Telefonul fără fir, cu agendă proprie

Eşti aici, conectat (legat fedeleş prin impulsuri neurale sau unde cerebrale) la un blog intitulat, deloc întâmplător,…”sinapse”.  Chiar în acest moment mai creezi, fără să îţi dai seama, nişte legături. (Cumva intenţionezi să te conectezi la o minte universală cu ramificaţii şi în creierul tău? Sau poate teoria evoluţiei emergente, frumos definită şi de Jeffrey Goldstein, îţi face uneori cu ochiul…pardon, cu axonul?)

Celulele tale nervoase (te rog, sensul de bază, nu te hazarda la legături periculoase cu conotaţii de tipul „iritate” sau „furioase”), dintr-un spirit gregar hard-wired până şi la nivelul dendritelor lor, caută cu disperare să intre în contact unele cu altele. Cu cât mai MULTE altele! Până la 2-3 ani, fiecare dintre neuronii tăi a putut realiza o medie de 15 000 de conexiuni cu alte celule, chiar dacă unele dintre ele s-au pierdut între timp, pe motiv de lipsă de întărire (nu, monogamia nu este o trăsătura selectată evoluţionist sau specifică darwinismului neural, dimpotrivă, ar fi o strategie dezastruoasă de tip kami-kaze sau sacrificiu nevrotic - dacă nu se conectează în reţele cât mai vaste, neuronii mor). La fel ca şi relaţiile sociale, dacă legăturile neurale nu sunt întreţinute regulat, ele se pierd, devin inactive, axonii care nu se văd se uită şi informaţiile stocate sunt aruncate într-un fel de pivniţă unde uiţi complet că ele există (dar vor fi reactivate mai uşor decât unele care nu au existat niciodată, aviz foştilor dependenţi de diverse substanţe care poate nu cred că o doză de heroină după ani buni de abstinenţă i-ar putea arunca din nou în iadul din care au ieşit atât de dificil prima dată).

Potrivit unor estimări, între a doua lună de viaţă şi cea de-a doua aniversare, creierul tău a creat 1,8 sinapse pe secunde pentru a stoca cantitatea uimitoare de informaţii noi cu care ai fost bombardat din mediul înconjurător. Îţi poţi imagina creierul desfăşurat ca pe un stadion de fotbal, să zicem Arena Naţională plină ochi de spaghetti dar redusă la dimensiunea craniului tău. Toate cunoştinţele acumulate de tine sunt practic organizate în aceste conexiuni neurale pe care le realizezi automat. Mai mult decât atât, tu, sinele tău unic, poţi fi definit ca un pattern (unic) de sinapse. Obiceiurile sunt sinapse reîntărite atât de des încât au devenit aproape nişte automatisme. Tu devii o persoană sau eşti ceea ce eşti (şi poţi evolua permanent, recreându-te, modificând pattern-urile) mai degrabă prin procesul de sinaptogeneză care are loc constant şi este, atenţie!, fluid, decât în momentul când un spermatozoid mai şmecher şi norocos a reuşit să îmbrobodească un ovul pretenţios. Da, sinaptogeneza este un proces care, deşi se produce de obicei automat, poate fi în mod activ „supravegheat” şi direcţionat de către tine: cu fiecare alegere pe care o faci, întărind sau slăbind anumite conexiuni şi tipare neurale, tu ai posibilitatea să activezi, naşti şi întreţii obiceiuri sănătoase sau să slăbeşti comportamente şi chiar moduri de gândire nocive, disfuncţionale (sau invers, desigur).  Câinele tău salivează şi se grăbeşte să îţi aducă mingea pe care i-ai aruncat-o, ştiind că urmează să-i răsplăteşti eforturile oferindu-i batonul de şuncă din buzunar. Neuronii tăi se aprind cum anticipează o recompensă pe care chiar tu le-ai furnizat-o de atâtea ori în trecut. Bineînţeles, un comportament învăţat poate fi şi stins. Cu multă muncă. Şi acum, zic şi eu, în loc să-ţi consumi energia dresând câini (sau condiţionând alţi oameni), nu ai putea să exersezi astfel de tehnici în primul rând cu neuronii proprii, devenind astfel autorul sinapselor ce-ţi modelează personalitatea sau caracterul ( adică ceea ce faci în mod repetat)?

În afara stingerii sau întăririlor conexiunilor şi, implicit, a comportamentelor, mai sunt şi alte lucruri pe care le poţi face cu „sinapsele” tale pentru le dezvoltă şi a le ajuta să se creeze. Cum spuneam, cu cât mai multe cu atât mai bine (hihi….cum ar fi un site, o reţea de socializare pentru neuroni?). Încurajează-ţi deci neuronii să se cunoască, să dea petreceri împreună, să comunice unii cu alţii, să-şi întindă antenele (dendritele) cât mai mult în spaţiul cutiei tale craniene şi, poate, nu numai. Cum? Le creezi contextul. Cum? Sintagma „mediu îmbogăţit” îţi spune ceva? Dacă nu, poţi dezvolta chiar acum noi legături neurale, citind, de exemplu, cartea lui Eric Jensen sau căutând informaţii din orice altă sursă.

Citind şi eu una-alta (nu doar psihologie ştiinţifică, pentru că „mediul îmbogăţit” înseamnă şi capacitatea minunată de a „lega” sau de a înfiripa un fel de noduri comunicaţionale între două sau mai multe reţele, de altfel diferite), am ajuns la o reprezentare foarte (neoro)plastică şi simpatică a felului în care se realizează sinapsele şi m-am hotărât, într-un abces (sau acces) de benevolenţă purulentă, să împărtăşesc cu tine (conectându-mă la neuronii tăi) acest citat din cartea lui Alison Gopnik (imposibil să nu fi auzit de ea dacă eşti interesat de psihologia copilului) , The Scientist in the Crib:

„Este ca atunci când, dacă îţi foloseşti telefonul mobil pentru a-l suna suficient de des pe vecinul tău, un cablu creşte în mod spontan între casele voastre. La început, celulele încearcă, pline de exuberanţă, să se conecteze cu cât mai multe altele este cu putinţă. Ele încep să dea o mulţime de telefoane, sperând că cineva le va răspunde şi le va spune „da! Alo!”. Când o altă celulă răspunde, şi răspunde suficient de des, o legătură mai stabilă tocmai s-a creat”.

Gata, te las să formezi (sinapse), ai grijă însă la interferenţe şi interceptări.