sunt atat de usor de recunoscut, mai au un rol esential, cel de invatare. Exista un fel de pedagogie naturala in care noi ne ajustam comportamentele in raport cu actiunile, reactiile si emotiile celor din jur, fara sa fie astfel nevoie sa invatam chiar totul pe propria piele. Daca eu vad ca ai gustat o bucata de carne indoielnica si fata ta se contorsioneaza intr-o expresie de dezgust, emotia ta imi va fi mie suficienta pentru a invata ca sunt sanse extrem de mari ca acea bucata de carne sa fie stricata, prin urmare nu voi gusta si eu.

Spre deosebire de emotiile primare, emotiile mai evoluate se formeaza treptat, dureaza mai mult, se sting mai greu si au o pronuntata componenta cognitiva. Iubirea, vinovatia, rusinea, mandria, invidia, dorinta de razbunare sau gelozia sunt mai mult decat niste procesari automate ale unui stimul si de foarte multe ori expresiile faciale dupa care le poti recunoaste nu sunt standard sau pot fi cu usurinta ascunse. Poti simula sau disimula o emotie evoluata, ba chiar uneori este aproape imperios necesar sa o faci pentru a-ti atinge scopurile generate de emotia respectiva. Cum te-ai putea razbuna pe cineva care iti citeste pe fata aceasta intentie si emotie? Poate ca esti foarte gelos dar iti controlezi comportamentul si reactiile astfel incat relatia sa nu aiba de suferit de pe urma unei gelozii pe care o recunosti si tu ca fiind excesiva. Sau esti indragostit de sotia fratelui tau, caz in care iti vei masca sentimentele inspre binele tuturor partilor implicate si vei fi fericit ca ceilalti nu iti pot recunoaste emotia traita. O emotie primara poate deveni o emotie evoluata in functie de complexitatea stimulului care o declanseaza: poti fi dezgustat de privelistea unui rahat de caine in care tocmai ai calcat (reactie automata declansata de proprietatile vizibile si mirosibile- ok, olfactive!- ale obiectului analizat), iar apoi, meditand asupra semnificatiei evemimentului trait, pe langa consolarea „aduce noroc” vei experimenta si un dezgust mai evoluat, generat de moralitatea sau bunul-simt al proprietarilor de animalute care nu s-au sinchisit sa-si stranga fecalele de pe jos (da, prin tranzitivitate rahatul le aprtine).

Si aceste emotii mai sofisticate au avut un rol in supravietuire, ba chiar il au inca, daca stai sa te gandesti bine, asa ca nu te grabi sa cataloghezi o emotie precum invidia ca fiind eminamente negativa. Un vanator invidios pe calitatile unui alt membru al tribului care se intoarce in fiecare seara cu „tolba” plina de papa bun va folosi aceasta invidie intr-un mod constructiv, motivator: il va insoti probabil data viitoare pe respectivul la vanatoare, il va observa si va incerca si el sa isi dezvolte propriile abilitati, astfel incat sa manance si sa nu moara de foame. Este o sabie cu dublu tais, desigur: din invidie acelasi vanator ar putea sa-i faca rau celui mai talentat, caz in care insa chiar va ramane fara mancare asa ca data viitoare se va gandi probabil de doua ori si va actiona intr-un mod mai inteligent. Razbunarea nu este nici ea chiar de aruncat. La nivel microsocial (in familie, in bloc, in cartier, la locul de munca, la scoala) interactionezi zilnic cu aceleasi persoane si se stabilesc inevitabil anumite dinamici de grup in care joci anumite roluri si te plasezi pe diferite paliere ale structurii ierarhice. Cand un membru al comunitatii profita sistematic de tine, iar tu ii permiti acest lucru vei avea probleme grave, resursele tale fiind diminuate, daca nu complet compromise. Un act de razbunare are atunci rolul de a-i semnala profitorului (colegului de birou care iti fura mancarea din frigiderul comun? administratorului de bloc care iti umfla facturile?) faptul ca nu tolerezi acest comportament si te salveaza pe tine de la foamete, faliment si alte suferinte inutile. Deturnata de la scopul initial, razbunarea poate insemna si o reactie exagerata sau o veriga dintr-un sir nesfarsit de agresiuni scapate de sub control.

In articolul despre care iti vorbesc astazi Jonathan Cohen a studiat felul in care emotiile ii determina uneori pe oameni sa actioneze impotriva intereselor dictate de teoria utilitatii, dar in logica evolutionista a unor scopuri superioare, ce aveau sens (si au inca sens) in contexte specifice. Psihologii preocupati de behavioral economics au niste experimente preferate: jocul dicatorului si jocul ultimatumului. In jocul ultimatumului exista doi participanti care trebuie sa imparta intre ei o suma de bani, dar regulile sunt stricte: primul jucator ii face o propunere celuilalt (de exemplu: „eu iau 6 RON, tu 4”), iar cel de-al doilea are doua posibilitati- fie accepta si castiga 4 RON, fie refuza si atunci nimeni nu mai primeste nici un ban. Dupa care cei doi se despart si nu se vor mai intalni, probabil, niciodata (sau cel putin nu intr-un context similar din viata reala). Decizia rationala ar fi ca participantul sa accepte orice suma, conform principiului ca si 1 RON e mai bun decat nimic. Insa lucrurile nu stau deloc asa. Pe de o parte, ofertele de 20% sau mai mici sunt aproape mereu respinse, iar pe de alta parte primul jucator cel mai adesea face o propunere echitabila, de 50-60%. (O face din altruism sau din teama ca celalalt va respinge oferta? complicat…) De ce respingi insa o oferta de 2 RON si preferi sa pleci acasa cu mana goala? Pentru ca astfel nici celalalt nu va primi nimic, iar tu te razbuni pe el pentru ca ti-a facut o propunere nedreapta. Experimentezi un anumit tip de schadenfreude in care simtul dreptatii joaca un rol important: te bucuri in momentul in care partenerul tau de joc sufera si pierde dupa ce a incercat sa triseze, jucand, cel putin din punctul tau de vedere, incorect; tu refuzi, iar el primeste ceea ce merita, adica nimic. Acest rationament ii ajuta pe locuitorii unei comunitati mici sa se asigure ca normele sociale sunt corect aplicate: pedepsindu-i pe trisori si incurajand distributia echitabila a resurselor comportamentele abuzive ale unor membri scad in frecventa si se sting. Tu renunti la un avantaj minor (suma de 2 RON acum) pentru un avantaj mai mare pe termen lung- pe viitor celalalt iti va face propuneri mult mai corecte, mai putin arbitrare. Interesant este insa ca emotiile tale- dorinta de razbunare, aversiunea fata de o nedreptate- apar si in contextul artificial al unui experiment ce nu presupune interactiuni viitoare cu partenerul, deci cand ar fi mai profitabil pentru tine sa accepti orice suma si sa pleci. Sistemul tau limbic nu face insa aceasta diferenta si iti vei pedepsi partenerul in pofida lipsei oricarui avantaj pe termen lung, pierzand, cu aceasta ocazie, si cei 2-3 RON pe care i-ai fi putut primi. Situatia poate fi privita altfel daca ai luat decizia constient, pentru ca dreptatea  (fairness) este o valoare fundamentala pentru tine, mai presus de orice castig material. (iar despre discrepantele culturale si violenta asociata unei culturi a onoarei specifice Sudului poti citi in lucrarile lui Richard Nisbett, inainte sa scriu chiar eu, candva..).

Hai sa ne mutam acum in domeniul sentimentelor morale, impreuna cu autorul nostru care s-a aplecat si asupra arhi-cunoscutei dileme a vagonului. Te afli la volanul (sau maneta) unui vagon pe care nu il poti opri si in fata ta sunt cinci oameni legati de sine. Singura posibilitate este sa tragi de maneta si sa schimbi macazul pe o linie alternativa, de care este legat doar un om. Ce faci? Acum sa presupunem ca esti pe un pod, deasupra caii ferate, si vezi cum trenul se indreapta spre cei cinci ghinionisti. De aceasta data nu exista ruta ocolitoare, insa tu ai putea impiedica incidentul daca l-ai arunca de pe pod pe un barbat bine facut, aflat langa tine. Ti se pare corect din punct de vedere moral sa il arunci? Trebuie sa recunosti ca ambele scenarii sunt, in fond, asemanatoare: sacrifici un om pentru a salva cinci, singura alegere morala, din punct de vedere utilitarist. Ambele instrumentalizeaza viata unei persoane, caci totul se reduce la a te folosi intentionat de cineva si a-l ucide ca sa eviti moartea altora. Dar creierul nostru nu le percepe ca fiind similare, prin urmare marea majoritate opteaza pentru a trage de maneta in primul caz si pentru a nu-l impinge pe grasan de pe pod in cel de-al doilea. Marea dilema, mai mare chiar decat dilema de la care am pornit, a devenit: de ce difera deciziile? Care este diferenta (subiectiva) dintre cele doua situatii, cea care genereaza schimbarea atitudinii?

Joshua Greene a testat subiectii la fMRI si a descoperit ca atunci cand subiectii primesc versiunea cu schimbarea macazului si aleg varianta utilitarista exista o activitate crescuta in cortexul lor prefrontal, cel care se ocupa cu functiile cognitive superioare; cei care se confrunta cu scenariul podului si aleg sa nu intervina au reactii emotionale mai puternice, fapt vizibil in scanarile ce atesta activarea insule si amygdalei. Gasesti si tu interesanta observatia ca iti este mai usor sa ucizi un om atunci cand gandesti dintr-o perspectiva utilitarista si cand iti pui la bataie tocmai neocortexul, acea parte a creierului care s-a dezvoltat ultima pe scara evolutiei si care iti permite exercitarea unui oarecare control pe emotii si impulsuri? Dar de ce sunt activate aceste emotii cu precadere in ultima situatie? Pentru ca este foarte greu sa arunci cu sange rece pe cineva de pe un pod. Actiunea ta presupune contact fizic, lupta, privirea victimei in ochi, practic patarea mainilor tale cu sange. Toate aceste „neplaceri” sunt evitate atunci cand il poti omori printr-o simpla actionare a unei manete. Sa mai adaug ca in mediul ancestral nu existau vagoane si cale ferata si ca acolo singura cale de a ucide era lupta fizica? 

In mod normal, creierul nostru a fost proiectat astfel incat sa genereze niste emotii (mila, compasiune) care ne impiedica, daca nu suntem psihopati, sa ranim (mai ales fizic) o alta fiinta (mai ales din specia noastra). Dar schimbarile accelerate din mediu, facilitate de dezvoltarile uriase din stiinta si tehnologie, au creat situatii noi, de care suntem adesea depasiti. In momentul in care poti omori pe cineva printr-o simpla apasare de buton, creierul tau nu va percepe situatia ca pe o adevarata crima, intrucat sistemul limbic, obisnuit cu altfel de provocari, nu se va activa, deci raspunsul tau emotional va fi considerabil scazut. In lipsa contactului fizic cu victima, un omor devine o decizie utilitarista care nu mai genereaza nicio traire emotionala, tu fiind convins ca ai facut ceea ce trebuie. Poate ca e greu de spus ce este corect din punct de vedere moral intr-o dilema precum cea a vaganului, unde oricum ai da-o tot exista morti. Dar si o bomba atomica este, la extrem, un buton, o comanda pe care o dai si de ale carei consecinte te poti delimita din cauza distantei fizice si psihologice dintre tine si cei spulberati.

Avem aici un exemplu de vulcanizare a creierului uman. Vulcanizarea este procesul prin care o substanta este tratata pentru a deveni mai puternica si mai rezistenta. Prin dezvoltarea cortexului prefrontal, evolutia a vulcanizat creierul uman, oferindu-i instrumente prin care sa lupte impotriva unor instincte, sa isi amane gratificatia in vederea unui scop mai inalt din viitor, sa actioneze inteligent, planificat. Functiile executive nu ar fi posibile fara aceasta parte a creierului. Nicorette, antabuzul sau Clocky sunt exemple de inventii minunate care ne ajuta sa scapam de dependentele create prin intarirea unor conexiuni neurale din partile mai putin evoluate ale creierului sau sa invingem tentatia de moment de a mai dormi o ora-doua. Ele nu ar fi fost create daca omul nu ar fi fost capabil de rationamente complicate si de inteligenta necesara proiectarii efective a acestor instrumente. Exista insa si un revers al acestei medalii, o parte mai putin buna de care trebuie sa fim constienti tocmai pentru a putea sa-i contracaram efectele. 

In primul rand, dezvoltarea neocortexului nu produce comportamente uniforme la nivelul tuturor indivizilor din toate palierele sociale, din cauza unor semnificative diferente individuale si culturale. Este nevoie doar de o mana de indivizi foarte inteligenti si pasionati de ceea ce fac pentru a crea noi tehnologii performante si puternice, insa acestea, odata intrate in circuit, pot ajunge pe „mana” unui cortex prefrontal nu tocmai capabil de a lua cele mai bune decizii. Bomba nucleara despre care vorbeam este construita de niste ingineri fara doar si poate inteligenti, dar butonul ce trebuie apasat pentru a o detona poate fi cu usurinta actionat pana si de o maimuta.

In al doilea rand, este tentant sa crezi ca am trai intr-o lume mai buna daca am lua decizii bazate exclusiv pe cortexul prefrontal. Dar fara emotii, gandirea nu este posibila- vezi relatarile lui Damasio. Emotiile sunt elementul motivator, forta energetica a rationamentelor si comportamentelor ulterioare. Daca eu as fi incapabila de a simti emotii si tu m-ai intreba daca diseara prefer sa mergem la un film sau in parc ar trece poate si mai bine de o ora inainte sa iti dau un raspuns; in lipsa oricarei preferinte as face nenumarate liste cu avantajele si dezavantajele fiecarei optiuni, proces in care m-as folosi din plin de functiile cognitive superioare, insa in cel mai steril mod cu putinta. 

Ce se intampla insa intr-o judecata morala? Se stie ca avem cu totii anumite intuitii morale care ne imping sa urmam un curs de actiune sau un altul. Cand refuzi sa arunci un om de pe pod te supui practic acelei intuitiii morale care iti sopteste ca este gresit sa omori pe cineva (dar daca pe sina ar fi copiii tai...?). Intr-o lume super-tehnologizata, aceste intuitii sunt insa adesea escamotate, nu le mai recunosti si iei decizii bazate in primul rand pe rationamentele logice facute posibile de neocortex. Insa acest neocortex, oricat de mult s-ar fi dezvoltat, nu poate tine pasul cu dezvoltarile tehnologice. Ajungem astfel la situatii paradoxale in care stiinta, facuta posibila datorita inteligentei omului, cea selectata evolutionist, scapa de sub controlul acestei inteligente, deoarece selectia naturala si adaptarile speciilor sunt procese mult mai lente decat mecanismele puse in miscare de stiinta. Dam nastere unor provocari carora nu le putem face fata mereu si construim gadgeturi usor de deturnat de la scopul lor initial (cresterea calitatii vietii) catre opusul acestui deziderat- compromiterea unor obiective pe termen lung.

Daca stai sa te gandesti putin realizezi ca si tu te folosesti zilnic de descoperirile tehnologice in moduri periculoase, nocive, deloc inteligente. Frigiderul! Remarcabila inventie care iti permite depozitarea alimentelor si pastrararea lor intr-o stare nealterata un timp indelungat. Folosit rational, existenta lui te scuteste de efortul de a pleca in fiecare zi la cumparaturi si de a petrece ore intregi in bucatarie gatind de trei ori pe zi ceva proaspat. Folosit irational, frigiderul de acasa iti ofera ocazia, atunci cand te afli in supermarket, sa iti umpli cosul cu o cantitate ridicola de alimente (mai ales daca ti-e foame chiar atunci), stiind ca ai unde sa le depozitezi. Dupa cateva zile sau saptamani constati ca unele produse s-au stricat si arunci o parte din mancarea pe care ai achizitionat-o dintr-un impuls al creierului limbic generat de privelistea imbietoare a rafturilor pline de tentatii gustative dulci sau sarate. Sau poate nu arunci nimic, dar mananci mult mai mult decat ai nevoie pentru simplul motiv ca ai mancarea la indemana. Ai observat ca frigiderele devin din ce in ce mai mai mari, mai voluminoase cu fiecare noua generatie (adica nou model)? Crezi ca exista vreo legatura intre marimea frigiderelor si marimea burtilor oamenilor ce traiesc in state cu o economie dezvoltata?

Dar autoturismul? Este o minune a tehnologiei si in mod clar o dovada a intelgentei speciei umane- atat a indivizilor care au creat-o cat si a ta, cel care ai castigat banii necesari achizitionarii ei, ai facut calcule, ai amanat alte placeri, ti-ai planificat actiunile si ai ales modelul care ti se potriveste. Masina iti permite sa ajungi mai repede (zau?) unde ai nevoie, sa te deplasezi pe distante mari impreuna cu familia, sa transporti diferite obiecte grele, sa iti lasi copilul la gradinita sau tatal batran si bolnav la spital. Comportamente inteligente pana aici, nu am ce spune. Dar pariez ca nu te folosesti de masina doar in aceste scopuri. Pentru o mare parte a compatriotilor nostri din mediul urban, masina a devenit mijlocul de transport by default, in locul picioarelor. Te urci in masina sa te duci la magazinul aflat la doua strazi distanta, sa iesi in oras la o cafea, obligatoriu sa te duci la mall, iar drumul spre serviciu, pe care poate l-ai parcurge pe jos in 20-40 de minute devine de neconceput fara sa stai cu posteriorul intr-un scaun. Nu este deloc de mirare  ca atunci cand te confrunti intr-adevar cu o urgenta (sa zicem ca esti intr-o ambulanta, zbatandu-te intre viata si moarte) nu vei ajunge la destinatie in timp util din cauza altor paricipanti la trafic care au iesit si ei din casa, evident cu masina. Cu un frigider voluminos si o masina confortabila in dotare, dar fara capacitatea de a rezista impulsului de a le folosi nediscriminat, calitatea vietii tale scade in loc sa creasca, iar tu s-ar putea nici sa nu iti dai seama, intrucat procesul este insidios si/ sau considerat firesc, inevitabil („asa-i viata, mereu pe fuga, cum sa renunt la masina?”).

Mai vrei exemple? Poate televizorul, care ar fi inofensiv si chiar util daca ar servi intr-adevar scopurilor sale declarate: informare, educare, divertisment de buna calitate...Calculatorul? Telefonul? Te-ai despartit vreodata de cineva printr-un sms sau printr-un email? Sau invers, ti s-a intamplat sa primesti un mesaj electronic prin care ai fost anuntat lucruri ce ar fi fost mult mai potrivite unei comunicari fata in fata? Este mult mai usor, desigur sa comunici cuiva intentia de a inceta o relatie in maniera impersonala oferita de operatorul de internet sau de telefonie mobila. Adauga si un emoticon trist si gata, ai rezolvat problema si te-ai spalat pe maini de toata afacerea. Este o situatie asemanatoare celei din dilema vagonului, cand apesi pe maneta si calci o persoana fara sa te murdaresti de sange, cum te-ai murdari daca ai impinge-o de pe pod. Ai la dispozitie un instrument inteligent (yahoo, gmail etc.) care face the dirty job in locul tau, si te ajuta sa-ti atingi scopul (comunicarea intentiilor tale). O actiune inteligenta ce iti serveste perfect interesele, mai ales ca vei avea grija sa iti si rationalizezi decizia egoista prin justificari de tipul „economisim timp si drame inutile, ce rost are sa ne vedem in particular, sa-i dau aceasta veste si sa asist la mai stiu eu ce manifestari emotionale scapate de sub controlul ei? Mai bine scriu un mail, e mai igienic si mai putin dureros pentru amandoi”. Internetul este astfel cortina pe care o pui intre tine si emotiile tale (si ale altora) in situatii in care acele emotii sunt de fapt absolut firesti, adaptative si de preferat a fi exprimate in mod direct (atat cele negative cat si cele pozitive).

Care este responsabilitatea noastra in folosirea cu adevarat inteligenta si rationala a tehnologiei? In primul rand ar trebui sa nu incetam sa gandim, sa fim constienti de felurile in care ne putem submina singuri planurile si scopurile mai inalte. Daca ai un copil de 10 ani si ii oferi cadou un calculator, responsabilitatea iti apartine in mare parte, la fel si vina, in cazul in care acesta ajunge sa se joace ore intregi, iar tu te trezesti depasit de situatie. Conexiunile sale neurale nu s-au format inca, deci o inventie precum calculatorul va fi cel mai probabil folosita nediscriminativ, in satisfacerea unor „scopuri” hedonice. Nu-ti poti nega responsabilitatea, asa-i? Dar daca lucrezi la o companie care te plateste sa creezi niste jocuri pentru calculator sau consola cat mai creative, mai atractive, mai adictive? Poate ca este o munca pe care o prestezi cu mare placere, intrucat iti pune in valoare creativitatea si inteligenta, dar nu stiu in ce masura te gandesti la sutele de mii de copii si adolescenti care vor deveni dependenti de jocul creat de tine. Nu i-ai oferi propriului copil un astfel de cadou (si cred ca nici macar copiilor unor prieteni), dar asta nu te opreste sa creezi un joc cu potential adictiv pentru alti tineri, pe care nu ii vezi, care nu iti trezesc nicio reactie emotionala, deci esti oarecum la adapost de consecinte. Slabiciunile creierului reptilian al altora sunt foarte usor de exploatat de neocortexul tau, mai ales daca detii si un pic de cunoastere psihologica. Un comerciant inteligent se poate folosi de rezultatele unor masuratori fMRI pentru a afla de exemplu ce produse trezesc cea mai puternica activare in zonele primitive ale creierului uman, urmand apoi sa iasa pe piata cu ele. Cata vreme nu va asista personal la suferinta pe care produsul promovat de el (o tigara ultra-light, de exemplu) o genereaza intr-o persoana in carne si in oase (nu niste numere din statistici), comerciantul nostru nu isi va abandona proiectul; creierul sau reptilian va ramane inactiv, nu va simti emotii negative, deci nu va fi motivat sa renunte la distrbuirea tigarilor.

Un domeniu deosebit de sensibil in care dezvoltarile stiintei au creat situatii pe care nu sunt sigura ca necortexul nostru este la ora actuala pregatit sa le gestioneze este bioetica si alte subiecte conexe: alimentele modificate genetic, ingineria genetica, bionanothenologia, clonarea umana si alte interventii ce se circumscriu miscarii intelectuale si culturale  numite transumanism. Adeptii acestui curent sustin faptul ca imbunatatirea speciei umane cu ajutorul stiintei, inclusiv a ingineriei genetice, este nu doar posibila ci si de dorit. Depasirea limitelor naturale ale biologiei a fost tot timpul un deziderat al speciei umane care a permis dezvoltarea medicinei, prelungirea vietii si cresterea calitatii acesteia. Posibilitatile de astazi sunt imense, chiar infricosatoare, iar deciziile (morale) extrem de greu de luat de catre un creier care se dezvolta si se tot dezvolta la randul lui, insa care nu o face in ritmul pe care l-a prins. Ti-ar placea sa hotarasti ce culoare va avea ochii copilul tau si cat de inalt va fi? Eventual si coeficientul de inteligenta? Orientarea sexuala? Ce altceva sau cate alte lucruri? Deja nu mai sunt scenarii sciece-fiction, ci dileme cu care oamenii de stiinta si filosofii contemporani se confrunta deja: este o idee buna sa creezi niste fiinte umane cu gene modificate in scopul manifestarii unor caracteristici dezirabile? Dar copii cu gene de la trei parinti (prin transfer ooplasmatic, deja realizat)? Macar un pic de PGD (diagnostic genetic preimplantare) si ceva family balancing? Un transplant de cap in genul celui efectuat pe maimutele rhesus de neurochirurgul Robert White (acum mort) si care, ne anunta un alt neurochirurg, Sergio Canavero, poate deveni o realitate si pentru Homo Sapiens?

Vulcanizarea creierului uman a creat o lume paradoxala, in care neocortexul a permis materializarea, prin intermediul stiintei, a unor scenarii considerate multa vreme simple utopii (sau distopii) si extrem de dificil de gestionat tocmai de catre acest neocortex. Putem sa ne proiectam copiii asa cum dorim, dar ce facem mai departe, folosim aceasta „sansa”? Si ce argumente avem, fie pentru, fie impotriva? Einstein rezuma astfel situatia in care ne aflam in prezent: „The world we have made, as a result of the level of thinking we have done thus far, creates problems we cannot solve at the same level of thinking at which we created them.

PS: Ultima barfa de pe net este ca Adrian Nuta, cunoscut oponent al mentalitatii fataliste, a inaugurat si pe taramurile mioritice operatiunea Clone Umane, prima sa victima fiind Seramis Sas, cel care i-a deconspirat planurile intr-un articol ce ar putea fi amuzant, daca nu ar fi ingrijorator: http://www.sasseramis.ro/aghiuta. Intrucat simt ceva miscare haotica prin amygdala si ma tem ca as putea fi urmatoarea pe lista, nu-mi ramane decat sa imi pun la bataie lobii frontali si, depasita de situatie, sa ma intreb repetitiv si steril: „O fi bine, o fi rau....?”


Cohen, Jonathan D., “The Vulcanization of the Human Brain: A Neural Perspective on Interactions, Between Cognition and Emotion,” Journal of Economic Perspectives, 19(4), Fall 2005, 3-24.

Evans, Dylan, “Emoţia. Foarte scurta introducere”, 2005, Ed. All

Precht, Richard David, „Cine sunt eu. O calatorie prin mintea mea”, 2012. ed. Litera

Despre transumanism si valorile pe care si le atribuie („critical thinking; open-mindedness, scientific inquiry; open discussion of the future):

http://www.newscientist.com/article/mg21729093.400-dont-fear-babies-made-with-genes-from-three-parents.html#.UgC8jmOI5JF 

http://www.independent.co.uk/life-style/health-and-families/health-news/human-head-transplants-a-feasible-enterprise-says-italian-neurosurgeon-dr-sergio-canavero-8682851.html


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu