joi, 26 septembrie 2013

"Definitely maybe- a short love story" (desi e simpatica si fetita din mai cunoscutul lung metraj)

Am ciudata si extrem de neplacuta si sacaietoarea impresie ca ti-am ramas datoare cu ceva. Am promis ca voi aprofunda un model teoretic si sincera sa fiu mi-as fi dorit sa fi uitat. Ma tenteaza ideea sa revin asupra  articolului precedent, sa scot respectiva fraza si apoi sa spun ca nu stiu nimic, e probabil o falsa amintire asemanatoare celor descrise de Elisabeth Loftus, pe care o poti vedea si intr-o prelegere TED distribuita recent si pe retelele de socializare (daca imi amintesc bine). Da, as putea gasi cateva justificari pentru a nu scrie, dar nu ma pot autoamagi in asemenea masura incat sa ma si cred; prin urmare, mi s-ar prabusi temporar stima de sine (ei, nu ar fi chiar o degringolada, ar scadea doar cu cateva grade), ceea ce m-ar pune in situatia de a contempla ideea ca ea oscileaza si curge (pe apa Sambetei sau pe aia de o tragi la WC) odata cu peripetiile au gogomaniile sinelui meu fluid, iar asta trebuie (da, da, trebuie! nu e de preferat) sa fie fals- stima mea de sine este constanta indiferent de circumstante sau de perceptia altora. Pentru siguranta insa (unele lucruri pot fi controlate, iar acesta este unul dintre ele), voi injgheba un articolas despre modelul AREA si/ sau teoria intensificarii incertitudinii, ocazie cu care ti-i voi viri din nou pe gat (si pe nas, daca insisti iti scot si ochii cu ei) pe Daniel Gilbert si Timothy Wilson. Nu, fireste ca nu sunt obsedata; se numeste interes sistematic si o curiozitate care, slava genomului nu chiar atotputernic, poate deveni uneori specifica, conditie obligatorie pentru a putea aprofunda cat de cat un subiect de interes stiintific. Ca sa simulam interactivitatea ce s(t)imuleaza invatarea, te invit politicos sa-ti transpui particulele in urmatoarele scenarii- de preferat ar fi pe rand, nu simultan, fie-ti mila de mine, nu te pot urmari cand o iei in prea multe directii :

1. Bunicul tau a decedat de boala Huntigton, exista deci un risc deloc neglijabil sa o iei pe urmele lui (blestem transgenerational nascut din nerespectarea unei porunci sau instructiuni de familie- ai repetat in ADN-ul tau de mai mult de 35 de ori o anumita secventa CAG de incantatii, pardon, de trinucleotide ce formeaza gena HTT). Cum stiinta iti ofera astazi posibilitatea de a sti uneori ce destin implacabi; te asteapta, putand astfel sa iti dramuiesti timpul ramas dupa prioritati si preferinte, iei decizia sa iti faci o analiza genetica de rutina (poate asa vor deveni in viitor) care sa iti masoare (ca in aeroport: ai depasit limita admisa, o incurci) bagajul trecutului transgenic (inca nu e cazul, doar combinam transgenerational cu genetic). Poti primi trei raspunsuri:
          1.1CAG-ul tau respecta reglementarile in vigoare, e maxim 35, deci te-ai scos, sau macar ai scos din ecuatia asta cu o singura necunoscuta (cauza mortii tale) boala Huntigton.
          1.2. CAG usor crescut (36-39), valoare la care unii oameni se imbolnavesc, altii nu; gena mutanta nu este suficient de penetranta (da, e termenul stiintific) si este posibil ca, desi esti purtator, sa nu se exprime in fenotip- o amenintare muta, care este acolo, insa tace si asteapta probabil sa faci un copil caruia sa ii sopteasca un cantec de leagan incipient (nani, nani, o sa adormi inaintea lui mami). Din ratiuni didactice, sansele sa zicem ca sunt egale, de 50%- in realitate nu e chiar asa.
          1.3. Peste 40: da, te vei imbolnavi. Numai un miracol te-ar mai putea salva, dar din pacate peste acest prag critic genele sunt imune la apa cu zahar, oricum s-ar numi aceasta.
Acum fa te rog o calatorie in timp, un an mai tarziu de la aflarea verdictului. (si daca tot ai ajuns, poti sa iti tai o mana doar asa ca sa ne spui si noua ce se intampla? revii intreg sau autoamputat? si daca esti intreg, cum iti vei taia mana in viitor?)  Toate celelalte variabile presupunand ca sunt egale si te-au ocolit catastrofele dar si evenimentele deosebit de placut, ordoneaza cele trei posibilitati in functie de wellbeing-ul tau anticipat. Care raspuns s-ar asocia cu cel mai ridicat WB? Dar cu cel mai scazut? (nu, nu e nicio smecherie. the only trick here is the one you own mind is playing on you; si deja nu stiu ce am vrut sa spu cu asta)

2. S-a descoperit un hormon care inhiba stresul in conditii de inalta presiune psihologica, iar prezenta lui, detectabila in saliva ta, ar fi un lucru foarte bun ce ti-ar conferi un avantaj competitiv in mediul profesional si nu numai. Esti de acord sa fii testat.
          2.1. Ai cu siguranta hormomul, felicitari!
          2.2. Testul a iesit pozitiv, dar sunt doar 70% sanse sa ai hormonul (nu este la fel de concludent precum in primul caz).
          2.3 Nu primesti nici un rezultat.
In care dintre situatii ai fi cel mai bucuros? Si pe locul 2?

3. Am citit cateva ceva despre motivatie tot gandindu-ma ce i-ar determina pe cititorii mei sa dedice mai mult timp studiului psihologiei si lecturii. Si astfel mi-a venit o idee care imbina motivatia extrinseca si cea intrinseca. Iti ofer un cadou. Sau doua. Este vorba despre doua carti traduse relativ recent in limba romana: Redirect (Wilson) si Creierul si inteligenta emotionala (Richard Davidson; asa, in caz ca l-ai ratat ieri pe Goleman si iti parea rau). Cum m-ai prins intr-o dispozitie eufemistic de capricioasa, habar nu am cum sa procedez. Uite ce variante ai:
1. Dau cu banul chiar acum. Sortii au decis: Wilson e al tau!
2. O sa dau cu banul, dar nu chiar acum. Am rama fara banut ca l-am ingropat (ca in parabola talantilor). Ma imprumut pana termin articolul si vei afla atunci care dintre cele doua carti va fi a ta.
3. Stii ceva? Ia-le mai pe amandoua si gata! Si dispari inainte sa ma razgandesc.
Stii ce urmeaza sa te intreb. In ce ordine asezi situatiile dupa emotiile pozitive pe care le experimentezi acum?

Gata. Prost! Nu esti bun sa te angajezi fata sau baiatul care prezinta vremea. Previziunile tale sunt departe de realitatea surprinsa experimental de psihologii sociali carora le-am furat aceste instrumente. (Am si eu cateva experimente in desfasurare, dar stii cum e, in acest domeniu lucram sub acoperire, misiuni ascunse si complici; pentru ca normele etice nu mai imi dadeau voie sa testez nimic, nici macar nu le declar, deci nu te astepta la un debriefing). De unde stiu ce ai raspuns? Pai am si cartea (dar nu ti-o dau nici sa ma implori) Trucuri ale mintii a lui Derren Brown, scepticul (dez)iluzionist care a reusit sa convinga un om normalca a venit sfarsitul lumii si zombii au preluat controlul planetei- asta daca nu cumva sunt adevarate anumite zvonuri ca personajul ales doar juca teatru si nu a crezut o secunda ca este martorul unei veritabile apocalipse; cat despre controversele etice (ba nu etice, morale), te las sa meditezi singur daca explicatiile date de Brown ar putea vreodata justifica ceea ce a sustine ca a facut. Cum eu nu am atins acel nivel de performanta, ma multumesc deocamdata sa iti citesc gandurile.

Scenariul 1. Ai raspuns 1 (cel mai mare WB), 2, 3? Gresit. 1 si 3 la egalitate, apoi, la o distanta considerabila, 2. Nu iti vine sa crezi? Nici mie, dar astea sunt datele. La un an dupa testare (pacienti reali, nu sarcina de laborator!) cei care au aflat ca se vor imbolnavi erau la fel de fericiti ca cei carora li s-a spus ca nu vor contracta teribila maladie. Starea lor de bine revenise la nivelul de baza (the set point), cel de dinainte.  Adaptarea hedonica isi urmase cursul, imprevizibil se pare pentru tine din postura de prezicator nostr-adamic. Un caz aparte e reprezentat de grupul pacientilor pentru care testul nu a fost concludent si care au sanse egale sa ramana sanatosi sau sa se imbolnaveasca. Acestia erau cei mai nefericiti. Da, da, stiu (inca) ce vorbesc. Erau mai nefericiti decat cei care stiau ca vor dezvolta boala Huntigton, fiind practic condamnati la o moarte sigura, fara comutare, amnistie, absolvire (Realitatea nu da decrete prezidentiale de izbavire).

Scernariul 2. Nu! Nu! Nu! Nu vei fi cel mai fericit in situatia nr. 1, cand vei sti sigur ca ai un hormon ce te protejeaza de stres si te face sa dai un randament superior (cati cai putere?) la locul de munca. Si apropo, hormonul era fictiv. Un aliat imaginar. Sorry! Cea mai mare bucurie o vei simti daca ti se va spune ca sunt 70% sanse sa il ai (daca ar fi real, ramanem un pic in iluzie). Vezi tiparul? Poate vezi tipare…

Scenariul 3. Haha, vrei sa-mi iei ambele carti, nesatulule! Asa-i? N-am nimic impotriva, dar trebuie sa stii ca, din nou contraintuitiv, te-ai simti mai bine daca ai astepta sa dau cu banul la sfarsitul articolului si sa castigi una dintre carti in locul ambelor. Iar prima varianta, sa il castigi pe Wilson, este si cea mai putin apetisanta (nu mai manca si tu psihologi, multumeste-te cu psihologie pe paine, desi nu este usor de inghitit, acceptat, digerat si metabolizat, mai ales la cina, cand se lasa seara peste Bucuresti si ai prefera sa iesi la o plimbare in loc sa inveti). In unele conditii un singur cadou iti va face mai multa placere decat 2. In ce conditii? Sa nu stii ce cadou va fi, din doua posibile. (si sa nu fie vorba despre cadouri foarte scumpe, situatie in care mai mult ca sigur va castiga cantitatea in fata incertitudinii).

Am spus incertitudine? Da, este firul nostru conductor (in articol si nu numai, in ciuda iluziei controlului care, de altfel, este de preferat sa existe deoarece coreleaza pozitiv cu sanatatea mentala si chiar fizica). Incertitudinea impiedica adaptarea hedonica atat pentru emotiile negative cat si pentru cele pozitive. Prin urmare, daca nu stii ceva, intensitatea si durata reactiei tale emotionale (valenta + sau – nu conteaza) sunt mai mari. De ce? Pentru ca te vei gandi mai mult la ce nu stii (ai auzit de efectul Zeigarnik, nu? sarcinile neterminate te obsedeaza, iti stau pe creier) tot incercand sa gasesti o explicatie (to make sense, to explain, cu varianta to explain away). Adica acel stimul va ramane prezent in campul constiintei tale cata vreme este semnificativ pentru tine (da, asta e premisa si conditia absolut necesara, dar nu si suficienta) si nu este insuficient inteles (adaugam la premisa: „stimul semnificativ pentru tine si insuficient inteles devine conditia necesara si suficienta pentru ca adaptarea, obisnuirea sa nu se produca). Explicatia inlatura acele caracteristicile care faceau ca un eveniment sa para extraordinar, surprinzator, nou, provocator. To explain away inseamna a da un sens unei intamplari (conteaza prea putin daca explicatia respecta realitatea faptica) si a duce simultan la diminuarea emotiei pe care o incercai cand te gandeai la ce s-a intamplat. Acesta este si motivul pentru care multe forme de psihoterapie pun accentul pe asistarea clientului in procesul de resemnificare a unor evenimente traumatizante (Wilson propune terapia prin scris, vei citi in cartea lui pe care nu ti-o dau, dar pe care ti-o vei cumpara singur, acum ca te-am facut curops). In momentul in care lucrurile devin (mai) clare atentia ta se reorienteaza spre explicarea unui nou fenomen. Din fericire este foarte greu sa ne plictisesti, traim intr-o lume complexa care mai are in corola ei multe minuni ce asteapta sa fie strivite (HIV, cancer- poate prindem vremurile cand vor avea un tratament).

Implicatiile sunt uriase. In primul rand, lucru pe care nu ma satur sa il repet, habar nu avem ce ne va prilejui mai multa fericire. Si de aceea luam decizii proaste si foarte proaste. Traim cu impresia ca daca mergem la doctor si aflam ca suferim de o boala grava vom fi devastati. Asa ca nu ne ducem, ci stam acasa si ne perpelim zi de zi pentru ca nu putem alunga gandul insistent (ursul cel alb pe care cica il evitam neducandu-ne la analize) ca este posibil totusi sa fim bolnavi. Ce rezolvam? Un wellbeing in conditii de incertitudine inferior celui pe care l-am avea daca am sti sigur ca suntem bolnavi plus, normal, inrautatirea starii de sanatate. Poate daca oamenii ar sti ca un diagnostic sever ii va afecta mai putin decat nesiguranta ar lua decizii mai intelepte si chiar salvatoare. Asa ca te rog, daca nu te simti bine sau ai observat ceva ingrijorator in starea ta de sanatate, nu mai amana si mergi la doctor! Orice ai afla te vei simti mai bine decat acum. Asa-i ca nu ti se mai pare surprinzator sa auzi cum cineva care a umblat luni intregi din spital in spital pentru ca nimeni nu reusea sa-i spuna ce are, in momentul cand afla ca sufera de o boala incurabila, va afirma, usurat: „Bine ca stiu in sfarsit ce e!”?  Astepti rezultatul unui examen si esti constient ca ai sanse mici sa il iei pentru ca nu ai picat pe subiect (nu ca ai fi picat pe oricare altul, dar suna bine ca si scuza). Nota intarzie sa fie afisata. Ai putea spune ca inca exista o speranta, nu? Ei bine, nu! Cata vreme esti aproape sigur ca nu il iei asteptarea nu face decat sa iti prelungeasca agonia. Invers, daca te astepti sa il treci cu brio, e mai bine sa se intarzie afisarea rezultatelor, pentru ca, la fel, emotiile pozitive (nerabdare, anticipare placuta) se vor diminua in clipa in care speranta va deveni realitate (te vei adapta rapid). O femeie insarcinata ar trebui sa se gandeasca de doua ori inainte de a-l intreba pe doctor la ecografie care este sexul copilului- presupunand ca emotiile ei sunt pozitive (entuziasm, curiozitate) si nu negative (teama ca va fi fata in loc de baiat sau invers). Un cadou va aduce mai multa bucurie cand este neasteptat (intr-o zi oarecare sau de ziua persoanei, dar fara s-o fi intrebat inainte „auzi, draga, ce vrei sa iti iau de ziua ta?”) sau anonim. Iar producatorii de filme de la Hollywood ar realiza mai putina maculatura pe banda cinematografica rulanta daca ar intelege ca un pic de subtilitate si de ambiguitate in scenariu si in jocul actorilor i-ar face pe spectatori sa se gandeasca mult mai multa vreme la film, deci o parte a-II-a si a-III-a ar fi primite cu entuziasm. (Realizatorii de seriale stiu cum sa manipuleze efectul Zeigarnik si modelul AREA, de aceea fiecare episod se incheie intr-un moment-cheie, foarte dramatic, trezind in spectatori emotii deosebit de puternice).

Incertitudinea impiedica adaptarea hedonica si pentru ca in conditii de nesiguranta, intr-o situatie cu mare incarcatura emotionala pentru tine, iti este imposibil sa iti distragi atentia prea mult de la stimul. Iar atentie inseamna in mare masura implicare afectiva (nu poti sa iubesti pe cineva dar sa nu ii acorzi atentie mai deloc- ma refer la atentie spontana, desigur; nici sa spui ca te temi de caini dar culmea! sa nu ii observi in mod sistematic cand sunt la o distanta de un bot de gamba ta; nu esti recunoscator cand ti se pare de la sine inteles sa primesti orice si nu mai remarci gesturile iubitoare ale altora; nu vad cum poti afirma ca fumul de tigara iti provoaca repulsie daca dureaza mai bine de zece minute sa iti dai seama ca esti intr-o incapere in care ai putea taia fumul cu ferastraul electric, daca fumul ar fi solid). Cu cat un stimul este mai incert (mai imprevizibil, mai greu de inteles) cu atat te vei gandi mai mult la el (cealalta variabila, semnificatia personala pe care i-o atribui fiind constanta) si iti va fi mai greu sa iti distragi atentia. Te-ai despartit de o persoana importanta pentru tine, fata de care nutreai sentimente puternice, pozitive? Acum suferi, experimentezi tot felul de emotii negative. Ele sunt si mai puternice daca nu ai inteles ce s-a intamplat, persoana a disparut aproape fara urme sau a refuzat sa iti dea o explicatie (atentie! nu vorbesc de cazurile in care el sau ea ti-a spus onest si direct ca nu vrea sa mai aiba de-a face cu tine, iar tu nu poti sa accepti nicicum realitatea si tot incerci sa gasesti contra-argumente, agatandu-te de speranta ca nu e chiar asa si stii tu mai bine ca de fapt ii pasa de tine, in ciuda marturisirii lui/ei, comunicata odata, poate chiar reiterata in fata insistentei tale). Oarecum similar, moartea unei persoane dragi te va afecta mai mult daca s-a produs din senin (un accident) decat in urma unei boli incurabile, cand era doar o chestiune de timp.

Dar intre atractia romantica si incertitudine? Ce crezi, ar putea exista si aici vreo legatura? Da, inversa! Asta spune principiul reciprocitatii din psihologia sociala: ne simtim atrasi de cei care sunt atrasi de noi. Iar Wiseman, intr-una din cartile sale, cita niste studii potrivit carora „playing hard to get” sau facutul pe tipa/ tipul greu de cucerit (a) saboteaza relatia in loc sa o consolideze. Se pare insa ca s-au inselat. Richie, m-ai pierdut si nu ma mai scoti din palarie decat daca iti inghiti porumbeii aia care ti-au iesit pe gura si au zburat in carte la mine de te-am crezut pe cuvant! OK, ca sa te reabilitez un pic, sa spunem ca exista nuante.

In 2010, Withcurch, Wilson si Gilbert au manipulat efectul incertitudinii in atractia amoroasa si au publicat rezultatele intr-un articol intitulat sugestiv „He Loves Me, He Loves Me Not...Uncertainty Can increase Romantic Attraction”. Sa zicem ca iti prezint trei fotografii cu barbati (ma adresez oamenilor de sex feminin acum; sau fac o eroare de logica? ma gandeam la tautologie, desigur!) care chipurile ti-au vizualizat chipul si feţele pe care le tot faci pe Facebook. Iti stiu preferintele, asa ca toti trei ti s-ar parea in mod normal la fel de atragatori. Dar nu si azi, cand ti-i prezint intr-o maniera diferita. Marius ti-a vizualizat profilul si, pe o scala de la 1 la 5, a declarat ca isi doreste sa te vada cu o intensitate redata cel mai bine de numarul 5. Remus e ceva mai rezervat, nota 3. Paul of! am ratacit foaia completata de el, dar sunt doua variante: raspunsul lui era ori 3 ori 5.

Care ti se pare cel mai atragator, cu care te vei intalni? Din postura de forecaster imi vei raspunde „Cu primul!”, doar ti-am spus ca pentru tine sunt la fel de atractivi toti trei, iar Marius in plus te place foarte mult, deci principiul reciprocitatii combinat cu evaluarea ta subiectiva pozitiva fac din acesta lozul castigator. Si totusi nu pe Marius l-au ales cele 47 de studente testate de experimentatorii nostri. Ci pe Paul! Principiul incertitudinii pare asadar a fi mai eficient decat principiul reciprocitatii si ai avea, ca barbat, mai mult de castigat daca ai lasa-o cat mai mult timp in ceata pe potentiala sau proaspata ta partenera cu privire la sentimentele tale pentru ea. Fara sa exagerezi, nu este o idee buna nici sa ii dai impresia ca nu esti deloc interesat de ea; cel mai bine ar fi sa ii transmiti un mesaj ambiguu de tipul „e posibil sa te plac, e la fel de posibil insa sa nu te plac”. Cu toate acestea, scopul meu, prezentandu-ti studiu, nu este sa te ajut pe tine sa intretii incertitudinea in relatia de cuplu cu o persoana semnificatica (pe care o iubesti sincer); mi-e greu sa cred ca, iubind-o, ai putea face asa ceva; ma gandesc insa ca iti va fi mai usor sa iti explici anumite fenomene si dinamici relationale din mediul social si sa intelegi mecanismul unor comportamente umane profund contraintuitive, chiar aberante.

Concluzia cercetatorilor a facut-o pe Pamela Paul, autoarea unui articol publicat in NY Times, sa se intrebe retoric (??) „Chiar atat de masochiste suntem?” (nu a inteles prea bine mecanismul incertitudinii versus efectele explicatiei, fenomen descris pe larg de autori in alte articole, le gasesti mai jos; nu este vorba chiar de masochism; sau poate ca este?). Tot o intelegere incompleta a fenomenului l-a determinat pe regretatul critic de film Roger Ebert sa scrie orecenzie foarte critica la adresa filmului (dar si cartii) He’s just not so into you, neintelegand de ce ar fi nevoie de o carte sau de un film ca sa intelegi ca daca nu te suna si nu te cauta nu te place.

Nu prea iti vine sa crezi concluziile acestor studii, nu? Stai linistit, nici mie. Poate ca experienta ta personala iti spune altceva si nu stii ce sa mai crezi. Poate...Un lucru insa este sigur: Gilbert & comp. trebuie neaparat sa continue cercetarea pe acest subiect deoarece mai sunt o gramada de lucruri de aflat (de exemplu, nu stiu sa fi replicat ultimul experient pe o populatie masculina sau, in cazul scenariului nr. 2, sa fi manipulat acel procent de incertitudine de 70% pentru a vedea cat „tine” smecheria). Iar eu cu siguranta il voi citi in continuare (macar pana imi ofera toate raspunsurile necesare). Oare de ce? Aha, de-asta fac ce fac si tot la el revin in articolele pe care le scriu...

Inchei aici. Stiu ca astepti si partea a doua a articolului despre the moralization gap. Poate o voi scrie zilele astea. Sau poate ca nu. In functie de cat de mult te plac pe tine, draga cititorule. Poti sa incepi sa numeri. She loves me, she loves me not...Enjoy the positive emotions! Dar, te rog, nu jumuli florile, crede-ma pe cuvant ca ele nu stiu nimic, nu le-am vorbit despre tine sau, daca am facut-o, le-am smuls mai intai nu petalele, cu juramantul ca imi vor pastra secretul chiar si sub tortura ta! Daca tii neaparat sa afli raspunsul apeland la astfel de superstitii, de ce nu incerci cu propriile fire de par din cap? She loves me, auch! she loves me not ayyy! Asa-i ca nu mai este la fel de placut acum?





Wilson, T. D., & Gilbert, D. T. (2008). Explaining away: A model of affective adaptation., Perspectives on Psychological Science, 3, 370-386

Wiggins, S., Whyte, P., Huggins, M., Adam, S., Theilmann, J., Bloch, M., et al.(1992). The psychological consequences of predictive testing for Huntington’s disease. New England Journal of Medicine, 327, 1401–1405.

Whitchurch, E. R., Wilson, T. D., & Gilbert, D. T. (2011). “He loves me, he loves me not...”: Uncertainty can increase romantic attraction. Psychological Science, 22, 172- 175.
Kurtz, J.L., Wilson, T.D., & Gilbert, D.T. (2007). Quantity versus uncertainty:
When winning one gift is better than winning two, Journal of Experimental Social Psychology, 43, 979–985

Bar-Anan, Y., Wilson, T.D., & Gilbert, D.T. (2009). The feeling of
uncertainty intensifies affective reactions,. Emotion, 9, 123-127.

Kross, E., Ayduk, O., & Mischel, W. (2005). When asking ‘‘why’’ does
not hurt: Distinguishing rumination from reflective processing of
negative emotions. Psychological Science, 16, 709–715.

marți, 24 septembrie 2013

Moralization Gap. Partea I

Iti propun un exercitiu. Daca vrei sa-l faci bine, daca nu, asta e, oricum stiu sigur (de dinainte) ce vei raspunde. Sunt aroganta, vorbesc prostii? OK, atunci demonstreaza-mi contrariul, urmeaza instructiunile si vom vedea daca m-am inselat sau nu. Vreau sa iei o foaie de hartie si sa-mi descrii pe scurt (cateva fraze) un incident cand cineva te-a enervat sau ti-a facut rau (1), apoi, in alte cateva fraze, imi vei povesti cand ai enervat (ranit/ jignit/ agresat) tu pe altcineva (2). Gata? Ia sa vedem. Ma concentrez si iti citesc ce ai scris- hm, tu nu ai facut caligrafie la scoala? ce sunt hieroglifele astea? imi pare rau,  nu inteleg fiecare cuvant, insa vad ideile principale. Iata-le:

1.      Raul pe care mi l-a facut este ireparabil, imposibil sa trec peste asa ceva, urmele raman. Actiunile lui X au fost lipsite de orice sens, tradeaza o cruzime pe care numai un sadic ar putea sa o manifeste. Sunt sigur ca i-a facut o imensa placere sa ma vada suferind, iar eu nu ii facusem nimic, dimpotriva, ma purtasem mereu foarte frumos cu el.
2.      Am avut motive puternice sa fac ce-am facut. Poate ca am fost un pic prea dur, dar era singura solutie in situatie respectiva. Aproape ca nu am avut de ales. Oricine in locul meu ar fi procedat la fel. Sunt sigur ca celalalt a inteles pana la urma si ca nu a fost atat de afectat pe cat parea la inceput. Mai mult, consider ca a putut sa si inteleaga ceva din ce i s-a intamplat, poate tot raul spre bine, acum stie ca nu e indicat sa provoace oamenii asa cum a facut-o atunci. Ca sa nu mai spun ca in noaptea aia nu dormisem deloc, iar de la oboseala toti devenim mai irascibili.

Cam asa suna povestile tale. Nu ti se pare nimic ciudat, daca stai sa te gandesti putin? Lui Baumeister si colaboratorilor sai li s-a parut cu siguranta, motiv pentru care a si realizat acest experiment pe care ti l-am propus si tie (as fi spus “la care te-am supus si pe tine” dar hai sa nu te enervez, uneori imi place sa te menajez cand iti dau vesti proaste (fenomen numit in psihologia sociala “the mum effect”: http://crx.sagepub.com/content/37/5/703.refs) pentru ca nu vreau sa ajungi sa scrii despre mine din postura nr.1, de victima):


Analizand micro-naraţiunile autobiografice realizate de aceiaşi subiecţi transpuşi în două roluri distincte, este evident ca acestia interpreteaza diferit evenimentele in functie de partea baricadei pe care s-au aflat. Agresorii (the perpetrators) vad intreaga experienta ca pe un incident izolat, atribuibil unor factori externi (oboseala, neatentie, dar cel mai adesea victima insasi, care i-a provocat), ale carui consecinte negative sunt minimalizate, ba chiar reconsiderate intr-o lumina pozitiva si pentru care, subliniaza ei, si-au cerut deja iertare. Victima in schimb relateaza ca impactul evenimentului  a fost deosebit de puternic si de durata, este inca furioasa si nu poate ierta, in plus nu pare a-si aminti sau a considera important faptul ca cealalta persoana i-a adresat niste scuze.

Cine spune adevarul? Nimeni! E la mijloc…ceea ce nu este deloc o veste buna pentru ca se traduce asa: este inaccesbil atat victimei cat si agresorului, intrucat ambii distorsioneaza evenimentele obiective, atribuindu-le semnificatiile care le convin cel mai mult. Pinker numeste acest fenomen  in cartea sa “The better angels of our nature” diferenta de atitudine moralizatoare. Suna oribil in romana, nu stiu cum sa o botez, in engleza este “the moralization gap” si se circumscrie biasurilor ce surprind atribuirile cauzale eronate in scopul protejarii propriului interes- self-serving bias. Am tipat la colega de birou? Da, s-a intamplat, eram in criza de timp, incercam sa termin un raport foarte important si ea a cautat-o cu lumanarea, adresandu-mi tot felul de intrebari irelevante. A tipat la mine un coleg? E un marlan, din cauza lui nu am mai putut lucra  toata ziua, nici acum nu mi-a trecut supararea, tocmai cu mine sa se poarte asa, eu care faceam cafea si pentru el in fiecare dimineata cum ajungeam la birou!

De ce facem asta? Pentru a ne proteja imaginea, fireste. In fata noastra, dar mai ales in fata unei audiente reprezentate de grupul social- iar ca sa-i pacalim pe ceilalti intai este necesar sa ne pacalim pe noi- nucleul auto-amagirii conform elegantei teorii a lui Trivers. Avem in creier un programel elaborat de selectia naturala pentru a ne ajuta sa ne facem placuti de ceilalti, determinandu-i astfel sa isi imparta resursele cu noi, sa ne accepte si sa ne ajute sa supravietuim. Agresorii nu sunt bine vazuti, reprezinta o amenintare pentru ceilalti membri, prin urmare vor fi exclusi (si- vorbim de vanatori-culegatori- cel mai probabil vor muri fara sa isi perpetueze genele purtatoare de agresiuni fatise). Grupul favorizeaza cooperarea, compasiunea, comportamentu prosocial. Sa insemne asta ca agresivitatea ar fi trebuit sa dispara? Nicidecum, ea ramane utila- lupta pentru resurse alimentare si sexuale presupune un dozaj foarte subtil de cooperare si competitie, mai ales daca mai sunt si alte grupuri prin apropiere, la panda. Pai si atunci? Atunci agresivitatea va fi mascata, escamotata, prezentata sub forme cat mai benigne. La o scala mai larga, ea va fi rationalizata extrem de sofisticat si prezentata ca o necesitate justificata de dovezi stiintifice- vezi teoriile eugenice ale lui Hitler sau chiar programele de control al populatiei derivate din malthusianism. Agresorul trebuie sa treaca in ochii celorlalti drept o persoana care nu avut de ales, manata de cele mai bune intentii sau macar aflata sub imperiul unor factori greu de controlat- era obosit/ beat/ neatent…Bineinteles, actiunile sale nu au avut urmari prea grave. Basca, si-a mai cerut si scuze!

Experimentul lui Philip Zimbardo cu falsa inchisoare arata foarte clar cat este de usor ca un om oarecare sa devina, atunci cand se afla intr-o pozitie de putere, un tortionar. “It’s not how you are internally that matters, it’s the social context in which you find youself.” Versiunea scurta aici:

Si o scurta prelegere a lui Zimbardo despre potentialul urias al fiintei umane de a face, in functie de circumstante, atat bine cat si rau:

Victimele distorsioneaza faptele in aceeasi masura ca si agresorii, doar ca in directia opusa, iar acesta este un adevar foarte greu de suportat (sau de inghitit) pentru cineva convins ca a fost vicitma unei nedreptati si care asteapta un fel de “reparatii” (fie si simbolice) de la agresor si de la grup. Daca vrei sa studiezi stiintific problematica raului ajungi intr-o postura destul de ingrata pentru publicul larg: gasesti explicatii pentru orice comportament (disfunctii ale lobilor frontali, tulburare de personalitate, un concurs de circumstante precipitante etc) si relativizezi fapta comisa. Perspectiva omului de stiinta devine astfel mai apropiata de cea a agresorului decat de cea a victimei, aceasta din urma neputand, fireste, sa se raporteze la raul suferit cu obiectivitate si impartialitate, lasand la o parte incarcatura emotionala. Exista conceptia larg raspandita ca a intelege inseamna a ierta, idee cu care sunt de acord doar partial- voi atinge acest subiect in partea a –II-a, nu astazi.

 Victima are si ea motivele ei sa exagereze impactul agresiunii. Il uraste pe cel care a ranit-o si vrea sa se razbune, prin urmare il va prezenta grupului in cea mai proasta lumina posibila, asteptandu-se ca membrii comunitatii sa ii faca dreptate. Este blocata in propria perspectiva si atribuie fapta unor caracteristici stabile ale personalitatii agresorului. (Mi-a facut rau pentru ca este un sadic, un om de cea mai joasa speta). Intr-o prima faza nici nu ar fi indicat sa procedeze altfel, deoarece prima grija a oricarui organism viu este supravietuirea. Daca Ion s-a intalnit pe strada (a se citi cararile din padure) cu George si l-a mangaiat pe crestet cu o ranga, George va fi ocupat incercand sa-si panseze rana, putin probabil sa-l intrebe pe Ion “Auzi, dar tu esti bine? Mi se pare ca te-am zgariat si pe tine putin, lasa-ma sa ma uit”. De asemenea, va cauta ajutor de la ceilalti, iar pentru asta trebuie sa ii convinga ca nu si-a capatat lovitura incercand sa fure resursele lui Ion, ci ca acesta din urma l-a atacat pe el fara motiv. Mai trebuie sa le arate ca sufera, ca il doare capul foarte rau si ca nu e de gluma ce s-a intamplat.Victimizarea are astfel rolul de a semnaliza cat mai clar nevoia de sprijin, conform zicalei “mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste de mancare” (pescuita din Filantropica). Tu ai da de pomana unui cersetor imbracat la costum sau ai compatimi pe cineva care iti explica pe un ton aproape impersonal ca iubita lui l-a inselat, dar ca ea este o persoana minunata si ca el insusi a contribuit la aceasta nefericita situatie?

In continuare, George va dori sa gaseasca motivele ce l-au determinat pe Ion sa se comporte in acel fel. Motivele reale? Nu, motivele care ii convin. Este mult mai usor de acceptat ca agresiunea are o cauza tangibila, localizata in personalitatea celuilalt si ca a existat o intentie constienta a unui agent lipsit de orice compasiune sau de sentimente morale. Vanam cauze, agenti si intentionalitate pentru ca lumea sa ne para un loc (mai) sigur, inteligibil, coerent si ordonat. “S-a intamplat” nu satisface acea nevoie de inchidere  (need for closure) resimitita extrem de puternic de (realele sau presupusele) victime. Si nu este vorba aici doar de nevoia cognitiva de a intelege, caracteristica de exemplu unui student pasionat de algebra care sta ore in sir cu o problema in fata, incapabil sa se opreasca inainte de a gasi o solutie (ba pana si aici putem gasi deja anumite emotii si motivatii de natura afectiva, ai vazut si tu pe cineva “indragostit” de matematica?). Victima are nevoie sa inteleaga cat mai simplu si mai rapid pentru a diminua emotiile negative si a merge mai departe. O teorie foarte interesanta este cea a lui Daniel Gilbert, autorul modelului AREA: oamenii isi consuma resursele atentionale pe acele evenimente din mediu care sunt relevante pentru sine (self-relevant- care ii afecteaza in mod direct), dar care nu au fost inca explicate; au reactii emotionale in fata respectivelor evenimente, le explica si incearca sa le inteleaga, reusind in acest mod sa se adapteze la ele. Daca ai inteles de ce copilul tau a murit muscat de caine (adica ai favorizat o explicatie cum ar fi problema cainilor maidanezi, neglijenta bunicii sau karma) vei suferi in continuare, normal, dar durerea va fi ceva mai suportabila odata vinovatul stabilit. De ce crezi ca exista tapi ispasitori? Pentru a atenua emotiile negative trezite de evenimentele neincadrate intr-o categorie si neexplicate. Aviz sinucigasilor (care nu ma citesc, bineinteles, ar fi un efort prea mare pentru cineva in plin episod depresiv major, poate si pentru cei diagnosticati cu borderline, cred ca stiai ca in cazul lor riscul de suicid e si mai mare decat in depresie): aveti mila de familie (hm...dar stiu ca nu o sa aveti, dimpotriva) si lasati si voi un bilet in care inventati niste cauze si motive, le va fi mai usor sa treaca peste pierdere daca au impresia (falsa!) ca stiu de ce ati facut asa ceva (nu, teoria deficitului de serotonina nu le va fi suficienta, ei vor sa inteleaga ce ganduri si nu ce neurotransmitatori v-au trecut voua prin creier inainte sa vi-l zburati cu un pistol obtinut dupa ce ati trecut prin testele psihologice ca o gasca gratioasa printr-o apa tulbure). Despre modelul AREA (attend-react-explain-adapt) voi spune mai multe intr-un alt articol; pinky promise! (sau mai degraba doar pinky).

In concluzie, biasul de tipul self-serving ne pune in brate niste perceptii eronate (nu ca perceptia ar fi vreodata perfect fidela, e si aici un continuum, dar imi place sa cred ca incerci sa te plasezi cat mai in dreapta acestei linii) atunci cand suntem actori (bun termenul!) in scenariul agresor-victima. (cat despre observatori, nici ei nu sunt obiectivi; de ce si cum, iti spun altadata). Hitler nu stia ca face rau! (si mai desena si flori, dupa cum am aflat azi de la o persoana foarte draga care scrie carti despre colonii cu demoni si picteaza ingeri- nu mi-a spus cum i-a convins sa pozeze, cert este ca s-a lipsit de unul dintre ei in favoarea mea, sperand poate sa se lipeasca ceva substanta serafica si de tesuturile mele epiteliale). Din punctul sau de vedere (al lui Hitler, mai! nicio legatura cu Daniela!), solutia radicala era cea mai buna; dar mai bine ma opresc aici, sau patesc ca Lars Von Trier, care a socat intregul Cannes cand a afirmat, in 2011, ca il poate intelege pe micul nostru pictor ce nutrea totusi cateva prejudecati la adresa evreilor. Raul pur este un mit, o alta minciuna de care avem nevoie (Baumeister- the myth of pure evil). Dar consecintele raului exista, motiv petru care si in absenta liberului arbitru sau in prezenta unor disfunctii la nivel cerebral un om care a ucis sau a agresat un alt om trebuie tinut inchis (la puscarie, la un spital de boli psihice, whatever) in primul rand pentru a nu repeta fapta si abia pe urma pentru a oferi o falsa consolare victimelor sau rudelor acestora ce nutresc dorinte (ne)justificate de razbunare.

Fara a fi Hitler in persoana, te vei regasi si tu in postura de agresor de nenumarate ori in viata asta (bine, bine, nu se pun la socoteala animalele pe care le mananci si/sau omori). Ca si Hitler, vei sustine sus si tare ca ai avut dreptate. Tot de nenumarate ori te vei (auto)pozitiona in rolul de victima. Si te vei vaita in dreapta si in stanga ca “ti s-a facut” (dintr-odata nu mai vorbim de o interactiune intre sisteme, ci de o actiune unilaterala) o mare nedreptate tie, inocenta intruchipata.

Cand vei da cuiva o palma vei fi convins ca ai avut motivele tale si ca victima nu a avut prea mult de suferit. Invers, cand vei primi o palma vei crede cu tarie ca cel care te-a palmuit a facut-o din cruzime si ca efectul a fost pentru tine devastator (desi din exterior nu se vede ca ai duce-o prea rau). Insa cat de puternica este aceasta convingere? Sau, mai precis, exista in tine si un modul mental sau un “eu” care stie adevarul dar a carui voce nu se face auzita de “eurile” care conduc masinaria (tot e bine daca nu merge mereu pe pilot automat)? Doi psihologi sociali, Piercarlo Valdesolo si David DeStefano si-au propus sa gaseasca raspunsul la aceasta intrebare si au nascocit un experiment prin care sa vada daca nu cumva avem aici un caz de  auto-amagire (self-deception), concept inteles prin prisma teoriei lui Trivers (nu avem toti abilitatile de disimulare ale personajelor din Filantropica, cei mai multi dintre noi trebuie sa credem noi insine ca suntem intr-o situatie dificila inainte de a ne convinge si “publicul”- nu ai uitat de teoria autoprezentarii a lui Goffman, nu?). Participantii au fost informati ( a se citi mintiti in scopuri nobile) ca vor fi repartizati in perechi din care un membru va rezolva o sarcina usoara si placuta (se va uita la niste fotografii timp de zece minute), iar celalalt, tributar unor blesteme transgenerationale, va petrece 45 de minute incantatoare in compania sexy (sau obscena?) a unor probleme de matematica. Blestemul asta transgenerational nu era insa atat de rigid, in sensul ca participantilor li s-a spus ca pot hotari chiar ei modul de repartitie a karmei- au avut de ales intre a trage la sorti (alea obiective, dictate de probabilitati, desi mai stii cine intoarce in aer zarul? :P) si a alege chiar ei conditia experimentala in care sa fie plasati.

Ce crezi ca au ales? Sarcina usoara. E corect? Pai nu e, au spus alti participanti, dintr-un alt grup, chemati sa evalueze justetea acestui tip de decizii. E corect? Pai e, au spus actorii, cei care au ales deja pe principiul cine-mparte parte-si face. Haideti, oameni buni, chiar e corect? Pai nu prea (mai) e, au spus aceiasi participanti cand au fost nevoiti nu doar sa raspunda la aceasta intrebare, ci si sa retina in acelasi timp un sir de sapte cifre recitate de experimentator. Si uite asa a iesit la iveala adevarul ingrozitor (adica ala de nerecunoscut) atunci cand mintea constienta a fost tinuta ocupata si subiectii am putea spune ca nu au mai avut niciun loc liber in memoria de lucru (7-9, right? stii la ce ma refer…) pentru a demara operatiile estetice menite a cosmetiza realitatea (nu-ti convine nedreptatea comisa de tine? Ii aplicam urgent un strat de fard si devine “un rau necesar”, daca o dam si cu rimel nu ne mai poate privi in ochi, iar gloss-ul o face de-a dreptul stralucitoare). Ce inseamna asta? Ca undeva deep down there stii ca ai gresit. Deep down where? Ei si tu acum, crezi ca sunt scafandru prin inconstientul tau? Cum care inconstient? Ala al lui Timothy Wilson, nu al lui Freud. Pardon, al tau am vrut sa spun. Ca doar nu o fi colectiv, dupa cum perora un individ al carui nume imi scapa- scapare freudiana, desigur. Sau biasul perceptiei selective. Hai ca incep sa ma incurc, despre ce vorbeam? A, autoamagirea…Intrebare, daca tot m-ai prins intr-o dispozitie analitica de zile mari, cum nu am mai avut de mult: cata vreme la nivel constient eu nu stiu ceva (ca a fost incorect sa ii trag o mama de bataie- de ce nu o bunica de bataie?- fratelui mai mic) si sunt sigura ca am avut dreptate, pot fi considerata vinovata? Poate ca ar fi trebuit sa nu las informatiile corecte sa dea bir cu fugitii in inconstient, sa fiu vigilenta. Cand te automagesti exista un eu care minte si un eu care este mintit. Vezi cum ai chiar in interiorul tau un agresor si o victima? De fapt nu e chiar asa, pentru ca in acest caz “agresorul” e posibil sa aiba motive foarte serioase sa te pacaleasca- stie ca nu esti in stare sa suporti adevarul. In functie de “eul” pe care te focalizezi iti vei forma o anumita parere despre legatura intre responsabilitate si self-deception. Aha, avem un eu care minte si un eu care se lasa mintit, care ar fi putut impiedica amagirea dar nu a facut-o! spun intentionalistii, cei care afirma ca putem fi trasi la raspundere pentru auto-amagire (o forma de wishful thinking). Ba nu, avem un eu care este mintit fara sa stie ca este mintit, asa ca nu poate fi considerat responsabil pentru ceva ce nu a stiut- ii contrazic repede motivationistii, cu argumente mai solide decat ale lor. Dar ar fi trebuit sa stie! Ar fi putut sti?

Te poti totusi feri, intr-o oarecare masura macar, de autoamagire? Eu cred ca da. Cum? Poate prin exersarea metacognitiei, auto-observarii permanente (ce fac acum?) si starii de prezenta sau de awareness, ca sa nu spun chiar mindfulness. Cum la mijloc nu este doar well-beingul tau ci si al altor nevinovati care au norocul sau ghinionul (dupa caz) sa te intalneasca, as spune chiar ca ai datoria morala de a lucra cu tine insuti astfel incat sa ajungi sa te minti cat mai putin (nu sunt absurda, e imposibil sa nu te mai minti deloc, ca sa nu mai spun ca sunt si situatii cand e preferabil sa te minti, deci ai nevoie si de capacitatea de discriminare). Dar cand ti se pare ca te minti mai putin e un fapt sau o noua auto-amagire? Ne autoamagim cand credem ca ne automagim mai putin?

Vrei sa mai citesti despre self-deception si responsabilitate sau preferi sa ramai in ignoranta pentru ca data viitoare sa ai la indemana scuza nestiintei pentru a te purta cum vrea muschiul tau?

Am vazut cum rolul in care ne plaseaza intamplarile vietii (cu concursul nostru de cele mai multe ori) determina si sensul in care distorsionam realitatea, in functie de ceea ce vrem sa creada ceilalti si, implicit, sa credem si noi. Ne promovam propriul interes, tinem sa avem dreptate si sa afisam o imagine cat mai pozitiva. Victima si agresorul se auto-promoveaza, isi negociaza sprijunul grupului si se alfa in concurenta, ca la un tribunal, pentru ca dincolo de conflictul lor punctual mai exista o confruntare in fundal, o lupta pentru a-i fi data dreptate de catre un for exterior (comunitatea) si interior (propria constiinta). Exista insa un tip de relatii in care lucrurile nu se mai petrec asa, dimpotriva: victima este cea care minimalizeaza agresiunea, iar agresorul regreta sincer cele intamplate, isi asuma intreaga raspundere, ba chiar exagereaza gravitatea greselii sale. Este vorba de relatiile de cuplu inalt functionale. Un numar impresionant de studii arata ca un factor decisiv in satisfactia maritala este capacitatea de a reconsidera o situatie astfel incat partenerul sa apara in cea mai buna lumina posibila. O iubesti si va intelegeti bine in general? Cu siguranta ii vei gasi si scuze. Ti-a pus sare in loc de zahar in cafea? Nu-i nimic, se mai intampla, borcanele sunt de vina, sunt foarte asemanatoare, singura diferenta este ca unul e rosu celalalt verde (iar ea nu e daltonista, amanunt irelevant insa). A aruncat spre tine cu un pantof? Ei, glumea si ea, se juca. Ce se intampla aici cu biasul de tipul self-serving? La o privire superficiala ai spune ca nu se mai aplica, partenerii nu mai incearca sa “se scoata”, sa iasa in fata, sa isi consolideze pozitia de victima inocenta sau de agresor fara intentie. Nu este insa adevarat. Biasul exista, doar ca sufera o transformare: devine din self-serving relationship-serving. Nu mai esti interesat de imaginea ta, ci de relatie. Repet, e valabil doar pentru cuplurile cu un inalt grad de satisfactie conjugala. Acest fenomen sprijina de fapt o teorie mai veche despre iubire si conceptul de sine, self-expansion theory, elaborata de Arthur Aaron impreuna cu sotia sa Elaine- ambii psihologi sociali (le poti cauta si citi studiile sau te poti multumi (cam prea usor) cu lecturarea capitolului 6, cel despre relatii, din cartea Curios? a lui Todd Kashdan, tradusa si in romana). Pe scurt, o motivatie fundamentala a oricarui om este dezvoltarea continua, iar una dintre caile de a atinge acest deziderat este implicarea in acele relatii care sa iti imbogateasca propriul concept de sine. Intr-o relatie apropiata vei prelua, iti vei insusi anumite aspecte din personalitatea partenerelui si veti crea impreuna un univers comun cu siguranta mai larg si mai cuprinzator decat era universul fiecaruia dintre voi luat separat. Consecintele sunt vizibile chiar la fMRI, dupa cum au constatat Mashek si Aron (Confusion of self with close others, 2003, Personality and Social Psychology Bulletin) cand au “citit” in creierul subiectilor in timp ce acestia auzeau o serie de nume diferite, printre care numele lor, numele unei persoane foarte dragi si altele fara valente emotionale. Concluzia experimentului?

“In cazul subiectilor aflati intr-o relatie apropiata cu cineva, cand ei au auzit numele prietenului foarte bun, zona din creier legata de sine s-a activat. Si a ramas pasiva cand au auzit alte nume familiare. Creireul continua sa faca diferenta intre sine si alti oameni, dar face o exceptie speciala penru prieteni, iubiti si acei menbri de familie a caror viata se intrepatrunde strans cu cu cea a individului in cauza. Cand formezi legaturi stranse si ii lasi pe cei dragi sa patrunda spre miezul cel mai intim al fiintei tale, aceste raporturi interumane se intiparesc in creierul tau. Creierul se reseteaza, adaugand noi conexiuni neuronale care sa-i includa pe oamenii cei mai importanti pentru tine. Creierul se schimba la propriu, in urma experientei traite” (Kashdan).

In aceste conditii in care conceptul se sine ajunge sa integreze, sa absoarba dimensiuni ale universului persoanelor cu care formam relatii stranse este usor de inteles cum biasul de tipul self-serving devine in cuplu relationship-saving sau chiar partner-saving. Teoria sotilor Aron ofera si un fel de baza stiintifica romanticilor care viseaza la fuziunea cu persoana iubita, iar daca vrei sa vezi cum stati tu si partenerul (sau partenera) cu expansiunea sinelui exista Scala Includerii Celuilalt in Sine, un test care nu iti ia mai mult de cateva secunde, intrucat tot ce trebuie sa faci este sa alegi reprezentarea grafica (niste cercuri sau sfere, nu ma pricep la geometrie) cea mai potrivita pentru cuplul pe care il formati:

Am vazut, prin aceasta (lunga) paranteza ca exista situatii cand putem iesi din propria perspectiva pentru a imbratisa (si) un alt punct de vedere. Victima are undeva deep down there instrumentele necesare abandonarii unui rol care, in ciuda avantajelor deja mentionate, o mentine captiva unor perceptii eronate. La randul lui, agresorul ar putea deveni capabil sa isi recunoasca cu onestitate greseala si sa inteleaga impactul pe care l-a avut asupra celuilalt. (atentie insa, a nu se confuda cu situatiile de tip sado-masochist cunoscute sub numele de sindromul Stockholm, cand victima ajunge sa simpatizeze cam prea mult cu agresorul; dar stiai ca exista si sindromul Lima?).

Pentru a intelege importanta (ajustarii) perspectivei iti propun, pe finalul articolului, un dialog imaginar intre o posibila victima si un posibil agresor.

A: Imi pare rau! Iarta-ma, te rog!
V: Cum sa te iert? Crezi ca folosesc la ceva scuzele tale? Unele lucururi sunt ireversibile. Daca spargi o farfurie si spui ca iti pare rau va mai deveni farfuria aia vreodata intreaga?
A: Da, de fapt sa stii ca e posibil. Farfuria nu numai ca poate redeveni intreaga, dar va fi chiar mai frumoasa si mai valoroasa decat inainte. Exista si lucruri ireversibile, desigur, important este insa sa apreciezi cat mai corect care sunt ele si daca merita efortul de a le restaura pe cele ce pot fi reparate. Probabil nu ai auzit pana acum de kintsugi,  o forma de arta japoneza ce datează din secolul al XV-lea si consta in repararea vaselor crapate sau sparte cu fir de aur, creand pe suprafata lor un nou model ce le face mult mai pretioase decat erau inainte.


Cum se realizeaza acest kintsugi? Instructiunile vin in partea a doua, intr-una din aceste zile. Esti nerabdator? Daca intarzii cu scrierea viitorului articol te rog sa nu dai vina pe mine. Am motivele mele!