În seara asta viaţa m-a purtat pe cărările ce duceau înspre hypermarketul Cora- m-a împins la propriu de la spate, bine că nu a îndrăznit să-mi dea şi câteva şuturi în fund, nu de alta dar îşi rupea piciorul. La un moment dat m-am trezit contemplând secţiunea de cărţi, mai precis lucrările apărute în colecţia IQ23O a editurii Litera, din care face parte şi Memoria Inteligentă a lui Joshua Foer. Dar nu ea mi-a atras atenţia, ci o carte intitulată "50 de idei geniale care au schimbat omenirea". Era la ofertă. Iar prin ofertă trebuie să înţelegi (şi să reţii) că se vindea alături de un pacheţel sau de o folie de...Memo Plus. M-am întrebat de ce ea şi nu cartea lui Foer. Mi-am şi răspuns (da, mai nou mă întreb şi îmi răspund singură, lucru ce îmi place la nebunie, întrucât aud doar ce vreau să aud, dar îmi rezolv disonanţa spunându-mi că de fapt am reflectat critic, chiar maieutic). Probabil (vezi, nu spun sigur, da?) că băieţii de la editură s-au gândit că 50 de idei, mai ales geniale, sunt mult prea greu de reţinut de orice cititor şi, plini de compasiune, au introdus în ambalaj şi micuţele pastile cu rolul de a sprijini operaţiunea de înmagazinare a informaţiilor, pe bază unor coduri de bare cognitive uşor de reactualizat în viitor. Am vrut să o cumpăr şi eu, alături de un mic dejun cu Socrate, aşa că mi-am propus să mă întorc la raft înainte de a mă indrepta spre casă (să zicem că cea de marcat, că doar nu plecam acasă fără să plătesc), după ce îmi cumpăr de mâncare. Doar că odată ajunsă la rafturile cu de-ale gurii am fost furată de peisajele delicioase şi am uitat să revin la cartea cu Memo Plus.
sâmbătă, 26 octombrie 2013
vineri, 25 octombrie 2013
Just world hypothesis. Or, better, just world fallacy
Citeşte te rog următoarele fragmente şi vezi dacă ţi se
par cunoscute - sunt aproape sigură (da, pe surse- manuale de introducere în
statistică şi în calculul probabilităţilor) că ai fost şi tu martor, dacă nu
chiar participant, la discuţii de tipul:
1. A: - A murit directorul executiv. A făcut infarct,
n-avea săracul decât 44 de ani.
B: -Era bolnav?
A: -Nu, n-avea nici pe dracu’.
B: Fuma?
A: Nu, nu fuma şi nici cu băutura nu se omora...
B: Poate era supraponderal
A: Nu, chiar deloc, mânca sănătos, juca tenis de două ori
pe săptămână.
B, din ce în ce mai iritat: S-a supărat de ceva?
A: Nu ştiu, umblă vorba că nu se înţelegea pre bine cu
fii-su, ca nu vrea să dea la A.S.E.
B, luminându-se la faţă: Ahaa! Asta trebuie să fie!
Stresul, necazurile, certurile. Odihnească-se-n pace!
2. A: Ai auzit, fată, ce a păţit vecina de la 3? A fost
violată aseară, pe la 8, în parc.
B: Ce căuta în parc la ora aia?
A: Păi la 8 era plin parcul. Din câte am înţeles s-a
apropiat unu’ de ea, a scos un cuţit, i-a zis că dacă ţipă o taie şi şi-a dus-o
în boscheţi.
B: Auzi, nici nu mă mir. Tu ai văzut-o cum umblă pe
stradă, cu fustele alea neterminate de nici fundu nu-l acoperă? A căutat-o cu
lumânarea, îţi spun eu.
3. A: Ia uite-o pe tanti Geta, are ochiul bandajat. Iar a
snopit-o bărbat-su în bătaie. Nici nu mai ştiu cum arată fără plasturi pe faţă.
B: Da’ cine-o pune dragă să stea cu el? Eu plecam de la
prima palmă şi nici că mă mai întorceam. Las-o-n pace să moară în bătaie dacă
atâta o duce pe ea capul..
Aş putea continua generarea de situaţii similare dar nu
cred că mai este nevoie, probabil s-au (re)generat deja câteva în propria-ţi
memorie sau imaginaţie. Eşti dezgustat de atitudinea lui B, de reacţiile lui la
aflarea nefericitelor întâmplări (da, şi moartea e o întâmplare, mai mult sau
mai puţin accidentală, uneori incidentală) prin care trec semenii săi? Sigur
că eşti, ai şi tu pe undeva un rest de suflet imun la presiunile
materialismului ce „animează” întreaga comunitate ştiinţifică din zilele
nooastre. Şi totuşi....poţi să crezi că acele reacţii se datorează unei iluzii
în general pozitive şi benefice? O iluzie pozitivă (asemănătoare cu biasul
optimismului) care uneori are şi efecte negative (it backfires, pe principiul unde dai şi unde crapă, pentru că în
creierul nostru nu există un soft atât de performant care să „computeze” sau să
ia în calcul toate datele, aşa că ne mulţumim cel mai adesea cu nişte
aproximări vagi). Se numeşte ipoteza
lumii drepte, just-world hypotheses
sau just-world fallacy şi intră în
categoria biasurilor cognitive. Este
credinţa de multe ori, atenţie! implicită (şi neconştientizată) că trăim într-un univers corect în care
fiecare primeşte ceea ce merită, astfel încât acţiunile noastre au consecinţe
previzibile, pe măsura faptelor săvârşite. Ce semeni aia culegi. Sigur,
doar dacă eşti grădinar prin Eden, altfel, în livezile postlapsariene (ma
folosesc de blog sa repet cuvinte noi, invăţate de curând, nu contează din ce
(sau de pe a cui) limbă), se mai întâmplă ca de la o nevinovată adiere de vânt să
te trezeşti cu recolta spulberată de ditamai furtuna sau să fii luat în ochiul
ei de o tornadă, poate chiar de un uragan cu nume (oare de ce?) de femeie
(pentru că suntem isterice şi asta merităm, de-aia! just world, hihi).
Ipoteza lumii drepte presupune că există o justiţie divină (sau cosmică,
misterioasă sau cum vrei tu să o mai numeşti, în funcţie de credinţele tale
spirituale) a cărei sarcină (la termen, nu există avort spontan sau provocat,
nici malformaţii congenitale) este restabilirea
dreptăţii şi împărţirea echitabilă a recompenselor şi pedepselor, cam ca un
Moş Crăciun care îţi aduce cadouri dacă ai fost cuminte, o nuia dacă nu ai
ascultat-o pe mama (bad, bad boy) sau
nimic dacă....nu, ultima variantă e dintr-o altă lume, paralelă şi mai puţin justă, unde morile de vânt sunt exact ceea ce par a fi, adică mori de vânt (da, Freud,
a cigar sometimes is just a cigar,
acum scoate-ţi trabucul din gură sau vei muri de cancer într-o zi…a, deja ai
murit? aşa-ţi trebuie!).
Credinţa într-o lume dreaptă am spus că este o iluzie pozitivă deoarece corelează cu
un well-being ridicat, funcţionând ca un fel de scut împotriva depresiei, iar
în plus are un rol energetic şi motivator, dinamizator. Pe de o parte eşti mai
înclinat să te comporţi faţă de ceilalţi conform celebrei reguli de aur:
„Comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se comporte ei cu tine” cu varianta
„ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” sau să încerci să duci la bun sfârşit un
proiect atunci când eşti sigur că eforturile tale vor fi cumva monitorizate şi
recompensate de cel care reglează conturile în acest univers şi realizează,
lună de lună, balanţa contabilă. Pe de altă parte, ai şanse mai mari să
experimentezi, dacă nu mai multe emoţii pozitive, atunci măcar mai puţine
emoţii negative (cele două neaflându-se, contrar opiniilor populare, pe un
continuum al unei axe comune, ci mai degrabă pe două „linii” paralele), să
înregistrezi un scor scăzut la factorul
nevrotism din Big Five, deci să ai un nivel al anxietăţii mai redus câtă
vreme crezi („a fundamental delusion”,
cum e numită ipoteza lumii drepte de însuşi primul său teoretician, Melvin
Lerner) că ţi se pot întâmpla doar lucruri corecte şi juste, tu fiind de altfel
o persoană cu calităţi peste medie, ca marea majoritate a oamenilor ce trăiesc
pe o planetă guvernată mai degrabă de biasuri de tipul self-serving decât de
legi statistice impersonale şi indiferente la „miracolul” şi „inefabilul”
existenţei umane (a fine-tuned universe,
of course!). Ceea ce te face să te duci în fiecare seară la culcare cu
încrederea un pic naivă că te vei trezi şi a doua zi (Hume ştie de ce crezi
asta- vezi the problem of induction)
şi că vei avea un somn liniştit, eventual populat de zeiţe sau fetiţe dătătoare
de poluţii nocturne ce te vor face de dimineaţă să te întrebi dacă a fost vis
sau realitate. Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi, nu? Da, poţi fi sigur că un
cutremur devastator în zona Vrancei va fi intimidat de frumuseţea lenjeriei
tale de pat bine întinse la colţuri, drept pentru care va face o mică piruetă
şi va ocoli tocmai blocul tău, netulburându-ţi visele, fanteziile sau, după caz,isprăvile
nocturne.
Şi totuşi nu este nevoie să ai un IQ peste medie (dar tu
sigur că eşti la vreo două abateri standard în stânga (ups! femeile încurca
mereu stânga cu dreapta, scuze, scuze!), nu mă îndoiesc de abaterile astea ale
tale că mă bate Dumnezeu şi se abate vreun cataclism peste mine să-mi închidă
de tot gura cea spurcată) ca să observi că în jurul tău se petrec însă lucruri
ce nu par a fi un paragon al dreptăţii şi justiţiei cosmice. Ce faci atunci?
Recunoşti că trăieşti într-o nedreaptă? Haha, da’ ce eşti prost? (a se citi
eşti dispus să trăieşti recunoscând un adevăr dureros în loc să te agăţi de o
iluzie confortabilă ce îţi aduce mai multe avantaje practice decât adevărul,
numit şi cea mai bună ipoteză, pentru că şi pretenţia de a avea certitudini
este la rândul ei o iluzie). Normal că vei continua să crezi într-o lume
dreaptă. La naiba cu adevărul, cu dovezile, cu common sense, chiar şi cu observaţiile tale sau cu cortexul frontal
intimidat de amygdală. Oamenilor de mai sus li s-au întâmplat lucruri nedrepte?
La naiba şi cu ei! Au meritat! Au făcut ei ceva de şi-au atras şi
provocat moartea, violul sau violenţa domestică. Credinţa (pozitivă) într-o
lume dreaptă are drept efect secundar învinovăţirea
victimei, un fenomen larg întâlnit în viaţa de zi cu zi şi studiat în
psihologia socială. Acum îţi poţi vedea liniştit de măruntele (pardon,
măreţele) tale îndeletniciri cotidiene pentru că ai pus o distanţă psihologică între tine şi cei care păţesc asemenea
nenorociri. Tu nu eşti ca ei. Tu ai un stil de viaţă sănătos şi te enervezi
foarte rar, deci un atac de cord este exclus. De asemenea, nu porţi fuste atât
de scurte, poate chiar te îmbraci numai în pantaloni, aşa că nu vei provoca nici un violator prin parc. Nici nu ai tolera un
comportament agresiv al partenerei tale (sau partenerului), prin urmare nu
meriţi o bătaie domestică care să te lase cu buza umflată în asemenea hal că
nici ochii nu ţi se mai văd.
Credinţa într-o
lume dreaptă te face să simţi mai puţină compasiune pentru cei care se află
într-o situaţie dificilă. (nu, nu este valabil şi pentru tine însuţi, când tu păţeşti ceva de vină
sunt mereu ceilalţi). Credinţa într-o
lume nedreaptă te predispune însă la o anxietate mai mare, întrucât te vei
confrunta cu absurdul, cu aleatorul, cu lipsa de sens, cu fragilitatea,
efemerul şi precaritatea existenţei; dar şi la o putere mai mare de a empatiza
şi de a manifesta compasiune şi înţelegere faţă de „tovarăşii” de călătorie
tăi îmbarcaţi şi ei în aceeaşi croazieră absurdă cu singura destinaţie finală
„naufragiul”.
Cum faci să găseşti un echilibru, adică (numai dacă vrei să
trăieşti având credinţe adecvate la realitate, măcar atât cât putem cunoaşte din
ea pe baza unor metode de încredere) să renunţi la fanteziile dreptăţii divine
sau universale dar în acelaşi timp să găseşti în tine motivaţia de a investi
realitatea cu un sens personal şi să îţi păstrezi o stare psihica pozitivă?
Sunt mai multe metode sau variante, un rol important aici l-ar avea şi virtuţile
şi punctele tale tari (taxinomia lui Seligman). De exemplu, o calitate precum
„aprecierea frumuseţii şi excelenţei” te va ajuta să te bucuri de
o multitudine de aspecte ale vieţii şi să simţi chiar recunoştinţă pentru
faptul că ele există (o formulă matematică elegantă, o poezie, o piesă de
teatru, culorile toamnei, un număr reuşit de…gimnastică artistică, nu fi
pervers!). La fel şi altele, chit că vorbim de curiozitate, dorinţa de a
învăţa, iubirea sau responsabilitatea socială, lucrul în echipă (Citizenship).
Tot ce trebuie să faci este să îţi creezi condiţiile în care „tăriile” (ups!)
tale principale să se poată manifesta cât mai plenar: dacă preferi munca în
echipă îţi vei alege o profesie pe măsură, iar dacă eşti foarte curios poţi
încerca o carieră în serviciile secrete sau în psihoterapie (glumeeesc!).
Ca o
soluţie generală însă: fă mişcare şi vei secreta (de la secreţie, nu de la
secret, ok?) proteina numită BDNF, altă minune ce ţine depresia la distanţă. De
unde mai ştiu si chestia asta? De la domnul Seramis Sas, evident: http://www.sasseramis.ro/fertilizatorul-simpatic-sau-despre-gradinarit-in-propriul-cap.
(Dacă nu mă înşală memoria şi dacă nu sunt o victimă precoce a unei demenţe
incipiente pe care o merit cu vârf şi îndesat (iar ups!) pe motiv de vieţi
anterioare zbuciumate şi destrălăbate (typo?
nu sunt sigură) iar prin vieţi anterioare înţeleg, desigur, tot ce s-a
întâmplat mai devreme de astăzi, ca să nu zic de clipa prezentă, pentru că ne
transformăm neîncetat şi în fiecare moment mai moare câte o versiune a noastră,
în ciuda impresiei de identitate în continuitate). Şi ca să vezi coincidenţă,
că tot vorbeam de lup (Homo
homini lupus, nu că Seramis ar suferi
de licantropie), a scris şi dumnealui astăzi despre lumea dreaptă. Nu, nu ne-am
vorbit, nici nu am urlat la luna plină la unison. Cu toate acestea, cineva
acolo sus (the man on the moon?) ne-a auzit tăcerile şi s-a gândit să
facă ceva dreptate. Nu, nu a reuşit! Dar poate încearcă mai mult data viitoare.
(Nu vreau să îl descurajez, empatizez cu dezamăgirea sa).
vineri, 4 octombrie 2013
Puterea situaţiilor. Partea a-II-a
Hai să-ţi spun o poveste, vrei? A fost odată ca niciodată un
păstor pe nume Gyges; într-o zi a fost surprins de o furtună în urma căreia s-a
cutremurat pământul şi la picioarele lui s-a căscat o prăpastie. Curios din
fire şi având probabil un scor înalt la factorul din Big Five numit deschiderea
către experienţă, Gyges a coborât în ea şi a găsit acolo un cal de aramă în
interiorul căruia era un om mort, cu un inel pe deget. A luat inelul şi a
constatat că acesta avea puteri miraculoase: când îl întorcea către el, Gyges devenea
invizibil. „Văzând” acestea, eroul nostru a făcut în aşa fel încât să ajungă la
curtea regelui. Folosindu-se de noile abilităţi a ajuns nu doar la curte, ci
chiar în patul reginei, unde probabil că a rămas o vreme vizibil; cert este că
reginei i-a căzut cu tronc păstorul şi împreună au complotat uciderea regelui,
apoi au rămas amândoi la cârma ţării. Cumva povestea asta ţi se pare
cunoscută, îţi aduce aminte de altceva? Poate de...un film? Hm…da, Stapânul
Inelelor s-a inspirat din mitul lui Gyges, mult timp după ce Platon l-a descris
în Republica, pentru a susţine ideea
că oamenii, atunci când au posibilitatea, devin egoişti, nedrepţi, poate
chiar ucigaşi:
„Aşadar, dacă ar
exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe
celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea
măsură stană de piatră, încât să se ţină pe calea dreptăţii şi să aibă tăria de
a se înfrâna de la bunul altuia fără sa se atingă de el, atunci când îi este
îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se
împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe
oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre
oameni. Insă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de
celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte”.
În articolul precedent îţi prezentam o situaţie ipotetică
în care un necunoscut ar fi putut beneficia de o mână de ajutor din partea ta.
Mână pe care i-o dădeai sau nu, în funcţie de caracteristicile situaţiei, de elementele contextuale mai mult decât de trăsăturile tale stabile de personalitate. Marea provocare a psihologilor evoluţionişti este însă
să explice de ce suntem capabili de altruism îndreptat spre o persoană care nu
ne este rudă de sânge, cu care este chiar foarte puţin probabil să
interacţionăm în viitor (adică să ne întoarcă într-un fel serviciul, conform
modelului altruismului reciproci). Daca aceste comportamente s-au perpetuat,
trebuie că ele au conferit iniţiatorilor unele avantaje în materie de supravieţuire
şi reproducere, şi că dezavantajele evidente (împarţi resurse preţioase cu un
străin) au fost mai puţin importante decât beneficiile. Şi ce au oamenii de
câştigat când ajută pe cineva cu care poate nu se vor mai întâlni niciodată? Un capital de imagine. Foarte important,
deloc de neglijat.
Este în interesul tău să fii bine văzut de grupul din care faci parte, sa treci drept o persoană
de încredere, dispusă să coopereze şi să renunţe la o parte din resursele şi
chiar din drepturile sau libertăţile sale în vederea unui scop mai înalt, cum
ar fi binele comunităţii. Micile tale opere de binefacere vor avea
astfel funcţia de signaling: la fel
cum păunul îşi etalează penajul atunci când caută să se împerecheze, tu, la
nivel inconştient, eşti programat să „etalezi” diverse gesturi care să le
sugereze celorlalţi cum că ar fi in interesul lor să te aleagă pe tine ca
partener sexual (mai ales femelele) sau ca invitat la cină. Contează mai puţin dacă îl mai
revezi vreodată pe cel pe care l-ai ajutat adineauri şi mai mult faptul că
acţiunea ta a fost remarcată, observată de membrii grupului din care faci
parte. Aceştia din urmă vor trage concluzia că la fel vei proceda, la nevoie,
pentru oricare dintre ei. Ţii minte exemplul la care te-am invitat să meditezi?
Cineva are nevoie de sprijunul tău la scurt timp după ce ai donat o sumă de bani
unei organizaţii caritabile. Studiile spun că sunt şanse mari ca în această
situaţie să nu faci nimic. De ce?
Pentru că deja ai făcut dovada altruismului şi generozităţii tale, astfel încât
nu mai este nevoie să te afirmi încă odată la un interval atât de scurt de
timp.
Ce spune asta despre noi? Că suntem preocupaţi în primul rând de reputaţie. Nu de soarta celor cu care
intrăm în contact, ci de felul în care vom fi priviţi, judecaţi, evaluaţi în
momentul în care acordăm sau nu ajutorul. Urmărim consecinţele gestului nostru,
maximizarea propriului fitness
adaptativ. Desigur, asta se întâmplă în subsol; la nivel conştient ne vom
auto-felicita pentru abnegaţia manifestată.
Cu cât sunt mai multe şanse să fii văzut de membrii
grupului tău, cu atât te vei comporta mai altruist şi vei fi mai cooperant.
Această tendinţă (acest calcul inconştient efectuat rapid de mintea noastră)
poate fi manipulată, pardon! folosită cu inteligenţă de cei interesaţi de
promovarea comportamentelor prosociale. De fapt nici măcar nu este nevoie să
fii efectiv văzut, ci e suficient să fii expus unor indicii din mediu care să
îţi sugereze simpla posibilitatea de a fi observat. Cum ar fi poza cuiva care
te priveşte frontal, doi ochi desenaţi, ba chiar şi trei puncte dispuse în aşa
fel încât să semene cu un ochi. Într-o serie de experimente, subiecţii aşezaţi
în faţa unui ecran de calculator pe care era afişată poza unui robot ce îi
„privea” au oferit o sumă de bani mai mare altor persoane, în sarcini
experimentale de tipul jocul dictatorului sau jocul bunurilor comune.
Atunci când percepi imaginea unor ochi, semnalul este rapid înregistrat şi tradus de creierul tău în următorul mod: „sunt văzut, trebuie să am grijă cum mă port, voi face acele lucruri
care sunt considerate dezirabile din punct de vedere social”. Nici măcar nu mai
contează că este vorba de ochi fotografiaţi, pictaţi, stilizaţi, reacţia ta
este automată, implicită şi, bineînţeles, îţi vei raţionaliza la nivel
conştient cu totul altfel comportamentul: „mă simt bine când pot fi de folos
cuiva”. Acum că ştii acest lucru ai la
dispoziţie un nudge deloc de neglijat
cu ajutorul căruia poţi influenţa subtil acţiunile, poate chiar şi atitudinile
(pe care adesea le inferăm, tot automat, din observarea comportamentului) altora. Subordonaţii tăi vor lucra cu mai mult spor dacă pe
peretele biroului se află, din întâmplare, un portret, iar soţia ta se va gândi
de două ori înainte să formeze numărul acelui tip care i se pare fermecător dacă
ecranul telefonului îi afişează o poză cu tine, privind-o fix, cu multă
dragoste, evident.
Într-un experiment desfăşurat în cantina unui campus
universitar s-a constatat că atunci când afişul „Vă rugăm să debarasaţi masa
după ce aţi consumat” a fost însoţit de imaginea unor ochi desenaţi studenţii
şi-au dus tăvile în număr mult mai mare decât cei din grupul de control, care
au fost expuşi aceluiaşi mesaj scris, dar acompaniat de o imaginea neutră din punct de vedere psihologic- nişte flori.
Dincolo de faptul că ne oferă un insight nu tocmai măgulitor în privinţa naturii altruismului fiinţei umane,
astfel de experimente ne aduc aminte şi cât de limitată este libertatea noastră de a alege dintre mai multe posibile comportamente. Mai
mult, cel mai adesea nici măcar nu suntem conştienţi de ce am procedat într-un
fel şi nu într-altul, însă ne pricepem să fabricăm explicaţii pe care să le credem, asemenea subiecţilor lui Gazzaniga, cei cu corpus callosus secţionat. Dacă
ai fi fost unul dintre clienţii cantinei din experimentul descris anterior,
probabil că în zilele în care era afişat mesajul cu desenul ochilor ai fi
debarasat masa înainte să pleci, în timp ce în zilele când textul era însoţit
doar de poza cu flori ai fi „uitat”. Întrebat de ce, nici prin cap nu ţi-ar fi trecut că ai fost manipulat subtil
în direcţia respectivă. Ai fi găsit în schimb un motiv, poate chiar şi mai
multe, unele plauzibile, altele de-a dreptul fantasmagorice, toate departe, în
orice caz, de cel real: „eram foarte grăbit”, „am vrut să strâng, dar chiar
atunci m-a sunat un amic şi a trebuit să plec”, „am văzut că nici alţii nu
şi-au dus tava”, „din cauza oboselii”, „mi-a luat minţile drăcuşorul de pe
umărul stâng”, „ a fost un semn că ar trebui ca patronul cantinei să schimbe
regulile”.
În câte alte situaţii nu
procedăm oare la fel? Iar eu de ce îmi pun această întrebare acum?
Auzi la mine, de ce?! Păi eu ştiu de ce! Pentru că sper
totuşi că situaţia nu este atât de dramatică şi că, măcar într-o anumită
măsură, putem fi sau deveni conştienţi de raţiunile din spatele comportamentului
nostru. Cât despre altruism şi cooperare, să ştii că sunt cu ochii pe tine! Da,
da, la propriu! (aşa-i că simţi cum te gâdil cu genele?). Iar la figurat, te
văd! Cu al treilea ochi! Sunt mioapă? Normal că sunt, toţi suntem, tocmai din
acest motiv este necesar să ne antrenăm la sportul aruncatului cu privirea la
distanţă.
Cum care al treilea ochi? Credeam că ai înţeles…cel
format odată cu lecturarea şi înţelegerea unor cărţi, lucrări şi articole din care mai
învăţăm câte ceva despre cum funcţionează în realitate mintea umană. Ca de
exemplu:
Platon, Republica
Bateson, M., Nettle, D. & Roberts, G. (2006). Cues of
being watched enhance cooperation in a real-world setting. Biol. Lett. 2, 412–414
Ernest-Jones, M., Nettle, D. & Bateson, M. (2010)
Effects of eye images on an everyday cooperative behavior: a field experiment. Evol. Hum. Behav. 32, 172–178
Ariely, D.(2012). The
(Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to Everyone, Especially Ourselves,
Harper.
miercuri, 2 octombrie 2013
Puterea situaţiilor. Partea 1
Mini-test de personalitate, just a quick screening ca să te cunosc mai bine (decât te cunoşti
chiar tu). Eşti o persoană generoasă? Altruistă? Mai concret, când cineva are
nevoie de ajutorul tău, eşti dispus să i-l acorzi? Presupun că ai răspuns
afirmativ. Şi nu pentru că locuieşti pe malul lacului Wobegon, ci pentru că
cine se aseamănă se adună chiar şi în uriaşa baltă în care s-a transformat de
câteva zile draga noastră capitală (dacă m-ai fi prins într-o dispoziţie romantică
aş fi numit-o Mica Veneţie şi te-aş fi invitat acum să ne dăm un pic cu gondola
pe canal; însă nu m-ai prins! de fapt simpla deschidere a paginii blogului meu
este un trigger foarte puternic al manifestării a cu totul altor tendinţe,
potenţialităţi şi dispoziţii –asta, aşa, apropo de forţa situaţiei). Ce, e o
capcană? Halal încredere ai în mine! De unde până unde ai inferat aşa ceva? Aa,
mă cunoşti deja? Adică te-ai obişnuit cu felul meu de a scrie? Nu prea îmi
convine (teza acestui articol este că nu avem un caracter stabil), însă în cazul
de faţă mă văd obligată să îţi dau dreptate. Parţial! Sigur că este vorba de
capcane, dar nu de una, ci de mai multe. Până la urmă, chiar şi fericirea este
o mare capcană, dacă ai citit cartea lui Russ Harris (The Happiness Trap), dar pun pariu că nu te-ar deranja să îţi
prinzi un pic urechile sau mustăţile în ea. Spui că îţi place să-i ajuţi pe
ceilalţi. Nu te lăuda! Nu e mare şmecherie, doar un mecanism adaptativ selectat
de-a lungul istoriei evoluţiei pentru a-ţi păstra genele în cărţi- cărţile cu gene
transcrise (cu ceva noroc) fără prea multe erori de tipar în ADN-ul urmaşilor-
nu vorbesc acum de tradiţia orală, din gură în gură pentru că nu aşa se scriu
cărţile sau se fac copiii (ploaia e de vină! şi inteligenţa mea
logico-matematică insuficient dezvoltată pentru a-mi permite acum să număr
bani; din fericire, stau ceva mai bine cu cea lingvistică, când nu îmi înghit
cuvintele sau nu se ascund ele de mine sublingual). Ce ziceam? Nu-mi spune, îmi
stă pe limbă! A alunecat! Freudan slip?
Nope, poate ego depletion. Sau un pic de febră de la vremea asta
neprietenoasă; stai aşa să mă dreg cu un ceai cald de prune fierte. Gata, a
crescut şi glucoza cu această ocazie şi am mai făcut rost de câţiva jouli de
energie să continui. Repede, că se împrăştie în câmpul energetic şi îmi
perturbă chakerele şi-aşa dislocate.
Să zicem că ai ieşit de la muncă şi pe drum treci pe
lângă o persoană care a scăpat pe jos un teanc de hârtii pe care încearcă acum
disperată să le recupereze, luptând contra curentului atmosferic destul de
puternic. Ce faci? Da, ajuţi, cum să nu? Indiferent de situaţii precum cele de
mai jos?:
1. Nu ai dormit mai deloc azi-noapte
(nu, nu sunt curioasă ce naiba ai făcut!)
2. Persoana respectivă poartă un
tricou cu Dinamo, iar tu eşti stelist- vezi stele verzi când întorci cerul cu
fundu-n sus în călătoriile tale astrale.
3. Este rrom- a nu se confunda cu
băutura aia care dă tot gustul unei Pina Colada (sau era Piňa Colada?)
4. Puţin mai devreme ai transferat o
sumă de bani unei organizaţii caritabile ce oferă consiliere gratuită
victimelor hărţuirii sexuale (de orice sex, hai să nu facem discriminări, acum
şi femeile ocupă poziţii superioare în ierarhia unei companii şi cine ştie, din
cauza stresului şi-ar putea ciupi asistent managerul de fund; dacă nu le crezi
în stare de asemenea fapte dai dovadă de sexism belevolent).
5. Pe stradă se află în acest moment
cel puţin zece alte persoane.
6. Plouă.
7. Înainte să pleci o colegă
grijulie (da, şi eu sunt plină de aceleaşi prejudecăţi) s-a oferit să termine
ea raportul în locul tău (mai contează de ce? zi bogdaproste şi pune o lumânare
la morţi- o fi vreo datorie transgeneraţională pe care tipa trebuie să o achite
şi te-a găsit tocmai pe tine- se numeste reglare de conturi karmice).
8. Eşti însoţit de o altă colegă pe
care vrei să o impresionezi arătându-i ce tată săritor ai fi pentru copiii ei
(calcul inconştient al genelor, la nivel conştient vrei doar să o convingi să
vă petreceţi pauza de masă împreună- la motelul de lângă firmă).
9. Incidentul are loc pe înserate-
iar ai făcut ore suplimentare; cu şefa!; la ea în birou.
Nu cumva ţi-ai mai nuanţat răspunsul iniţial? Da, fireşte
că ai ajuta pe cineva la ananghie. În unele situaţii! În altele nu. Fiecare
dintre contextele de mai sus a fost studiata experimental (mai puţin nr. 6, testată
doar empirirc, mai devreme, de moi) de
nişte tipi care mie personal nu îmi sunt deloc simpatici pentru că i-am supus
unei psihanalize imaginare şi am identificat nişte instincte foarte periculoase
camuflate, adică sublimate în onorabila profesie de psiholog social- instincte
care, evident, pe mine nu mă caracterizează absolut deloc, indiferent de
situaţie. Însă trebuie să le recunosc meritele. Datorită lor (a psihologilor,
nu a instinctelor, repet, inexistente!) de exemplu am învăţat să-i privesc cu suspiciune
pe cei care simt nevoia să se spele foarte des pe mâini. Dacă mă scoţi la cină
şi în timpul mesei te ridici de 3-4 ori să te duci la baie sau foloseşti
obsesiv un pachet întreg de şerveţele umede (ar trebui inventat un termen mai
puţin conotativ sau mi se pare mie, el fiind de fapt doar denototiav după toate
regulile semanticii şi pragmaticii? Lingviştii să mă scoată din ceaţa epistemică
în al cărei obscurantism mi-am pierdut reperele semiotice- de la semne de bună
purtare) mi se va aprinde un bec. Ce păcate încerci matale să iţi speli? Ce
minciuni îmi tot îndrugi de o oră? Crezi că nu am citit despre efectul MacBeth? Ştii la ce mă refer,
nu are rost să te prefaci surprins. Hai, mai ia de aici un şerveţel (tot umed),
spală-te pe mâini şi citeşte în
continuare. Ceva nelămuriri în legătură
cu situaţia nr. 4? Te las să meditezi la ea, nu te ajut de această dată pentru
că simt că ţi-am dat deja prea multe explicaţii.
Ai înţeles bine: în unele situaţii ajuţi, în altele nu.
Imaginea clasică este cea a unui debate
aprins între drăcuşorul şi îngeraşul
care te cocoşează fiecare pe câte-un umăr (e bine, vei fi cocoşat simetric dacă
nu cumva unul dintre ei câştigă mai toate bătăliile). Adică ai mereu de ales
între a face bine şi a face rău. Şi acum vin eu şi îţi dau o veste
bună! (Ştiu, eşti şocat! în general eu aduc veştile proaste- surpriză, na! în
această situaţie mă port altfel).
Lucrurile sunt mult mai nuanţate, iar o metaforă mai potrivită decât cea
care le conţine pe cele două fiinţe născute din imaginarul colectiv ar fi una
cu două vietăţi cât se poate de reale din regnul nostru animal: greierele şi furnica. Ştii povestea!
Da, de sezon, acum că a venit toamna cu bobocii ei cu tot şi ce ai semănat aia
culegi. Nu este ideea mea, mi-a fost plantată în lobi de doi italieni cu care
mi-a făcut lipeala Pinker (thanks, dude!)
şi în căror carte am avut plăcerea de a mă cufunda ziele trecute ca într-o baie de
soare fierbinte şi iluminatoare. Băieţii se numesc David DeSteno şi Piercarlo
Valdesolo, îi recomand, sunt pricepuţi, mai ales când lucrează împreună. Iar
cartea…cine mai ştie titlul….a, Out of
Character: Surprising Truths About the Liar, Cheat, Sinner (and Saint) Lurking
in All of Us.
De ce spun ei că ar trebui să renunţăm la vechea poveste
cu îngeri şi demoni? Pentru că în viaţa reală nu este atât de uşor de stabilit
ce este rău şi ce este bine la modul absolut, nici a cui voce ar trebui să o
asculţi în fiecare moment. Apoi, lupta nu este niciodată corectă, iar factorii
contextuali, de care de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama, contează
foarte mult în această ecuaţie cu destule necunoscute. Ştii că dacă te afli
într-o încăpere slab iluminată ai
mai multe şanse să te comporţi incorect sau imoral? Poate acum după ce ţi-am
zis asta pare logic şi normal, dar mă îndoiesc că ai fost vreodată cu adevărat
atent la acest aspect până în prezent sau că ţi-ai explicat unele fapte (şi) în
ne-lumina volţilor becului de pe tavan. Analogia esopiană ne permite în schimb
să vedem micile bătălii ce se dau în conştiinţa noastră dintr-un alt unghi,
diferit de polaritatea bine/ rău. Furnica a muncit toată vara pentru că a avut
în vedere interesele sale (şi ale furicarului) pe termen lung. Greierele
în schimb a trăit clipa de parcă toamna ar fi stat într-un sac, iar acum se
lamentează patetic „cri cri cri, toamnă gri, nu credeam c-ai să mai vii”. Sic!
na că a venit! Interesul pe termen scurt nu a fost suficient să evacueze
toamna din calendar, iar acum va suporta consecinţele purtării sale lipsite de
responsabilitate, mai ales că şi cumătra furnică pare destul de rasistă, favorizând şi ajutând doar exemplarele din aceeaşi specie.
Ai trecut şi tu prin asta, nu? Ies la alergat sau mă uit
la televizor? Comand o salată sau o pizza? Îmi ajut colegii să termine
proiectul sau mă fac că sunt foarte ocupat în timp ce admir pozele postate
pe Facebook de tipa de la PR? Îi dau un pumn dobitocului care mi-a blocat
maşina sau nu spun nimic acum dar la noapte îi înţep cauciucul? (ups! paranteză
superfluă, trebuia să mă opresc la nu spun nimic) O agăţ pe tipa asta bună (la
suflet) sau mă duc acasă la soţie şi copii? Beau şi a şaptea bere sau plec
acasă? Învăţ pentru examen sau joc un fotbal? În week-end plec la mare sau fac
o gardă la spital? Descarc de pe internet ultima carte a Patriciei Churchland
sau scriu pe blog despre vechile teorii ale lui Freud, deja aflate la liberă
(şi gratuită- ambele sensuri) distribuţie?
Dileme clasice de auto-control şi totodată un mod mai
relaxat de a privi „binele” şi „răul”, virtutea şi viciul. Şi îţi mai dau o
veste bună, deşi nu sunt arhanghelul Gabriel: uneori furnica si greierele se
cred la carnaval, la bal mascat, şi se costumează, adică îşi schimbă hainele
între ei şi devine destul de greu se stabilit which is which. Care e vestea bună? Vezi dacă nu poţi scăpa de
dihotomii şi continuu să gândeşti categorial? Poate că nu e plăcut să ştii că adesea
îţi poţi confunda interesele pe termen lung cu cele pe termen scurt, dar data viitoare când furnica
din tine se repede să-l judece pe greiere bine ar fi mai întâi să se auto-observe
ceva mai atent, poate cine ştie, descoperă o antenă ce-i iese de sub mască. Te-am
pierdut? In literatura de specialitate cand vine vorba despre auto-control se
aduc de asemenea in discutie conceptele de miopie
si de alegeri intertemporale (intertemporal
decision making). Pe scurt, atunci când decizi să îţi aprinzi o ţigară
iei în calcul plăcerea sau beneficiile oferite de aceasta în momentul prezent
şi te concentrezi mai puţin pe consecinţele pe termen lung (risc crescut de
cancer, boli cardiovasculare şi alte minuni asemănătoare). Eşti miop, ai
ochelari de cal (nu te autoflata, nu era un compliment, in caz că asociezi
termenul cu masculii alfa dintr-o herghelie) şi nu vezi mai departe de lungul
nasului (dacă eşti Pinocchio, norocul tău! dar atunci când spui „nasul meu
creşte chiar acum” minţi sau spui adevărul?). Renunţi la ani întregi din viaţa
ta pentru nişte fumuri care mai costă şi o mică avere daca stai să faci
socoteala pe termen lung, eşti la cheremul unei adicţii pe care se pare că nu o
poţi controla şi ţi se duce naibii orice credibilitate în faţa copiilor tăi,
cărora să nu ai pretenţia de a le mai transmite un mesaj de tipul „fumatul e un
obicei dăunător şi stupid”. Dezavantajele din viitor sunt net superioare
„avantajelor” din prezent în cazul fumatului, stilului de viaţă sedentar,
dietei nesănătoase, consumului exagerat de alcool sau de anumite droguri (spun
anumite pentru că în prezent există controverse puternice în ceea ce priveşte
efectele pozitive şi negative ale canabisului- consumat după ce ai depăşit
vârsta adolescenţei). Însă unui miop îi este greu să „vadă” până acolo, deci va
continua să ia decizii proaste pe care le va regreta (prea) târziu.
Este timpul să afli însă că există şi hiperopia (sau hipermetropia) în
paradigma alegerilor intertemporale. Există oameni care văd foarte departe în
timp, în viitor. I-ai putea numi clarvăzători dacă nu ar avea şi ei o problemă:
nu mai văd de aproape, deci pot trece nepăsători pe lângă o găină cu ouă de aur
deoarece nu o observă, fiind prea preocupaţi de ideea unei ferme avicole ai
cărei proprietari să fie cândva în viitor. Sunt acei oameni care îşi caută
ochelarii prin toată casa înainte să înţeleagă că i-au avut tot timpul pe nas.
Anat Keinan şi Ran Kivetz au studiat acest fenomen şi, în urma unor experimente
în laborator dar şi pe teren, au reliefat existenţa unui alt tip de regret pe
termen lung asociat cu hiperopia sau autocontrolul împins la extreme. Să zicem
că ai un examen peste o lună la o materie plicticoasă şi eu îţi propun să mergem
weekendul ăsta la munte. Fiind conştiincios, mă refuzi şi rămâi să înveţi. Faci
asta pentru a evita sentimentul de vină
care te-ar chinui dacă ai alege să faci ceva plăcut şi distractiv în loc de ceea ce trebuie. E sâmbătă. Deşi te
gândeşti din când în când la mine şi restul găştii care ne relaxăm acum la aer
curat şi admirăm peisaje superbe în timp ce tu stai între patru pereţi şi
înveţi legile lui Claparede, nu regreţi nimic. Dimpotrivă, eşti tare mândru de
tine că ai rezistat tentaţiei şi te feliciţi pentru înţelepciunea şi
responsabilitatea de care ai dat dovadă. Buun. Suntem în anul 2020. Între timp
ai mai refuzat, fireşte, nenumărate alte drumeţii pentru că aveai de învăţat clasificarea
senzaţiilor sau funcţiile limbajului, varianta lui Jakobson. Şi vine un
psiholog să te întrebe ce regreţi cel mai mult din timpul facultăţii. Ştii ce
vei spune? Că îţi pare rău că nu ai venit cu noi în excursii mai des. La fel
dacă toată viaţa ai fost un workaholic (excepţie poate fac aici cei care au avut nu
(doar) o carieră sau o profesie, ci o vocaţie)
şi ai ratat din acest motiv momente importante din viaţa partenerei şi a
copiilor. Spre finalul vieţii sunt şanse mai mari să regreţi că nu ai petrecut
mai mult timp alături de cei dragi decât că nu ai muncit suficient. Ai cheltuit
un sfert din salariu pentru o rochie pe care să o porţi la prima petrecere la
care mergi împreună cu el? Da, e posibil să te simţi vinovată timp de o
lună-două şi să te tot gândeşti în câte feluri mai utile ai fi putut folosi
acei bani. Dar peste zece ani, când veţi răsfoi împreună albumele cu poze vechi
şi vei vedea din nou acea sclipire în ochii lui când ajunge la fotografiile
făcute la petrecere iţi vei spune cu siguranţă „Rochia aia a meritat toţi
banii”.
Spuneam mai devreme că greierele şi furnica îţi pot juca
feste, se costumează unul în hainele celuilalt şi rişti să nu mai apreciezi
corect adevăratele tale interese pe termen lung. Care nu, nu sunt mereu atât de
evidente. Să presupunem că părinţii tăi te-au recompensat sistematic pentru
notele mari obţinute la matematică şi te-au descurajat când ai vrut să faci
înot de performanţă. Acum eşti anul 1 la ASE, nu îţi place deloc ceea ce faci
şi eşti tentat să dai o tură de bazin în loc să înveţi contabilitate. Dar dai
dovadă de autocontrol şi repeţi materia, cu gândul la presupusele avantaje pe
termen lung – o promiţătoare profesie în domeniul bancar. Crezi că ai dat
ascultare vocii furnicii. Dar dacă ai dat cu piciorul adevăratei tale vocaţii,
cea de înotător de performanţă care ar fi participat chiar la câteva concursuri
importante şi ar fi iubit fiecare moment din cariera sa pentru o poziţie
mediocră într-o bancă pe care de fapt o deteşti? Altă situaţie: fosta prietenă
te-a înşelat, v-aţi despărţit în urmă cu câteva luni iar acum nu mai vrei să
suferi, motiv pentru care acum te menţii la o distanţă afectivă confortabilă de
orice reprezentantă a sexului frumos şi păcătos. Nu vrei să mai fii dus în
ispită de nicio Evă şi te concentrezi mai degrabă pe profesie, convins că este
în cel mai bun interes al tău. Şi chiar atunci o cunoşti pe ea, cea cu care ai
fi putut o avea o relaţie ca-n poveşti-nu, nu mă gândeam acum la poveştile
fraţilor Grimm hihi…ba se pare că exact la ele mă gândeam şi m-am mai dat şi de
gol, nu?
Dar gata cu gândirea contrafactuală, ai prins ideea. Îngeraşul
şi drăcuşorul sunt izgoniţi de pe umerii noştri prea greu încercaţi (deşi
credeam că fiinţele angelice nu au masă, deci nici energie de altfel), iar
locurile lor au fost luate de un greiere şi o furnică cărora uneori le arde
glumă şi nu mai ştii pe cine să asculţi. Dacă totuşi i-ai identificat corect
dar ai făcut o prostie şi ai ales gratificarea imediată în locul urmăririi unor
scopuri mai valoroase încearcă să te raportezi la acest incident cu realism şi
compasiune. Foarte posibil ca lupta să nu fi fost egală: anumiţi factori
contextuali au înclinat balanţa înspre greiere fără ca tu să îţi dai seama.
Este important să îi cunoşti pentru ca data viitoare să îi poţi lua în
considerare şi pe ei. În lipsa informaţiilor necesare, este ca şi cum te-ai
pregăti pentru un concurs de lupte greco-romane crezând că adversarul tău are
1metru 70 şi 80 de kilograme şi te trezeşti în faţa unui munte de om pe care nu
poţi îl doborî în condiţiile actuale. De
asemenea, când eşti tentat să judeci prea aspru pe cineva care a a cedat ispitelor de moment sau nu s-a comportat aşa cum tu şi ceilalţi v-aţi fi
aşteptat, opreşte-te câteva minute şi analizează situaţia în ansamblul ei;
adu-ţi aminte totodată că ţi s-a întâmplat şi ţie de multe ori să nu te poţi
împotrivi cântecului greierului, că o fiinţă întreagă nu are un singur umăr şi
că uneori raţiunile din spatele unor acţiuni aparent incongruente au propriile
justificări, chiar dacă ţie acum îţi sunt inaccesibile.
Eşti la restaurant şi ţi se aduce supa. Arată foarte
bine, nu este zeamă lungă, plutesc prin ea tot felul de legume şi bucăţi de carne
apetisante. Şi-un gândac! Hihi, îţi stă bine şi când strâmbi din nas! Hai măi,
un gândăcel! Unul singur, da? În rest numai chestii bune. Cum adică nu-ţi mai
trebuie nicio supă? Bine, dar dacă felul doi este un platou cu gândaci şi o
măslină? Tot nu mănânci, nu? Păi eu mă gândeam că dacă un gândac te-a făcut să
ignori toată supa, o măslină va reuşi şi ea să contrabalanseze muşuroiul de gândaci
din jur. Dar m-am înşelat. Am uitat de asimetria
pozitiv-negativ şi de acea tendinţă a minţii noastre de a se focaliza pe
evenimentele negative. Biasul
negativităţii, descris în două articole foarte cunoscute în breasla
psihologilor (poate mai puţin ai noştri; nu-ţi convine? zi repede care sunt
ele, fără să tragi cu ochii la bibliografie), explică de exemplu de ce
adaptarea afectivă la evenimentele negative este mai lentă decât cea la
evenimentele pozitive, te ajută să înţelegi cum apare aversiunea faţă de pierdere (loss
aversion) şi de ce absenţa lucrurilor negative contează uneori mult mai
mult decât prezenţa aspectelor pozitive în domenii precum sănătatea, creşterea
copiilor sau relaţiile apropiate. A fi sănătos este echivalent practic cu o
stare destul de neutră, în care organismul nu îţi transmite niciun semnal – nu
simţi cine ştie ce emoţii pozitive sau o plăcere deosebită atunci când eşti în
formă maximă. În schimb, o migrenă sau o entorsă vor fi resimţite acut drept
durere, fapt ce nu poate fi ignorat precum o sănătate excelentă.
Care sunt consecinţele biasului negativităţii în
relaţiile cu ceilalţi? Partenerul tău a uitat anul acesta de aniversarea
căsătoriei voastre, pentru prima dată în 15 ani iar tu ai făcut o adevărată
tragedie din chestia asta? Copilul tău a luat un şapte la fizică după un şir de
nici tu nu mai ştii câte note de zece? Şeful te-a repezit astăzi deşi de obicei
îţi vorbeşte foarte frumos şi este evident că te apreciază? Iubita ta ţi-a spus
azi noapte că este foarte obosită şi ar prefera să nu faceţi sex, în condiţiile în care de o lună aproape că nu a trecut o zi fără să
desfăşuraţi asemenea activităţi înainte de culcare? Nu cumva reacţiile tale în
aceste situaţii sunt exagerate şi depăşesc cu mult intensitatea celor avute în
momentele (mult mai frecvente!) când soţul şi-a amintit aniversarea, copilul a
luat nota zece sau şeful ţi-a lăudat eforturile depuse? Nu degeaba spunea
Gottman că o interacţiune verbală negativă între parteneri „se spală” doar cu
cinci interacţiuni pozitive - faimoasa
proporţie de 1 la 5.
Pe lângă reacţiile disproporţionate pe care le avem când
cineva face o greşeală, biasul negativităţii mai are câteva implicaţii
îngrijorătoare. Ne obişnuim mult prea repede cu lucrurile bune pe care ceilalţi
le fac pentru noi, fără să aibă nicio obligaţie în acest sens. Da da, soţia ta
nu e obligată să se culce cu tine, nici soţul tău să îşi încarce memoria cu
data când aţi trecut pe la primărie- poate chiar vrea să o uite hihi- iar şeful are şi alte treburi decât să îţi dea
ţie un feed-back pozitiv. Cu toate acestea, adică deşi ar putea să nu facă
nimic niciodată, se pare că în majoritatea cazurilor au făcut-o şi încă o fac. Remarci
asta sau ţi se pare atât de normal încât nu mai observi decât atunci când
lanţul binefacerilor se întrerupe? Have
you been taking everything for granted lately? Cumva cuvintele şi gesturile
frumoase, pline de afecţiune ale persoanelor dragi au ajuns să treacă
neobservate şi să ţi se pară la fel de banale ca o zi în care nu se
înregistrează fenomene meteorologice extreme sau ca o noapte în care dormi fără
întreruperi sau coşmaruri? Înainte să ţipi la copil că a luat un 7, adu-ţi
aminte dacă ţi-ai exprimat bucuria şi recunoştinţa pentru ultimul zece scris pe
carnetul lui (iar dacă notele nu contează prea mult pentru tine, felicitări!, cu atât mai bine). Extinde ce am spus eu şi la relaţia cu tine însuţi. Ai fost
la sală cu regularitate în ultimele luni dar astăzi nu ai reuşit şi
te-ai simţit extrem de vinovat, intrând într-un cerc vicios de auto-culpabilizare
şi auto-sabotaj? Nu uita că ai fost capabil să te duci de mai multe ori decât
ţi-ai încălcat angajamentul luat faţă de tine însuţi. Nu te îndemn nici să
minimalizezi incidentul, doar cunoaştem efectul
de what-the-hell- „dacă tot nu am ajuns azi la sală, stau acasă toată
săptămâna” şi ştim şi ce înseamnă „panta alunecoasă” sau, mai popular, „cine
fură azi un ou mâine va fura un bou”. Eu te invit doar să îţi propui (da, e
nevoie de un efort conştient pentru a contrabalansa tendinţa din oficiu către
negativitate) să fii la fel de atent şi de receptiv atunci când tu sau cineva
apropiat aţi reuşit să vă îndepliniţi un scop, să vă ţineţi o promisiune, să
faceţi o faptă bună sau un gest frumos la adresa altcuiva.
Despre puterea altor situaţii şi cum le poţi manipula pe
unele dintre ele mai vorbim data viitoare. Până atunci te las să citeşti o mică
pildă pe care Dan Ariely a aflat-o de la un lăcătuş care i-a explicat care este
rostul yalelor sau de ce este bine să încui uşa de la intrare.
Există un procent de 1% de oameni care sunt mereu
cinstiţi şi nu ar fura niciodată. Un alt 1% sunt hoţii profesionişti care se
gândesc doar la cum să mai spargă o casă şi data viitoare. Yala nu te va apăra
de aceştia din urmă, care, dacă vor neapărat să îţi spargă casa şi să fure, o
vor face. Restul de 98% dintre oameni sunt oneşti atunci când se află
circumstanţele potrivite, dar în prezenţa unor tentaţii puternice vor fi şi ei necinstiţi.
Încuietorile de la uşă te vor proteja
doar de aceşti mulţi oameni, în general cinstiţi, care ar putea fi ispitiţi să
intre în casa ta dacă ar şti că nu obişnuieşti să încui uşa.
Ce faci acum? Cumva verifici uşa?
Valdesolo, P. & DeSteno, D.A. (2013).Out of Character: Surprising Truths About the Liar,
Cheat, Sinner (and Saint) Lurking in All of Us, Harmony
Ariely, D.(2012). The (Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to
Everyone---Especially Ourselves, Harper.
P. Rozin and E. Royzman, “Negativity Bias, Negativity Dominance, and Contagion,” Personality and Social Psychology Review 5 (2001): 296–320.
Ran Kivetz and Anat Keinan, “Repenting Hyperopia: An Analysis of Self-Control Regrets,” Journal of Consumer Research 33 (2006): 273–82
Baumeister, R.F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., & Vohs, K.D. (2001). Bad is stronger than good.Review of General Psychology, 5, 323-370.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)