joi, 26 septembrie 2013

"Definitely maybe- a short love story" (desi e simpatica si fetita din mai cunoscutul lung metraj)

Am ciudata si extrem de neplacuta si sacaietoarea impresie ca ti-am ramas datoare cu ceva. Am promis ca voi aprofunda un model teoretic si sincera sa fiu mi-as fi dorit sa fi uitat. Ma tenteaza ideea sa revin asupra  articolului precedent, sa scot respectiva fraza si apoi sa spun ca nu stiu nimic, e probabil o falsa amintire asemanatoare celor descrise de Elisabeth Loftus, pe care o poti vedea si intr-o prelegere TED distribuita recent si pe retelele de socializare (daca imi amintesc bine). Da, as putea gasi cateva justificari pentru a nu scrie, dar nu ma pot autoamagi in asemenea masura incat sa ma si cred; prin urmare, mi s-ar prabusi temporar stima de sine (ei, nu ar fi chiar o degringolada, ar scadea doar cu cateva grade), ceea ce m-ar pune in situatia de a contempla ideea ca ea oscileaza si curge (pe apa Sambetei sau pe aia de o tragi la WC) odata cu peripetiile au gogomaniile sinelui meu fluid, iar asta trebuie (da, da, trebuie! nu e de preferat) sa fie fals- stima mea de sine este constanta indiferent de circumstante sau de perceptia altora. Pentru siguranta insa (unele lucruri pot fi controlate, iar acesta este unul dintre ele), voi injgheba un articolas despre modelul AREA si/ sau teoria intensificarii incertitudinii, ocazie cu care ti-i voi viri din nou pe gat (si pe nas, daca insisti iti scot si ochii cu ei) pe Daniel Gilbert si Timothy Wilson. Nu, fireste ca nu sunt obsedata; se numeste interes sistematic si o curiozitate care, slava genomului nu chiar atotputernic, poate deveni uneori specifica, conditie obligatorie pentru a putea aprofunda cat de cat un subiect de interes stiintific. Ca sa simulam interactivitatea ce s(t)imuleaza invatarea, te invit politicos sa-ti transpui particulele in urmatoarele scenarii- de preferat ar fi pe rand, nu simultan, fie-ti mila de mine, nu te pot urmari cand o iei in prea multe directii :

1. Bunicul tau a decedat de boala Huntigton, exista deci un risc deloc neglijabil sa o iei pe urmele lui (blestem transgenerational nascut din nerespectarea unei porunci sau instructiuni de familie- ai repetat in ADN-ul tau de mai mult de 35 de ori o anumita secventa CAG de incantatii, pardon, de trinucleotide ce formeaza gena HTT). Cum stiinta iti ofera astazi posibilitatea de a sti uneori ce destin implacabi; te asteapta, putand astfel sa iti dramuiesti timpul ramas dupa prioritati si preferinte, iei decizia sa iti faci o analiza genetica de rutina (poate asa vor deveni in viitor) care sa iti masoare (ca in aeroport: ai depasit limita admisa, o incurci) bagajul trecutului transgenic (inca nu e cazul, doar combinam transgenerational cu genetic). Poti primi trei raspunsuri:
          1.1CAG-ul tau respecta reglementarile in vigoare, e maxim 35, deci te-ai scos, sau macar ai scos din ecuatia asta cu o singura necunoscuta (cauza mortii tale) boala Huntigton.
          1.2. CAG usor crescut (36-39), valoare la care unii oameni se imbolnavesc, altii nu; gena mutanta nu este suficient de penetranta (da, e termenul stiintific) si este posibil ca, desi esti purtator, sa nu se exprime in fenotip- o amenintare muta, care este acolo, insa tace si asteapta probabil sa faci un copil caruia sa ii sopteasca un cantec de leagan incipient (nani, nani, o sa adormi inaintea lui mami). Din ratiuni didactice, sansele sa zicem ca sunt egale, de 50%- in realitate nu e chiar asa.
          1.3. Peste 40: da, te vei imbolnavi. Numai un miracol te-ar mai putea salva, dar din pacate peste acest prag critic genele sunt imune la apa cu zahar, oricum s-ar numi aceasta.
Acum fa te rog o calatorie in timp, un an mai tarziu de la aflarea verdictului. (si daca tot ai ajuns, poti sa iti tai o mana doar asa ca sa ne spui si noua ce se intampla? revii intreg sau autoamputat? si daca esti intreg, cum iti vei taia mana in viitor?)  Toate celelalte variabile presupunand ca sunt egale si te-au ocolit catastrofele dar si evenimentele deosebit de placut, ordoneaza cele trei posibilitati in functie de wellbeing-ul tau anticipat. Care raspuns s-ar asocia cu cel mai ridicat WB? Dar cu cel mai scazut? (nu, nu e nicio smecherie. the only trick here is the one you own mind is playing on you; si deja nu stiu ce am vrut sa spu cu asta)

2. S-a descoperit un hormon care inhiba stresul in conditii de inalta presiune psihologica, iar prezenta lui, detectabila in saliva ta, ar fi un lucru foarte bun ce ti-ar conferi un avantaj competitiv in mediul profesional si nu numai. Esti de acord sa fii testat.
          2.1. Ai cu siguranta hormomul, felicitari!
          2.2. Testul a iesit pozitiv, dar sunt doar 70% sanse sa ai hormonul (nu este la fel de concludent precum in primul caz).
          2.3 Nu primesti nici un rezultat.
In care dintre situatii ai fi cel mai bucuros? Si pe locul 2?

3. Am citit cateva ceva despre motivatie tot gandindu-ma ce i-ar determina pe cititorii mei sa dedice mai mult timp studiului psihologiei si lecturii. Si astfel mi-a venit o idee care imbina motivatia extrinseca si cea intrinseca. Iti ofer un cadou. Sau doua. Este vorba despre doua carti traduse relativ recent in limba romana: Redirect (Wilson) si Creierul si inteligenta emotionala (Richard Davidson; asa, in caz ca l-ai ratat ieri pe Goleman si iti parea rau). Cum m-ai prins intr-o dispozitie eufemistic de capricioasa, habar nu am cum sa procedez. Uite ce variante ai:
1. Dau cu banul chiar acum. Sortii au decis: Wilson e al tau!
2. O sa dau cu banul, dar nu chiar acum. Am rama fara banut ca l-am ingropat (ca in parabola talantilor). Ma imprumut pana termin articolul si vei afla atunci care dintre cele doua carti va fi a ta.
3. Stii ceva? Ia-le mai pe amandoua si gata! Si dispari inainte sa ma razgandesc.
Stii ce urmeaza sa te intreb. In ce ordine asezi situatiile dupa emotiile pozitive pe care le experimentezi acum?

Gata. Prost! Nu esti bun sa te angajezi fata sau baiatul care prezinta vremea. Previziunile tale sunt departe de realitatea surprinsa experimental de psihologii sociali carora le-am furat aceste instrumente. (Am si eu cateva experimente in desfasurare, dar stii cum e, in acest domeniu lucram sub acoperire, misiuni ascunse si complici; pentru ca normele etice nu mai imi dadeau voie sa testez nimic, nici macar nu le declar, deci nu te astepta la un debriefing). De unde stiu ce ai raspuns? Pai am si cartea (dar nu ti-o dau nici sa ma implori) Trucuri ale mintii a lui Derren Brown, scepticul (dez)iluzionist care a reusit sa convinga un om normalca a venit sfarsitul lumii si zombii au preluat controlul planetei- asta daca nu cumva sunt adevarate anumite zvonuri ca personajul ales doar juca teatru si nu a crezut o secunda ca este martorul unei veritabile apocalipse; cat despre controversele etice (ba nu etice, morale), te las sa meditezi singur daca explicatiile date de Brown ar putea vreodata justifica ceea ce a sustine ca a facut. Cum eu nu am atins acel nivel de performanta, ma multumesc deocamdata sa iti citesc gandurile.

Scenariul 1. Ai raspuns 1 (cel mai mare WB), 2, 3? Gresit. 1 si 3 la egalitate, apoi, la o distanta considerabila, 2. Nu iti vine sa crezi? Nici mie, dar astea sunt datele. La un an dupa testare (pacienti reali, nu sarcina de laborator!) cei care au aflat ca se vor imbolnavi erau la fel de fericiti ca cei carora li s-a spus ca nu vor contracta teribila maladie. Starea lor de bine revenise la nivelul de baza (the set point), cel de dinainte.  Adaptarea hedonica isi urmase cursul, imprevizibil se pare pentru tine din postura de prezicator nostr-adamic. Un caz aparte e reprezentat de grupul pacientilor pentru care testul nu a fost concludent si care au sanse egale sa ramana sanatosi sau sa se imbolnaveasca. Acestia erau cei mai nefericiti. Da, da, stiu (inca) ce vorbesc. Erau mai nefericiti decat cei care stiau ca vor dezvolta boala Huntigton, fiind practic condamnati la o moarte sigura, fara comutare, amnistie, absolvire (Realitatea nu da decrete prezidentiale de izbavire).

Scernariul 2. Nu! Nu! Nu! Nu vei fi cel mai fericit in situatia nr. 1, cand vei sti sigur ca ai un hormon ce te protejeaza de stres si te face sa dai un randament superior (cati cai putere?) la locul de munca. Si apropo, hormonul era fictiv. Un aliat imaginar. Sorry! Cea mai mare bucurie o vei simti daca ti se va spune ca sunt 70% sanse sa il ai (daca ar fi real, ramanem un pic in iluzie). Vezi tiparul? Poate vezi tipare…

Scenariul 3. Haha, vrei sa-mi iei ambele carti, nesatulule! Asa-i? N-am nimic impotriva, dar trebuie sa stii ca, din nou contraintuitiv, te-ai simti mai bine daca ai astepta sa dau cu banul la sfarsitul articolului si sa castigi una dintre carti in locul ambelor. Iar prima varianta, sa il castigi pe Wilson, este si cea mai putin apetisanta (nu mai manca si tu psihologi, multumeste-te cu psihologie pe paine, desi nu este usor de inghitit, acceptat, digerat si metabolizat, mai ales la cina, cand se lasa seara peste Bucuresti si ai prefera sa iesi la o plimbare in loc sa inveti). In unele conditii un singur cadou iti va face mai multa placere decat 2. In ce conditii? Sa nu stii ce cadou va fi, din doua posibile. (si sa nu fie vorba despre cadouri foarte scumpe, situatie in care mai mult ca sigur va castiga cantitatea in fata incertitudinii).

Am spus incertitudine? Da, este firul nostru conductor (in articol si nu numai, in ciuda iluziei controlului care, de altfel, este de preferat sa existe deoarece coreleaza pozitiv cu sanatatea mentala si chiar fizica). Incertitudinea impiedica adaptarea hedonica atat pentru emotiile negative cat si pentru cele pozitive. Prin urmare, daca nu stii ceva, intensitatea si durata reactiei tale emotionale (valenta + sau – nu conteaza) sunt mai mari. De ce? Pentru ca te vei gandi mai mult la ce nu stii (ai auzit de efectul Zeigarnik, nu? sarcinile neterminate te obsedeaza, iti stau pe creier) tot incercand sa gasesti o explicatie (to make sense, to explain, cu varianta to explain away). Adica acel stimul va ramane prezent in campul constiintei tale cata vreme este semnificativ pentru tine (da, asta e premisa si conditia absolut necesara, dar nu si suficienta) si nu este insuficient inteles (adaugam la premisa: „stimul semnificativ pentru tine si insuficient inteles devine conditia necesara si suficienta pentru ca adaptarea, obisnuirea sa nu se produca). Explicatia inlatura acele caracteristicile care faceau ca un eveniment sa para extraordinar, surprinzator, nou, provocator. To explain away inseamna a da un sens unei intamplari (conteaza prea putin daca explicatia respecta realitatea faptica) si a duce simultan la diminuarea emotiei pe care o incercai cand te gandeai la ce s-a intamplat. Acesta este si motivul pentru care multe forme de psihoterapie pun accentul pe asistarea clientului in procesul de resemnificare a unor evenimente traumatizante (Wilson propune terapia prin scris, vei citi in cartea lui pe care nu ti-o dau, dar pe care ti-o vei cumpara singur, acum ca te-am facut curops). In momentul in care lucrurile devin (mai) clare atentia ta se reorienteaza spre explicarea unui nou fenomen. Din fericire este foarte greu sa ne plictisesti, traim intr-o lume complexa care mai are in corola ei multe minuni ce asteapta sa fie strivite (HIV, cancer- poate prindem vremurile cand vor avea un tratament).

Implicatiile sunt uriase. In primul rand, lucru pe care nu ma satur sa il repet, habar nu avem ce ne va prilejui mai multa fericire. Si de aceea luam decizii proaste si foarte proaste. Traim cu impresia ca daca mergem la doctor si aflam ca suferim de o boala grava vom fi devastati. Asa ca nu ne ducem, ci stam acasa si ne perpelim zi de zi pentru ca nu putem alunga gandul insistent (ursul cel alb pe care cica il evitam neducandu-ne la analize) ca este posibil totusi sa fim bolnavi. Ce rezolvam? Un wellbeing in conditii de incertitudine inferior celui pe care l-am avea daca am sti sigur ca suntem bolnavi plus, normal, inrautatirea starii de sanatate. Poate daca oamenii ar sti ca un diagnostic sever ii va afecta mai putin decat nesiguranta ar lua decizii mai intelepte si chiar salvatoare. Asa ca te rog, daca nu te simti bine sau ai observat ceva ingrijorator in starea ta de sanatate, nu mai amana si mergi la doctor! Orice ai afla te vei simti mai bine decat acum. Asa-i ca nu ti se mai pare surprinzator sa auzi cum cineva care a umblat luni intregi din spital in spital pentru ca nimeni nu reusea sa-i spuna ce are, in momentul cand afla ca sufera de o boala incurabila, va afirma, usurat: „Bine ca stiu in sfarsit ce e!”?  Astepti rezultatul unui examen si esti constient ca ai sanse mici sa il iei pentru ca nu ai picat pe subiect (nu ca ai fi picat pe oricare altul, dar suna bine ca si scuza). Nota intarzie sa fie afisata. Ai putea spune ca inca exista o speranta, nu? Ei bine, nu! Cata vreme esti aproape sigur ca nu il iei asteptarea nu face decat sa iti prelungeasca agonia. Invers, daca te astepti sa il treci cu brio, e mai bine sa se intarzie afisarea rezultatelor, pentru ca, la fel, emotiile pozitive (nerabdare, anticipare placuta) se vor diminua in clipa in care speranta va deveni realitate (te vei adapta rapid). O femeie insarcinata ar trebui sa se gandeasca de doua ori inainte de a-l intreba pe doctor la ecografie care este sexul copilului- presupunand ca emotiile ei sunt pozitive (entuziasm, curiozitate) si nu negative (teama ca va fi fata in loc de baiat sau invers). Un cadou va aduce mai multa bucurie cand este neasteptat (intr-o zi oarecare sau de ziua persoanei, dar fara s-o fi intrebat inainte „auzi, draga, ce vrei sa iti iau de ziua ta?”) sau anonim. Iar producatorii de filme de la Hollywood ar realiza mai putina maculatura pe banda cinematografica rulanta daca ar intelege ca un pic de subtilitate si de ambiguitate in scenariu si in jocul actorilor i-ar face pe spectatori sa se gandeasca mult mai multa vreme la film, deci o parte a-II-a si a-III-a ar fi primite cu entuziasm. (Realizatorii de seriale stiu cum sa manipuleze efectul Zeigarnik si modelul AREA, de aceea fiecare episod se incheie intr-un moment-cheie, foarte dramatic, trezind in spectatori emotii deosebit de puternice).

Incertitudinea impiedica adaptarea hedonica si pentru ca in conditii de nesiguranta, intr-o situatie cu mare incarcatura emotionala pentru tine, iti este imposibil sa iti distragi atentia prea mult de la stimul. Iar atentie inseamna in mare masura implicare afectiva (nu poti sa iubesti pe cineva dar sa nu ii acorzi atentie mai deloc- ma refer la atentie spontana, desigur; nici sa spui ca te temi de caini dar culmea! sa nu ii observi in mod sistematic cand sunt la o distanta de un bot de gamba ta; nu esti recunoscator cand ti se pare de la sine inteles sa primesti orice si nu mai remarci gesturile iubitoare ale altora; nu vad cum poti afirma ca fumul de tigara iti provoaca repulsie daca dureaza mai bine de zece minute sa iti dai seama ca esti intr-o incapere in care ai putea taia fumul cu ferastraul electric, daca fumul ar fi solid). Cu cat un stimul este mai incert (mai imprevizibil, mai greu de inteles) cu atat te vei gandi mai mult la el (cealalta variabila, semnificatia personala pe care i-o atribui fiind constanta) si iti va fi mai greu sa iti distragi atentia. Te-ai despartit de o persoana importanta pentru tine, fata de care nutreai sentimente puternice, pozitive? Acum suferi, experimentezi tot felul de emotii negative. Ele sunt si mai puternice daca nu ai inteles ce s-a intamplat, persoana a disparut aproape fara urme sau a refuzat sa iti dea o explicatie (atentie! nu vorbesc de cazurile in care el sau ea ti-a spus onest si direct ca nu vrea sa mai aiba de-a face cu tine, iar tu nu poti sa accepti nicicum realitatea si tot incerci sa gasesti contra-argumente, agatandu-te de speranta ca nu e chiar asa si stii tu mai bine ca de fapt ii pasa de tine, in ciuda marturisirii lui/ei, comunicata odata, poate chiar reiterata in fata insistentei tale). Oarecum similar, moartea unei persoane dragi te va afecta mai mult daca s-a produs din senin (un accident) decat in urma unei boli incurabile, cand era doar o chestiune de timp.

Dar intre atractia romantica si incertitudine? Ce crezi, ar putea exista si aici vreo legatura? Da, inversa! Asta spune principiul reciprocitatii din psihologia sociala: ne simtim atrasi de cei care sunt atrasi de noi. Iar Wiseman, intr-una din cartile sale, cita niste studii potrivit carora „playing hard to get” sau facutul pe tipa/ tipul greu de cucerit (a) saboteaza relatia in loc sa o consolideze. Se pare insa ca s-au inselat. Richie, m-ai pierdut si nu ma mai scoti din palarie decat daca iti inghiti porumbeii aia care ti-au iesit pe gura si au zburat in carte la mine de te-am crezut pe cuvant! OK, ca sa te reabilitez un pic, sa spunem ca exista nuante.

In 2010, Withcurch, Wilson si Gilbert au manipulat efectul incertitudinii in atractia amoroasa si au publicat rezultatele intr-un articol intitulat sugestiv „He Loves Me, He Loves Me Not...Uncertainty Can increase Romantic Attraction”. Sa zicem ca iti prezint trei fotografii cu barbati (ma adresez oamenilor de sex feminin acum; sau fac o eroare de logica? ma gandeam la tautologie, desigur!) care chipurile ti-au vizualizat chipul si feţele pe care le tot faci pe Facebook. Iti stiu preferintele, asa ca toti trei ti s-ar parea in mod normal la fel de atragatori. Dar nu si azi, cand ti-i prezint intr-o maniera diferita. Marius ti-a vizualizat profilul si, pe o scala de la 1 la 5, a declarat ca isi doreste sa te vada cu o intensitate redata cel mai bine de numarul 5. Remus e ceva mai rezervat, nota 3. Paul of! am ratacit foaia completata de el, dar sunt doua variante: raspunsul lui era ori 3 ori 5.

Care ti se pare cel mai atragator, cu care te vei intalni? Din postura de forecaster imi vei raspunde „Cu primul!”, doar ti-am spus ca pentru tine sunt la fel de atractivi toti trei, iar Marius in plus te place foarte mult, deci principiul reciprocitatii combinat cu evaluarea ta subiectiva pozitiva fac din acesta lozul castigator. Si totusi nu pe Marius l-au ales cele 47 de studente testate de experimentatorii nostri. Ci pe Paul! Principiul incertitudinii pare asadar a fi mai eficient decat principiul reciprocitatii si ai avea, ca barbat, mai mult de castigat daca ai lasa-o cat mai mult timp in ceata pe potentiala sau proaspata ta partenera cu privire la sentimentele tale pentru ea. Fara sa exagerezi, nu este o idee buna nici sa ii dai impresia ca nu esti deloc interesat de ea; cel mai bine ar fi sa ii transmiti un mesaj ambiguu de tipul „e posibil sa te plac, e la fel de posibil insa sa nu te plac”. Cu toate acestea, scopul meu, prezentandu-ti studiu, nu este sa te ajut pe tine sa intretii incertitudinea in relatia de cuplu cu o persoana semnificatica (pe care o iubesti sincer); mi-e greu sa cred ca, iubind-o, ai putea face asa ceva; ma gandesc insa ca iti va fi mai usor sa iti explici anumite fenomene si dinamici relationale din mediul social si sa intelegi mecanismul unor comportamente umane profund contraintuitive, chiar aberante.

Concluzia cercetatorilor a facut-o pe Pamela Paul, autoarea unui articol publicat in NY Times, sa se intrebe retoric (??) „Chiar atat de masochiste suntem?” (nu a inteles prea bine mecanismul incertitudinii versus efectele explicatiei, fenomen descris pe larg de autori in alte articole, le gasesti mai jos; nu este vorba chiar de masochism; sau poate ca este?). Tot o intelegere incompleta a fenomenului l-a determinat pe regretatul critic de film Roger Ebert sa scrie orecenzie foarte critica la adresa filmului (dar si cartii) He’s just not so into you, neintelegand de ce ar fi nevoie de o carte sau de un film ca sa intelegi ca daca nu te suna si nu te cauta nu te place.

Nu prea iti vine sa crezi concluziile acestor studii, nu? Stai linistit, nici mie. Poate ca experienta ta personala iti spune altceva si nu stii ce sa mai crezi. Poate...Un lucru insa este sigur: Gilbert & comp. trebuie neaparat sa continue cercetarea pe acest subiect deoarece mai sunt o gramada de lucruri de aflat (de exemplu, nu stiu sa fi replicat ultimul experient pe o populatie masculina sau, in cazul scenariului nr. 2, sa fi manipulat acel procent de incertitudine de 70% pentru a vedea cat „tine” smecheria). Iar eu cu siguranta il voi citi in continuare (macar pana imi ofera toate raspunsurile necesare). Oare de ce? Aha, de-asta fac ce fac si tot la el revin in articolele pe care le scriu...

Inchei aici. Stiu ca astepti si partea a doua a articolului despre the moralization gap. Poate o voi scrie zilele astea. Sau poate ca nu. In functie de cat de mult te plac pe tine, draga cititorule. Poti sa incepi sa numeri. She loves me, she loves me not...Enjoy the positive emotions! Dar, te rog, nu jumuli florile, crede-ma pe cuvant ca ele nu stiu nimic, nu le-am vorbit despre tine sau, daca am facut-o, le-am smuls mai intai nu petalele, cu juramantul ca imi vor pastra secretul chiar si sub tortura ta! Daca tii neaparat sa afli raspunsul apeland la astfel de superstitii, de ce nu incerci cu propriile fire de par din cap? She loves me, auch! she loves me not ayyy! Asa-i ca nu mai este la fel de placut acum?





Wilson, T. D., & Gilbert, D. T. (2008). Explaining away: A model of affective adaptation., Perspectives on Psychological Science, 3, 370-386

Wiggins, S., Whyte, P., Huggins, M., Adam, S., Theilmann, J., Bloch, M., et al.(1992). The psychological consequences of predictive testing for Huntington’s disease. New England Journal of Medicine, 327, 1401–1405.

Whitchurch, E. R., Wilson, T. D., & Gilbert, D. T. (2011). “He loves me, he loves me not...”: Uncertainty can increase romantic attraction. Psychological Science, 22, 172- 175.
Kurtz, J.L., Wilson, T.D., & Gilbert, D.T. (2007). Quantity versus uncertainty:
When winning one gift is better than winning two, Journal of Experimental Social Psychology, 43, 979–985

Bar-Anan, Y., Wilson, T.D., & Gilbert, D.T. (2009). The feeling of
uncertainty intensifies affective reactions,. Emotion, 9, 123-127.

Kross, E., Ayduk, O., & Mischel, W. (2005). When asking ‘‘why’’ does
not hurt: Distinguishing rumination from reflective processing of
negative emotions. Psychological Science, 16, 709–715.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu