Un elefant se legana...

Cumplita zi, ingrozitoare, teribila, am sfasiat fila din calendarul de pe perete, dar asta, din pacate, nu m-a ajutat sa derulez inainte si sa ma trezesc maine. Sper doar ca nu am inceput sa traiesc in „Ziua cartitei”…

De dimineata (apropo, ai pierdut ninsoarea superba de la ora 06.45!) m-a sunat frate-miu. Era suparat ca l-a parasit iubita si s-a gandit ca l-as putea ajuta. Cum? Printr-o partida de sex recreativ, eliberatoare de endorfine si consumatoare de calorii. Nu, nu m-a rugat sa ii fac cunostinta cu o prietena, ci m-a intrebat, clar si raspicat, daca as fi dispusa sa ma culc, o singura data, cu el. Zis si facut! Intre noi exista intimitate si atasament, nu ar strica si un strop de pasiune, m-am gandit eu, cercetand tabelul lui Sternberg, ala care a sistematizat tipurile de relatii amoroase. Intodeauna am fost curioasa cum o fi frate-miu in pat, lucru pe care nu il pot afla din relatarile altora, ci doar avand o experienta directa, personala, viscerala chiar, a fenomenului in cauza. Asa ca ne-am dezbracat incetisor si....bine, te scutesc de detalii scabroase! Cateva precizari: amandoi suntem majori, in deplinatatea facultatilor mentale (da, avem chiar si certificat de sanatate mentala!), clinic sanatosi (scanarile fMRI au confirmat o functionare a creierului in parametri normali), atei, necasatoriti, maturi din punct de vedere emotional (factorul C din Raymond Cattel’s 16 persoannlity factors), avem un IQ mediu (bateria WAIS 4) si am fost dornici de o partida experimentala. Cu prezervativ, normal! Nu, chiar daca se rupea, eu iau si anticonceptionale. Nu va afla nimeni ce am facut (decat tu, dar sunt sigura ca nu ma crezi, deci e ca si cum nu ai sti!).

Ne-a placut. Numai sarutul cu limba nu a fost cine stie ce, dar trebuia sa ma astept, doar il citisem pe Dunbar (suntem frati, avem gene CMH asemanatoare, adica un sistem imunitar similar, lucru pe care substantele chimice din saliva il detecteaza, iar noi suntem predispusi sa ne placa sarutul cu un partener diferit, pentru ca urmasii sa nu fie limitati la acelasi tip de reactii imunitare). Si daca tot l-am deschis acum pe Dunbar, uite si un fragment simpatic: „Evolutia nu a pierdut milioane de ani perfectionand un mecanism de alegere a partenerului pentru ca tu sa te pui de-a curmezisul gandind prea mult”.

Repet, pentru ca am impresia ca nu iti vine sa crezi ceea ce  tocmai ai citit: In aceasta dimineata am facut sex cu fratele meu, actiune la care am consimtit amandoi si care nu s-a soldat cu nicio consecinta negativa, dimpotriva, ne-am petrecut o jumatate de ora intr-un mod placut si relaxat, fara culpabilizari sau complicatii inutile si derizorii. Am stabilit ca, odata curiozitatea satisfacuta, nu mai avem nici un motiv pentru a repeta experienta. E adevarat ca imi venise mie o idee, insa am renuntat la ea pentru ca frate-miu e un pic mai conservator decat mine. Ma gandisem sa incercam si o partida in grupul familial extins, adica sa ii invitam pe mama, pe tata si pe cele doua bunici care ne-au mai ramas, mai ales ca acestea din urma sunt vaduve si batrane (85, respectiv 83 de ani), deci clar nu au mai avut de mult parte de coituri, poate doar de hoituri. In ciuda varstei inaintate, sunt si ele perfect lucide (senilitatea nu pare a fi o trasatura de familie, azi nu m-am hotarat daca din pacate sau din fericire) si suficient de sanatoase incat sa supravietuiasca orgiei pe care as fi putut sa o orchestrez, cu creativitate si inteligenta deopotriva- pai ce, crezi ca e usor lucru sa iei in calcul toate posibilitatile combinatorii, sa operezi cu atatea mutatii si permutatii, pozitii, metapozitii si superpozitii sau sa maximizezi placerea incercand in acelasi timp sa eviti durerea si disconfortul (bunica materna e operata la sold, trebuia menajata). In fine, nici fantezia asta nu se va materializa, eu si frate-miu ramanem doar cu amintirea unei unice partide de sex, perpetrata astazi, 27  februarie, intre orele 09.07-09.39.

Insa ti-am spus ca am avut o zi grea. Pentru ca ziua nu s-a oprit la ora 09.39 si sexul fratern avea sa devina o intamplare banala pe langa ce m-a asteptat cand am ajuns acasa, la ora 11.25. Am vrut sa fac un dus (din motive igienice, nu e efectul Macbeth sau vreo credinta magica reziduala ca imi pot spala pacatele cu gel de dus Deep Impact marca Oriflame). Nu am reusit chiar atunci pentru ca de suportul de prosop (din otel) atarna tacticos barbat-miu sau, din respect fata de rigoarea stiintifica, fostul meu partener, cadavrul celui cu care am impartit patul in majoritatea noptilor din ultimii ani. Of, asta-mi mai lipsea! Acum s-a gasit si el sa se omoare? Pai nu am bani sa-l ingrop crestineste pentru ca i-am dat pe toti vrajitoarei Ciresica sa ma scape de argintul viu. Sa fi gresit eu doza de serotonina? (Sunt implicata intr-un proiect secret international, inventam niste medicamente minune pe baza de neurotransmitatori si le testam si noi pe cine ne e mai la indemana; nu conteaza victimele colaterale, suntem convinsi ca vom salva multe vieti intr-un viitor relativ apropiat) Glumeam. Nu, jur ca nu e vina mea, m-am purtat frumos cu el, am fost fata draguta, mi-am indeplinit constiincioasa datoriile domestice si sexuale (multitasking, ce vrei?), dar se pare ca tot genele lui au fost mai puternice (scorpia de maica-sa a sfarsit ca Syvia Plath, da, alta imitatoare ieftina) decat influenta mea benefica si- speram eu- vindecatoare.

Am chemat medicul legist, am scos si certificatul de deces (zi ca nu m-am miscat repede? normal ca am avut pile, sa fim seriosi, doar am pilit si eu ceva unelte de oameni piliti la viata mea), a ramas doar problema corpului. M-am descurcat si cu asta. Mai intai mi-am luat adio de la el asa cum se cuvine, profitand de efectele fiziologice pe care deprivarea de oxigen din timpul spanzurarii le are asupra unei parti ale anatomiei masculine. Dupa asta am mancat o portie de spanac si, cu forte noi, m-am opintit si l-am suit pe masa din bucatarie. Ca sa il pot transa. E criza (nu mai e? Ba da, fenomenologica, ce stii tu!), de ce sa irosesc bunatate de fripturi? Au iesit 80 de pachetele pe care le-am etichetat (“rinichi”, “spata”, “pulpa inferioara”, “triceps”, „ventriculul drept”, „fudulia stanga” etc.) si le-am pus in lada frigorifica, fericita ca mi-am asigurat mancarea pe cel putin sase luni. Am pastrat resturile ramase in urma procesului de portionare si am facut cateva frigarui pentru cina. Recunosc,  m-a busit plansul la un moment dat. Taiam ceapa! In week-end am musafiri, fac lasagna, caltabos si muschiulet impanat. Stie toata lumea ce va primi in farfurie, am prieteni alesi pe spranceana, niciunul nu se incurca cu sentimentalisme de tipul „il mancam pe bietul X, iar peste cateva ore il digeram si il eliminam in WC”. Apropo, voi scrie candva un articol despre canibalism, inspirata de cartea lui Paul Bloom, „How pleasure works. The new science of why we like what we like”. Simt ca urmeaza alta digresiune, sper ca nu te deranjeaza asociatiile si ca nu te vei sufoca in panza de fire narative tesuta acum de mine, paienjenita ucigasa sau vaduva neagra, genul Latrodectus, specia Hesperus. De Paul Bloom am auzit prima data, ca si de Bruce Hood, cand citeam o carte de Matthew Hutson, iar acesta recomanda doua carti pe tema gandirii magice, „Supersense” si „Descartes baby”. Iar asociatia nu vine din profunzimea abisala a inconstientului meu, ci se poate explica prin contributia pe care lectura acelor carti ar avea-o la intelegerea (ta) a fenomenelor dezgustatoare despre care scriu acum.Vorbeam de Matthew Hutson, dar de el de unde am mai auzit? Ups, lapsus! Pe asta cum il mai explic? Poate fi o problema fizica la nivelul hipocampus-ului, o disfunctie neurologica usoara sau una mai grava, cum ar fi astrocitomul (sansele de supravietuire la 10 ani sunt de 50%) sau, daca am tras paiul mai scurt, glioblastomul (durata medie de supravietuire dupa operatie este de 13 luni). Hai sa fim insa optimisti si sa gasim o alta varianta. Informatia asta care momentan imi scapa mi-ar putea deveni accesibila cu conditia ca doi neuroni din capul meu sa realizeze naibii sinapsa aia pentru care au fost, de altfel, proiectati. Ti-ai gasit! Nu e vorba de rea-vointa, dar neuronii mei au liber arbitru, l-au citit pe Camus si, vezi Doamne, refuza potentialul de actiune, adica realizeaza inutilitatea si absurdul gestului de a transmite un impuls electric sortit sa piara in oceanul de indiferenta cosmica care-i inconjoara din toate partile. In fine, daca imi aduc aminte revin. Pentru ca, desi stiu ca este stiintific imposibil, imi place ideea eternei reintoarceri. Cu coada intre picioare. A cui coada? Sau cu trompa (vei intelege imediat).

Rezumat: In aceasta dimineata am facut sex cu fratele meu. La cina am servit frigarui din bucati de carne de om (mort deja), asezonate, estetic, cu legume trase prin tepusa. Nimeni nu a suferit. Nici urma de vreo durere, fir-ar sa fie, nimic, nimeni nu mi-a cerut indurare, implorandu-ma sa incetez. Ai inteles? Nu au existat, nu exista si nu vor exista consecinte neplacute. Ca sa vin in intampinarea eventualelor tale obiectii (stii iluzia controlului, imi place sa ma mint ca iti anticipez reactiile), am dus si carnea la laborator si cica este comestibila, se poate consuma fara grija.

Iar acum eu te intreb urmatorul lucru: am facut eu ceva gresit din punct de vedere moral? Daaaa! Daca nu asta e raspunsul tau inseamna fie ca esti un pishopat fie ca nu ai fost spontan, adica ti-ai inhibat „da”-ul instinctiv un timp, suficient cat sa iti dai seama unde bateam eu si sa iti schimbi raspunsul. Deci da, e gresit! Bine. Nu ai scapat! Urmeaza a doua mea intrebare, una simpla, o pun mereu copilasii, spre disperarea adultilor care habar n-au sa le raspunda (dar nu ar recunoaste, asa ca inventeaza repede niste bullshit-uri): De ce? De ce nu este corect? Mai intai esti revoltat, nu iti vine sa crezi ca pun o intrebare atat de stupida. Pai cum? Pentru ca...pai, stii, e la mintea cocosului. (Multumesc, dar nu sunt cocos, cel mult gaina dar nici asta acum, asa ca te rog explica-mi pe mintea mea!) Pai este gresit pentru ca...pentru ca nu e corect! (Hai(d)t! Nu mai spune...si eu sunt vie pentru ca nu sunt moarta, tu esti prost pentru ca nu esti destept si ala e sadic pentru ca nu e masochist! Tautologie, mon cher! Poti mai mult decat atat.) Este gresit pentru ca...nu stiu cum sa formulez. (In cuvinte, draga, nu iti cer sa te exprimi prin pete de cerneala, culori Lusher, figuri Szondi si alte teste proiective!) Este gresit pentru ca asa simt eu si gata!

Eeee....deja e altceva, ai perfecta dreptate, sa stii! Tu simti ca a fost imoral sa-mi mananc partenerul mort, in ciuda faptului ca nu imi poti explica, rational, cu ce anume am gresit la urma urmei.

Asa spune si Jonathan Haidt, in „The righteous mind”. Dupa exemplul personal urmeaza cateva notiuni de filosofie morala, sper sa-ti prinda bine in viata asta, adica in anii care ti-au mai ramas, ca pe cei trecuti i-ai pierdut, probabil, aiurea, fara sa fi inteles cum iei decizii etice, ce inseamna responsabilitate morala, de unde stii daca ce faci e corect sau gresit. Insa niciodata nu e prea tarziu cata vreme esti inca in stare sa citesti, asa ca fa ochii mari in monitor, iti voi dezvalui niste adevaruri esentiale despre tine. Vei regreta ca nu m-ai intalnit mai devreme (cata irosire!) pentru ca viata ta va lua o turnura neasteptata (nu, nu dai coltul!), iti garantez ca nimic nu va mai fi la fel si de acum inainte vei lua mereu cele mai bune hotarari, cu conditia sa inveti arta calaritului de elefanti. Nu echitatie, cum sa ii spunem? In nici un caz echitate! Elefentatie? Elevitatie (daa....tare mi-ar placea sa e-levitez prin alte spatii vrituale)?Elefantasmatie? Elefantomatica?Elefelatie? Ielefantelizare? Ah, astepti sa trec la subiect. Esti curios si nu ti-a ajuns sa rozi un os. Stai sa iti verific dilatatia, informatiile astea au nevoie de spatiu, nu aluneca asa de usor. Voi folosi un lubrifiant. Ho, iar te-am prins cu ganduri perverse! Vorbeam de dilatarea pupilelor (indicator al curiozitatii) si mi-e teama ca se va lasa cu ceva lacrimi (lubrifiant ce va inlesni frictiunea, miscarea de frecare dintre ideile scrise de mine si retina ta atat de facil agresabila). Bine, voi fi explicita de aceasta data, am observat ca devii anxios cand folosesc alegorii si subtilitati. Iti scriu cu liniuta de unire (sau de despartire?):

-          Intuitiile apar primele; argumentele morale, gandirea strategica sunt doar niste constructii post-hoc. De aici si biasul de confirmare.

-          Daca nu ma crezi, spune-mi te rog ce ai alege in urmatoarea situatie in care te pune Necuratul: fie moare copilul tau fie mor trei copii straini! A, da? Sa piara cei trei? Vezi ceva gresit din punct de vedere moral aici? Da-mi te rog si cateva argumente!

-          Inainte de a invata limbajul, un copil de numai sase luni intelege comportamentul adultilor si dezvolta preferinte fata de persoanele care se poarta frumos cu cei din jur.

-          Mintea nu este unitara, ci formata dintr-un elefant si un calaret care il serveste pe elefant. Calaretul este rationamentul constient, in timp ce elefantul este alcatuit din restul 99% de procese mentale ce scapa constientului, dar care ne ghideaza aproape in intregine comportamentul.

-          David Hume a avut dreptate (partial) atunci cand a afirmat ca ratiunea este doar sclava pasiunilor. L-a blagoslovit inteligenta divina cu un soft mental mai ceva ca SPSS-ul, ce i-a permis sa intrevada niste adevaruri fundamentale despre natura fiintei umane, abia acum intelese si acceptate de comunitatea oamenilor de stiinta.

-          De ce Hume are dreptate doar partial? Pentru ca se intampla, rar, ca si elefantul sa asculte de calaret. Nu este un dictator. La fel de adevarat, insa, este ca sunt sanse mai mari ca acel calaret de care elefantul tau asculta sa nu fii tu, ci altcineva (influenta sociala, ce sa-i facem?!). Sigur, tie nu nu ti se poate intampla!

-          Wundt Si Zajonc stabilisera deja faptul ca reactiile noastre afective sunt rapide, intense si implicate in insusi actul perceptiei. Creierul evalueaza automat orice lucru in termeni de costuri si beneficii pentru sine, apoi comportamentul este ajustat astfel incat lucrurile bune sa fie maximizate. De asemenea, emotiile stau practic la baza motivatiei. Nu esti convins? Mai gandeste-te…de ce te oferi mereu sa ii aduci o cafea blondei aleia misto din biroul alaturat, dar nu si colegului ei?

-          Lipsa elefantului este un semnal de alarma. Psihopatii nu au probleme cognitive, dar nu simt emotiile care i-ar impiedica, in mod normal, sa comita acte reprobabile- empatie, compasiune, vinovatie, rusine.

-          Emotiile au rolul de a limita gama de optiuni. Nu este un lucru rau. Damasio a aratat in „Eroarea lui Descartes” ce inseamna pierderea afectelor, preferintelor si impulsurilor, cauzata de leziuni in cortexul prefrontal ventromedial: incapacitatea de actiona, pentru ca orice decizie ar presupune calculul meticulos al tuturor costurilor si consecintelor. Ai petrece ore in sir incercand sa te hotarasti, de exemplu, cu care dintre cunostintele tale sa iei cina. Pentru ca nu simti atractie fata de niciuna dintre persoanele din jurul tau. (Antonio, Antonio, iti promit, ma angajez public, dau si cu semnatura daca vrei ca in maxim doua luni iti citesc si ultima carte, „Self comes to mind”!).

-          Ti-ai propus sa convingi pe cineva sa se razgandeasca? Vorbeste cu elefantul din el. Cum? Haidt recomanda cartea lui Dale Carnegie, „How to win friends and influence people”. Si vrei sa iti spun ceva? Chiar m-a influentat, in conditiile in care anterior aveam o cvasi-repulsie, o prejudecata fata de mult prea popularul bestseller. In trei luni, Dale, ai rabdare pana atunci? De ce nu raspunzi? Stiu ca esti mort, dar nu ai si tu un sufletel diafan pe undeva? Ah, ai avut doar un elefant care a murit odata cu calaretul. Si pana si ala e doar o metafora…

-          Reactiile tale la aventurile mele din aceasta oribila zi demonstreaza cele mai de sus. Nu am facut decat sa apas pe butonul dezgustului si ti-am creat un sentiment de puternica aversiune (fata de mine? judeci persoana sau comportamentul? Dar elefantul dupa ce criterii ma judeca?). Apoi te-am intebat daca este ceva gresit din punct de vedere moral si mi-ai spus ca da, dar te-ai balbait rau de tot cand ti-am cerut motive (mai am si tupeu, nu?). Apropo, daca vrei o justificare ca sa nu mai pici de fraier data viitoare cand un psiholog sau filosof te pune la incercare, spune-i asa „este mai putin important cat de corect este din punct de vedere moral, aici vorbim de dezgust ca reactie adaptativa a organismelor, un mecanism prin care oamenii care nu au bagat toate prostiile in gura au supravietuit si au avut urmasi”. Strecoara-i si numele lui Paul Rozin si l-ai dat pe spate (pe calaret, elefantul e mai putin sensibil la eforturile tale rizibile, cu putin noroc ii inspiri doar ceva mila). Bineinteles, sunt situatii in care iti este mai usor sa gasesti justificari si nu ai nevoie de ajutorul meu. Spui ca nu iti place de tipul ala pentru ca se duce la cosmetica, iar un barbat nu ar trebui sa fie atat de preocupat de aspectul (sau) fizic? Ia stai…este cumva vorba de acelasi tip care la ultima petrecere a dansat cam lasciv cu partenera ta? Normal ca nu il placi, i-ai da una in mutra aia aranjata la salon. Iar judecatile constiente iti vor sustine antipatia. E usor sa gasesti motive pentru care nu-l suporti. Pana si tu vei uita ce te-a deranjat de la bun inceput.

-          Judecata ne conduce catre acea solutie pe care vrem instinctiv sa o credem (ai observat cat de multe teorii sunt in psihologie, fiecare cu adeptii ei infocati?). Pentru ca ne punem intrebarea „Pot sa cred asta?” atunci cand vrem sa credem ceva, dar, cand vrem sa respingem un lucru, reformulam un pic si ne intrebam doar „Trebuie sa cred asta?”. In primul caz vei cauta motive care sa-ti confirme ipoteza. Si vei gasi cu siguranta, mai ales ca ti-ai creat o zona sau nisa de confort, in care te expui doar surselor de informatie care iti convin. Esti ateu? Lasa-ma sa ghicesc ce carti ai in biblioteca si cat de des vorbesti cu preotii. Thomas Gilovich descrie foarte elocvent acest mecanism in „How we know what  isn’t so”, unde vorbeste si despre asimetriile hedonice ce apar atunci cand ne amintim distorsionat frecventa unor evenimente, deoarece le judecam in functie de reactiile emotionale pe care le-au declansat la noi. Asa se explica si importanta pe care o acordam coincidentelor semnificative, interpretate ca pozitive sau negative. Felia de paine cu unt va cadea mereu cu fata ne-unsa in sus. Serios? Nu vrei sa facem un experiment in care sa aruncam nenorocita aia de felie pe jos de 100 de ori si sa vedem care este adevarul? Stiu, este enervant cand chiar cade cu untul in jos si trebuie sa faci curat, iti vei aduce aminte mult mai usor decat daca ar fi aterizat invers. Auzi numele ei peste tot, de cand v-ati cunoscut parca toate fetele se numesc Maria? La fel de des il auzeai si inainte, doar ca nu ii dadeai tu importanta. Vestea buna e ca nu esti tinta unei conspiratii de proportii cosmice si planetele nu s-au aliniat ca sa iti trimita tie semnale; vestea proasta este ca iti cam place de Maria asta si cu siguranta nu universul te va ajuta sa o cuceresti sau sa o uiti. Acum incearca sa intelegi ce te atrage la ea. Vei gasi doar explicatii post-hoc, insa ti-ar putea fi si ele de folos atunci cand esti in pana de complimente.

O sa ma indepartez acum de cartea lui Haidt (nu am terminat-o inca) pentru a-ti impartasi gandurile (sau ideile dominante) pe care mi le-a provocat lectura ei, in special in timpul plimbarilor mele relativ matinale. Dintotdeauna am fost fascinata de justificarile pe care le gasesc oamenii pentru a (si) explica comportamentul, credintele, atitudinile, sentimentele. Sunt foarte atenta la ele, ba chiar am prostul obicei de a-i provoca pe ceilalti sa-mi furnizeze aceste minunate motivatii, intrebandu-i, cu toata inocenta de care sunt in stare „auzi, dar de ce…?” Fac asta nu numai cand nu sunt de acord cu persoana respectiva sau cand vreau sa o conving de ceva, ci pur si simplu pentru ca sunt curioasa ce imi va raspunde. Apoi analizez justificarile. (Repet, nu pot sa ma abtin, le ador!). Ca sa fiu sincera pana la capat, uneori te judec prin prisma motivelor pe care le fabrichezi pentru a-ti sustine o credinta. Daca sunt cat de cat elaborate, am incredere ca ai ajuns in stadiul dezvoltarii formale si esti capabil de abstractizare. A-mi spune ca tu sustii ideea uniformelor in scoala pentru ca e prea multa debandanda nu este totuna cu a-mi vorbi despre coeziunea sociala sau stimularea cooperarii, mentionand, eventual, si rezultatele catorva studii care merg in directia sustinuta de tine. Sunt atenta la structura argumentatiei tale, la cuvintele si conceptele folosite, la trimiterile filosofice, ideologice si culturale, dar si, foarte important, la capacitatea ta de-ti pune la indoiala credintele, la modul in care imi vorbesti despre ele, la umorul si la (auto)ironia de care dai sau nu dovada cand faci asta. Daca m-am convins ca ai ceva idei in cap, ca iti explici o anumita actiune folosind uneori chiar si una-doua propozitii subordonate (faci diferenta intre predicativa si subiectiva? ooo, sunt incantata), ca un cuvant precum „atavic” nu iti provoaca o nedumerire ancestrala sau ca te-ai chinuit un pic sa intelegi un fenomen si nu te-ai limitat la a-mi servi cateva platitudini auzite de la altii, ei bine…atunci probabil voi simti pentru tine admiratie. Ma indoiesc ca ti-o voi spune raspicat, insa nu iti va fi atat de greu sa iti dai seama. Ceea ce tu insa nu vei sti este ca nu doar admiratie imi vei starni ci si...respira!...un nesfarsit si deplin amuzament! Da, iubesc justificarile…stii cat de mult? As putea sa compar interesul meu pentru ele cu atractia pe care am simtit-o imediat fata de teatrul absurd. Domnul si doamna Smith esti tu, sunt eu, este orice om. Zilnic ma intalnesc si vorbesc cu ei, le recunosc explicatiile de cum deschid gura, ii ascult si ii incit sa imi spuna mai multe, ma delectez, usor sadic, cu argumentele lor aiuristice, pentru care (poate) ii admir si care, atunci cand nu ma oripileaza, ma fac sa rad fiind hazlii. La fel procedez si cu justificarile mele, chiar daca nu tot timpul (ar fi imposibil) si nu mereu in acelasi moment in care le-am enuntat. Vrei sa incerci si tu? Cu putin exercitiu, viata iti va parea si tie, in fiecare zi, o scena absurda populata de rinoceri. Dar nu te sfatuiesc sa faci asta; dauneaza grav relatiilor sociale si risti sa experimentezi frustrarea de a fi singurul dintr-un grup care observa coarnele de pe fruntea ta si de pe chipurile altora. Iti poti imagina cum e? Incearca. Si acum, ca ai reusit, o sa te rog sa iti mai inchipui ceva. „What are the chances?”, s-ar intreba, retoric si post-hoc, renumitul statistician Mike Orkin. „Let’s pretend this never happened”, i-ar raspunde, jamesian, Jenny Lawson, autoarea unei emotionante autobiografii. Sa ne imaginam deci ca, despite the unlikelihood, against all odds, noi doi chiar ne-am intalnit.

Uite cu ideile astea jonglam eu de dimineata, un drum spre locuinta fratelui meu. Imi placuse mult metafora lui Haidt, dar la un moment dat elefantul si calaretul au luat o noua forma in mintea mea: un concurent la rodeo care sta calare pe un taur naravas si furios, chinuindu-se din rasputeri sa il stapaneasca, dar pierzand cu fiecare secunda mai mult controlul. Mai tii minte ce spunea Haidt? Calaretul il serveste pe elefant, nu se lupta cu el, nu incearca sa-l domesticeasca. Adica ce incerci tu sa controlezi tu de fapt? Sau de ce nu va mai ajustati in chip firesc miscarile, asa cum ar trebui, conform metaforei autorului? Dar ce mi-a venit mie sa ma gandesc la rodeo? Cred ca m-am uitat ieri la videoclipul Madonnei, „Take a bow”, si eram sub efectul priming-ului. Ce spui, justificare? Inveti repede! Intelege-ma, ti-am mai spus odata ca ziua asta a fost cumplita! Pe cuvant de elefantica dar sst! nu cumva sa ne auda amazoana ca mie imi taie o ureche iar pe tine te pocneste cu cravasa peste fata! Deci in seara asta esti in arena de rodeo, publicul asteapta cu sufletul la gura deznodamantul concursului, este ora 20. 43 si tu incerci sa ramai calare, desi taurul se zbate cu o indarjire de care nu l-ai fi crezut in stare. Se intampla si inevitabilul, te tranteste la pamant, ti-o iei in barba, ti-ai spart nasul si arcada, curge sange siroaie, de-abia daca iti mai poti misca mana dreapta. Ce faci? La ce te gandesti? Ce incerci sa transmiti acum publicului? Vrei sa te ajut, sa iti propun cateva variante? Sigur ca vei apela la justificari cum ar fi „E doar un pic de sange”, „Peste 10 ani de-abia daca imi voi mai aminti de seara asta”, „Din greseli invata omul, se poate intampla oricui”, „Hai ca nu am murit”, „Am cazut special ca sa atrag atentia audientei”, „M-a surprins taurul asta, cred ca ingrijitorul l-a drogat”, „Am fost doar un pic neatent” „Trebuia sa mananc proteine la pranz”, „Si doar a spus Neti Sandu ca azi am ghinion”, „Poate e doar un vis”, „Sunt in Matrix”, „Nu mai conteaza, important e sa ies din situatia asta cu demnitate”. Si atunci te stergi pe furis de sange, te ridici, zambesti ca si cum nimic grav nu s-ar fi  intamplat si o iei de la capat. Pentru ca elefantul tau (sau taurul) vrea sa fie puternic si invulnerabil in fata publicului. Iar tu nu poti decat sa il sustii, cautand pentru el motivatii constiente. The Show must go on. Oamenii din tribuna te cred si te aplauda, admirand curajul si puterea pe care cu atata usurinta le-ai afisat. Ei nu vad rinocerii si nu aud justificarile. Si nu stiu daca vrei sa auzi asta, insa undeva acolo, pe o gradena, sunt si eu. Zambesc…

                                                                                               

Nitty-gritty

Gata! Curm cu brutalitate flow-ul mihalyiesc si incerc un exercitiu de autocontrol mischelesc. Pentru asta trebuie sa ma smulg cu forcepsul din starea de gratie ne-dogvilliana (Lars, Lars,cand e gata Nymphomaniac? ca de angelica Grace mi s-a cam luat!) si cu siguranta ne-divina (dar divinatorie), in care am fost insidios propulsata de o serie de variabile mai mult sau mai putin controlabile, dintre care amintesc: reechilibrarea neurotransmitatorilor fara sa ma adap din izvoarele pline de memorie ale homeo(psiho)patilor (dar probabil datorita fenomenului de remisie spontana, atat de comun in tulburarea ciclotimica), orele de dezvoltare personala cu un tanar trainer pentru care notiunea de „holism” nu imbratiseaza fantome, energii, blesteme si alte lucrusoare imateriale si ingenuu inefabile (felicitari, Lucian Alecu!), prelegerile video ale incantatorului Robert Sapolsky, descoperirea ideilor fascinante ale lui Douglas Hofstadter si fermecatoarele articole scrise de Adrian Nuta, Seramis Sas si Sorina Sovagau. Insa marshmallow-ul meu actual este ultima carte a lui Johathan Haidt, The Rightheous Mind, pe care am un impuls irepresibil de a o relua in acest moment (da, e chiar aici, langa mine, pe birou si e pe alocuri delicioasa, recunosc ca am gustat-o deja, ba chiar am si ghiorlanit-o putin, infruptandu-ma, hulpav, cu niste pasaje infulecate direct din mijloc sau centru, pentru cei familiarizati cu orientarea politica a autorului). Ia sa vedem cate minute sunt capabila sa imi aman gratificarea si sa iti scriu tie despre cu totul altceva (strategie de distragere a atentiei care chiar functioneaza in cazul experimentului original- copiii invatati sa ignore prajiturica, sa isi inchipuie ca e din plastic sau pur si simplu sa nu o priveasca au rezistat mai mult timp in fata tentatiei). Si nu ma duce pe mine in ispita, draga Haidt, si ma izbaveste de alte impulsuri, incorecte din punct de vedere religios si politic, lasa-ma sa fac abstractie de fructul interzis, modificat genetic, din pomul stramb si gaunos al cunoasterii ireverentioase, alunga reptila vicleana cu zurgalaii aia ai ei ce ma conditioneaza pavlovian si da-mi stamina englezeasca de a scrie acest articol pentru un eventual cititor ghinionist ce-si va pierde pe veci inocenta aventurandu-se prin hatisurile unui blog pazit momentan de Cerberus, cainele tri(ce)falic.

La sfarsitul acestui travaliu simbolic este posibil sa primesc doua marshmallows, in cazul in care Haidt se grabeste (impuls necontrolat sau creatie prolifica?) si plasmuieste repejor o noua carte, insa intuitia imi transmite, subliminal-mlodinowian, ca voi finaliza postarea inainte ca aceasta fantezie sa prinda contur real (paperback) sau digital (ebook). Sau cine stie?, ma intreb eu, epistemologic. Eroarea planificatorului sta la panda, desi Kahneman a suferit ieri o lovitura, iar eu am  incasat o (in)directa disonanta cognitiva administrata sub centura (in sistemul nervos enteric?) de catre Linda, banchera feminista care incalca, carevaszica cineva, principiul relevantei, adica una din cele patru maxime aflate, spunea Paul Grice, la baza oricarei conversatii. Pot eu anticipa cu precizie cate minute din restul vietii ce mi-a mai ramas vor fi inghitite de pagina virtuala pe care ma cauti tu acum dar unde, te sigur, nu ma vei gasi niciodata? Mai mult decat oricand, mi-e teama ca mi s-au dereglat cele doua sisteme de procesare a informatiei, lucru pe care mi-l confirma, ironic, intr-o vaga nota postmoderna (mai tii minte intertextualitatea despre care iti vorbeam candva, de fapt mereu?), Douglas Hofstadter si al lui concept de self-reference, atunci cand formuleaza ilustra sa lege: „Mereu iti ia mai mult timp decat te astepti, chiar daca tii cont de legea lui Hofstadter”.

Of, dar despre ce era acest articol? Avea o utilitate pragmatica, o tema bine definita, ba chiar si niste principii solide de viata, sfaturi de parenting...vai, ce act ratat! La ce naiba mi-o fi zburat mintea sau creierul cu totul, daca ne luam dupa teoria identitatii? Sarpele e de vina sau Adam care se uita la mine, imperturbabil, non-directiv si ne-interventionist, in timp ce eu mai musc odata, cu nesat, din marul de la gatul lui, nimerind, dintr-o neregretabila eroare (pentru ca existentialistii nu au regrete) cu coltii drept in jugulara.

Mi-am adus aminte, Galant-Amin functioneaza intotdeauna! Aveam de gand sa iti vorbesc despre „grit” insa eu sunt perseverenta doar atunci cand ar fi adaptativ sa fiu flexibila, asa incat n-ai decat sa te harjonesti singur cu Ted (sit-ul cu video-lectures, nu ursuletul primit saptamana trecuta de la partenera!) si sa cauti prelegerea Angelei Duckworth, o tipa care a colaborat indeaproape cu Martin Seligman si, mai strans chiar, cu partenerul (nu cred ca si sexual) celui din urma, si anume cu Christopher Peterson, co-autorul caramizii „Character Strengths and Virtues: A Handbook and Classification”. Mai intai Angelica a constatat ca, desi autocontrolul este un predictor mai bun al performantelor scolare decat IQ-ul (vai de cei lipsiti de ambele hihi!), el nu este suficient pentru a explica performantele din dreapta curbei. Vazand ea asa, s-a intrebat ce ii diferentiaza totusi pe oamenii care obtin rezultate exceptionale de cei care au la fel de multe puncte IQ, dar care au ajuns la concluzia (eronata, desigur!) ca poti face lucruri mult mai placute si mai intelepte in viata asta decat sa te auto-iluzionezi ca iti aduci mareata contributie la bunul mers al omenirii.

Si asa a inventat Angela pietrisul, adica grit, termen pe care nu am de gand sa il botez eu acum pe romaneste, dar care e definit de ea ca „perseverenta si pasiunea indreptate spre un scop pe termen lung”. Si cand fata asta spune „lung” nu glumeste si nu se incurca cu oricine, ba chiar a stabilit „regula celor zece ani”: poti spune despre tine ca esti inzestrat cu grit daca ai investit un efort continuu timp de cel putin o decada in realizarea unui obiectiv precis si, de cele mai mult ori, restrans, depasind, in aceasta perioada, toate obstacolele cu care te-ai confruntat. Grit este asadar un amestec non-cognitiv de auto-control, disciplina, disponibilitate si rezistenta la efort sustinut si prelungit (la ce te gandesti?), rezilienta, pasiune, perseverenta, putere de a rezista tentatiilor si ambitie, fara a se reduce la vreunul dintre aceste elemente. Raportat la modelul Big Five, grit coreleaza cu constiinciozitatea, dar aceasta din urma are rezultate in special pe termen scurt. Ca sa iti dau un exemplu (l-am gasit si eu pe net), matematicianul Andrew Wiles a devenit interesat de ultima teorema a lui Fermat pe la doar 10 anisori si obsedat avea sa ramana timp de 30 de ani, pana in 1993, cand a reusit sa o demonstreze, dupa mai bine de 15 000 de ore in care a studiat –fii atent aici ce bizarerie- in secret! Uite cum m-ai pacalit si ti-am dezvaluit deja prea multe! Nu stiu daca sa iti spun si ca exista pe site-ul http://www.authentichappiness.sas.upenn.edu o scala conceputa de autoare pentru a masura grit-ul, are doar 12 itemi si in trei minute poti afla daca in acest moment esti in stare de ceva notabil sau pari sortit zvarcolirii in cea mai banala mediocritate cu putinta. Nu te descuraja, Angela mai are ceva de lucru la teoria ei! Chiar acum se chinuie saracuta sa gaseasca modalitati de a amplifica gaselnita asta. Sa speram ca se misca si ea mai cu talent si termina in 10-20 de ani. Deja a demonstrat ca rezultatele la  testul amintit prezic cu acuratete reusita sau esecul cadetilor americani inrolati intr-un program de antrenament foarte dificil din cadrul Academiei Militare West Point. De asemenea, grit-ul conteaza mai mult decat IQ-ul verbal in faimoasele concursuri de spelling din Statele Unite.

Si, ca sa vezi ca femeia nu munceste in zadar, anul trecut Paul Tough, jurnalist la The New York Times Magazine, s-a inspirat din cercetarile ei si a publicat o carte ce a intrat in majoritatea topurilor  celor mai bune carti din 2012, „How Children Succeed: Grit, Curiosity, and the Hidden Power of Character”. Nu, nu! Am buzele pecetluite (sigilate, da!), comand-o pe Amazon daca vrei sa afli cum a ajuns individul asta sa sprijine, si el, ipoteza caracterului. Din nou, talentul si inteligenta sunt mai putin importante decat….treaca de la mine, curiozitatea, auto-controlul, persistenta, optimismul, grit-ul si constiinciozitatea. Si toate aceste trasaturi pot fi incurajate si…invatate.  Da, il poti ajuta pe cel mic sa devina increzator, cu conditia sa intelegi si tu cele 3 P infiltrate (literele!!) in pesimism. Un copil temator interpreteaza evenimentele negative ca fiind personale, pervazive si permanente. Cea mai mare greseala a ta ca parinte ar fi deci sa ii intaresti aceste atribuiri si, atunci cand vine acasa cu o nota proasta, sa ii spui ca este prost (personal), ca va ramane repetent, va ajunge sa dea la sapa (permanent) si nu va realiza nimic in viata pentru ca nici la piata nu va fi in stare sa numere restul primit (pervaziv). Iar daca a indraznit sa riposteze trimite-l la el in camera si nu ii mai vorbi toata ziua! Ce, ori credeai ca are nevoie de tine cel mai mult atunci cand sufera? Las’ ca ai si tu dreptul sa te enervezi dupa ce muncesti 12 ore pe zi la firma ca sa ii asiguri tot confortul nerecunoscatorului astuia mic si lenes! 

Nu uita de comportamentele de tip LG, preluate de Paul Tough din experimentele pe rozatoare  efectuate de Michael Meaney si Moshe Szyf. LG nu vine de la plasma la care te benoclezi tu atunci cand nu o arzi virtual pe net (ca acum!), ci de la „licking and grooming”. Atunci cand soricioaica nu a facut economie de saliva cu puii sai, acestia au obtinut performante crescute la sarcinile la care au fost supusi, ba chiar s-au descoperit ceva schimbari in hipotalamusul lor. Nu se poate! Am vrut sa caut cateva detalii pe google si nu vrei sa stii ce am gasit! Imi iau jucariile si plec, constienta, din nou, de cat de redundanta pot fi cateodata. Ai inteles ideea: o mama iubitoare care isi tine copilul in brate, il mangaie si il giugiuleste cum stie ea mai bine poate influenta insasi biologia acestuia, fara sa fie neaparat nevoie sa il linga. Cand mai creste insa, copilul trebuie des-cocolosit si invatat sa depaseasca singur obstacolele, prin autocontrol si perseverenta.

Mai era un factor important. Ma gandesc de ce oare imi trece prin cap sa ti-l spun si pe asta si daca nu vei considera ca gresesc daca intentionez sa il pastrez doar pentru mine. Vorbeam de metacognitie, evident. Si de anumite tehnici din psihoterapia cognitiv-comportamentala care il ajuta enorm pe copil sa isi gestioneze emotiile si gandurile negative, sa se descurce in situatii de criza sau sa isi schimbe perspectiva asupra problemelor cu care se confrunta.

Ai auzit de programul de invatamant KIPP (Knowledge is Power?), o retea de scoli gratuite pentru copiii proveniti din paturile sociale defavorizate? Dar de Riverdale Country School din Bronx, New York, una dintre cele mai cunoscute si mai scumpe scoli private din Statele Unite? Ce au in comun cele doua, in afara de performantele peste medie obtinute de norocosii lor absolventi? Accentul pus pe dezvoltarea caracterului elevilor, initiativa concretizata si in acordarea unei note ce cuantifica trasaturile vizate de fondatorii acestor programe si stabilite in urma intalnirii lor cu Seligman si, ulterior, cu Angela Duckworth. 24 de trasaturi erau totusi cam multe, astfel incat lista a fost redusa la sapte calitati, considerate drept cele mai importante pentru a putea duce „o viata buna” (stii poezia, nu? o viata placuta, cu sens, in care ai relatii armonioase cu ceilalti, te mai si joci asa, de amorul artei si, daca se poate, intri intr-o stare de constiinta modificata natural si numita flux sau flow). Care crezi tu ca sunt cele 7 pacate mortale…pardon! trasaturi de caracter ce au supravietuit selectiei finale? Entuziasmul (zest), grit-ul, auto-controlul, inteligenta sociala, recunostinta, optimismul si curiozitatea. Aici au inceput insa si revoltele mele interne, pentru ca eul meu mai anarhist si libertarian nu s-a simtit confortabil sa citeasca cum sunt evaluati copilasii astia in functie de cum le iese inventarul proprietatilor dezirabile si ce modalitati folosesc profesorii pentru a le intari caracterul (presimt ceva galceve si cu Haidt, din aceste puncte de vedere). Pe de alta parte, nu pot nega beneficiile pe care Paul Tough incearca, perseverent, sa mi le imprime pe retina cu fiecare pagina intoarsa prin functia scroll.

 Si la un moment dat m-am surprins eu, metacognitiv, intrebandu-ma ce s-ar fi ales din Kurt Cobain daca ar fi studiat la Riversale. Inclin sa cred ca nu ar fi rezistat acolo mai mult de doua saptamani. Sau poate ma insel si acum traia, chiar daca semi-indoctrinat de sistem. Dar probabil Nirvana nu ar mai fi existat si eu nu as mai lua acum o pauza sa ascult The heart-shaped box- da, autocontrol slab, in loc sa mai scot cateva idei despre caracter si disciplina. Sau poate nu numai ca inca traia, dar mai si canta…oare cum ar fi fost piesele sale actuale? Uite ca am dat-o in gandire contrafactuala si doar ieri am citit in David DiSalvo (What Makes Your Brain Happy and Why You Should Do the Opposite) ca astfel de ruminatii pot declansa emotii negative si de aici pana la depresie nu mai e mult. Omul e mort din 1994, care parte a propozitiei nu o intelegi? - ma intreaba un eu mai pragmatic, adus la exasperare si aflat deja dincolo de orice prag de toleranta, in ciuda glucozei cu care incerc sa-l mituiesc. Ce sa fac daca am o personalitate toxica…CO2! Doi atomi de openness legati covalent de un atom de constiinciozitate; si, desi vreau eu sa cred ca am doua O-ua, tot C este primul in post! Eh, mai atipeste, e adevarat, iar imi aduci aminte?...Stai sa reconfigurez situatia intr-un mod convenabil: de fapt urmez sfatul lui Kant, adica sunt independenta (autonoma) in gandire, dar in societate respect regulile, chiar daca nu sunt de accord cu ele. Vezi, asta era eul intelept, pacat insa ca nu se mai sinchiseste nimeni de el.

Revenim. La Paul Tough, ca la nirvana (eliberarea de bagajul karmic si reintoarcerea la vacuitatea primordiala) eu nu sunt pregatita inca sa acced! Strange situations…Care, reincarnarile succesive? Nu, mai, experimentul lui Ainsworth cu copilasii de un an! Ala care urmareste atasamentul. Ce atasament (Upādāna), budismul respinge prostiile astea care cauzeaza doar suferinta!  Numai cand Upādāna dispare e posibila nirvana…Dar eu vorbeam de atasamentul copiilor si de reactiile lor atunci cand mama se intoarce in camera. E clar, am obosit, neuronii meu realizeaza niste superpozitii periculoase, cred ca au devenit minusculi, atat de mici incat se supun legilor din lumea sub-atomica si acum zburda nestingheriti in mai multe locuri simultan, sub forma de probabilitati. Ma duc dupa ei ca nu-mi ies la numaratoare! Da, sigur ca ii numar in fiecare seara! Si pe urma ma spal pe maini de 666 de ori. Cu perseverenta. Diabolica pe dracu!

Greseli la inceputul unei terapii

Nu stiu daca ai observat, dar, in timp ce eu citesc cele mai noi studii din neurostiinte, plec la Roma, imi dezvolt inteligenta logico-matematica si ma chinui, printre picaturi (de alcool), sa te invat si pe tine cum sa citesti printre raduri si riduri un articol, respectiv un client, in jurul meu au loc tot felul de coincidente care nu merita mentionate, iar persoanelor foarte apropiate li se intampla lucruri dramatice, probabil pentru ca nu si-au antrenat suficient functiile executive. Ultima care m-a contactat este Elena, o cunostinta veche- am copilarit practic impreuna, deoarece parintii nostri erau nedespartiti si nu am avut incotro decat sa imi impart mereu jucariile cu ea, desi e capricioasa, imprevizibila si, sa nu ne ferim de cuvinte, proasta de bubuie. Nu am mai vorbit cu ea de ceva timp pentru ca a facut o prostie monumentala de pe urma careia am avut si eu de suferit si pe care sa-mi bag picioarele pe (dupa) gat daca am avut cum sa o impiedic sau sa o repar! Ee, nu ma intreba ce mi-a facut zevzeca, nu-ti spun! E un secret intre mine, ea (tembela!) si Polichinelle. Dar se pare ca un spirit rational tot vegheaza! A dat de dracu’, hihi! M-a sunat si mi-am dat seama, analizandu-i timbrul vocii, ca nu sta bine cu serotonina, sigur prezinta ceva diformitati grotesti si la nivelul cortexului cingulat anterior sau a insulei (lui Gaunilo). Sper insa sa nu treaca de la ideatie suicidara la tendinta (comportamentala), pentru ca atata ii trebuie, o impachetez intr-o camasa de forta si ii aplic socuri electrice de nu va mai sti cine a scris „Dragoste in vremea holerei" sau la cati volti au ajuns subiectii din experimentul lui Milgram (tu mai stii, nu?).

Acum sa ne inchipuim, prin procedeul reductio ad absurdum, ca ma trezesc cu nebuna la usa si incepem acest dialog desprins dintr-un cosmar a la Oscar Wilde.

Ea, Elena: - Salut! Aoleu, dar ce pute asa la tine in casa?

Eu, Andreea: - Buna! S-o fi cacat vaca!

-         Vaca?

-    Da, e in dormitorul mare. Am scris pe blog despre ea.

-  Iiii! Un gandac! Inca unul! Ce e cocina asta? Colcaie de gandaci!

-  Da, am scris si despre asta. Claire Castillon e de vina, cu insectele ei. Sau poate ai baut tu prea mult si ai acum niste halucinatii zoopsice.

-      Ai cumparat insecticid, ai facut curat?

-      Nu.

-     Ce astepti?

-     Sa plece!

-      Cum ii suporti?

-  Simplu. Principiul as if, descoperit de William James si reevaluat acum de alti psihologi, mai rigurosi stiintific. Ma comport de parca acesti gandaci nu ar exista.

-    Poftim? Cum reusesti? Te uiti impasibila cum isi fac plimbarea de dimineata pe periuta ta de dinti, imparti cu ei, altruista, prajiturile din farfurie, iar noaptea, cand se urca pe tine, visezi ca te pipaie de fapt antrenorul de la cubul ala exclusivist de fitness?

-         Cam asa ceva. Ba chiar i-am reincadrat putin. Acesti gandaci sunt ocazia perfecta de a exersa apatheia, o minunata stare de spirit promovata de filosofii stoici, pe care mi-am pierdut speranta ca vei avea si tu vreodata maturitatea de a o imbratisa, spiritual vorbind!

-         Mie imi miroase mai degraba a negare. Pe langa mirosul de vaca!

-         Negare? Nicidecum! Eu sunt constienta ca acei gandaci sunt reali, insa aleg sa ii ignor!

-         Wow! Inteleapta decizie, sper ca iti asumi si responsabilitatea unei infectii bacteriene! Auzi, dar se intampla cumva sa-i igonori si pe oameni, din cand in cand?

-         Sigur ca da! De ce sa-mi pierd vremea? Ii pot ignora atat de mult incat ajung si ei sa se indoiasca ca exista!

-         Da, de fapt am vazut cum te-ai purtat cu mine! La fel faci si cu unele parti din tine, asa-i?

-         Scuza-ma, nu am auzit intrebarea! Nu te obosi sa repeti, risti sa dispari complet din campul meu vizual si energetic. Hai sa vorbim despre tine. Iarta-ma ca iti spun, dar arati jalnic! Elena, esti cumva deprimata? Incerci sentimente de inutilitate si neajutorare? O lipsa de placere in viata ta actuala? Energie scazutta? Vad ca nu, te agiti ca un leu in cusca! Ar fi o idee buna sa faci mai multa miscare!

-         Pai fac, nu vezi ca de cand am venit nu am stat jos o secunda?

-         Da, miscare browniana haotica, nu la asta ma refeream. Stiu ca iti lipseste orice bruma de auto-disciplina, asa ca ai nevoie de un abonament la sala, de reguli draconice, de exercitii desfasurate dupa un orar fix si conduse de un zbir insensibil la maimutarelile tale! Endorfinele eliberate te vor ajuta sa iesi din acest regretabil episod depresiv, spre care, daca iti mai aduci tu aminte, am prevazut ca te indreptai! De ce crezi ca ti-am spus sa stai dracului in banca ta si sa nu intri prin efractie in banci straine ca te prinde guardul si jar mananci!? Jar ai vrut, jar ai gasit, doar ca nu unde visai tu! O sa te ajut si de data asta, ca sunt psiholog si trebuie sa am scor inalt la agreabilitate. Incearca si tu principiul as if! Zambeste, chiar daca nu ai de ce! Stai dreapta si priveste in sus! Imbraca-te intr-o rochie rosie, machiaza-te si te vei simti brusc ceva mai vesela!

-         Si sa tin cateva minute un creion in gura, cum de ai uitat sa amintesti de strategema asta? Multumesc, dar toate trucurile tale nu ma vor face sa imi fie mai putin dor de el!

-         Sigur, te crezi prea profunda sa reactionezi la tehnici simple si sa iei in calcul astfel de detalii anodine!

-         Nu, doar ca tu te crezi prea cerebrala sa te cobori la nivelul meu!

-         Spune-mi ce simti!

-         Nice try! Daca vrei, lasa-ma sa scriu pe blogul tau!

-         Haha! Doar la a doua intrupare pe lumea asta a lui Breton si Tzara! Atunci mai pui tu mana pe stiloul meu. Stii ca mi se face rau fizic numai la gandul de a reciti stupizeniile alea pe care le-ai scris probabil sub influenta celui mai puternic drog din lumea asta?

-         Aha, stupizenii! Dar tu faci pe psiholoaga empatica acum si ma sfatuiesti sa ma uit in sus! Dreapta sau stanga? Ce ma fac, ca tot pe el il vad si acolo? Cand nu imi mai ajung amintirile ma apuc sa il visez! Imi imaginez insa ca te pregatesti sa ma arunci sub dusul rece! Apropo, mai esti suparata pe mine? Ultima data mi-ai spus ca nu mai exist in ochii tai si ca nu stii cine sunt!

-         Elena, la inceput am vrut sa dispari de pe fata pamantului! Si eu cu tine, doar ai avut grija sa ma tarasti in dramoleta aia ne-moreniana, ieftina, bulevardiera si ignobila! Am incercat si sa uit, sa imi creez false amintiri in care cosmarul acela nu s-a intamplat! M-am dus la un maestru priceput in arta hipnozei, dar mi-a zis ca la mine in cap e unul mai puternic decat el si ca nu am decat sa-l expulzez singura daca ma tin lobii frontali! Normal ca nu se punea problema sa te omor. Dimpotriva, ma uit acum la tine si mi-e teama sa nu te imbolnavesti, stii doar ca nu as suporta sa ti se intample ceva rau. Chiar vreau sa iti spun ceva: am reconfigurat situatia, te-am inteles si pe tine, ti-am gasit circumstante atenuante si am citit cateva studii despre puterea contextului asupra comportamentului uman. Ba chiar am inceput, paradoxal, sa te admir! In orice caz, te-am iertat. Mi-am dat seama ca am fost nedreapta si ca eram singura persoana care te-ar fi putut sprijini in acele momente. Daca nu este prea tarziu, sper sa imi permiti sa o fac acum. Promit ca nu te mai judec, doar incerc, alaturi de tine, sa gasesc o solutie. Care sa fie si pe placul tau. Sunt convinsa ca noi doua putem face lucruri uimitoare impreuna, cu conditia sa negociem mai bine rolurile pe care le-am putea juca fiecare.

-         Ptii, sa nu te deochi! Andreea, hai sa nu ne imbatam cu apa chioara si sa ne imaginam ca putem deveni brusc cele mai bune prietene! Ca de obicei, ma subestimezi! Normal ca ai tot interesul sa nu ma imbolnavesc, as putea chiar sa iti explic bunavointa in cuvintele tale, imprumutate din psihologia evolutionista! Relax, m-am obisnuit sa am singura grija de mine, ca de fiecare data cand faceam ceea ce tu numesti o „prostie” si tu ma trimiteai la colt sa ma invat minte! Auzi, ai „reconfigurat” situatia, m-ai iertat, vrei sa ma ajuti! Imi spui sa exersez un zambet fals, insa te asigur ca as fi zambit mai des si mai mult daca nu ai fi stat de fiecare data cu coasa in coasta mea, tu cu zambetul ala sarcastic si cu privirea ta dispretuitoare! Ma intrebi de ce refuz acum sa vorbesc cu tine, ai devenit curioasa ce simt si de ce sunt trista. Dar DSM-ul ala pe care il tot rasfoiesti in timp ce, chipurile, vorbesti cu mine nu te va ajuta sa imi dai replica potrivita. Ti se face rau fizic numai la gandul de a reciti cuvintele mele? Ei bine, Andreea, mie mi se face rau numai cand ma gandesc ca ai fi in stare sa imi raspunzi cu un citat din prietenul tau, Andrew Trees! Sau ca, dupa ce iti mai spun cateva „prostii” de-ale mele, imi dai sa citesc o carte de-a tipei aleia pe care o plac si eu din cauza unui-te citez acum- name-letter effect! Si chiar am citit-o, desi nu ma credeai in stare, nu m-ai creditat niciodata cu mai mult de doi-trei neuroni! Dar hai ca iti spun si unde este buba: desi am inteles si retinut o groaza de informatii si de teorii, nu am gasit o singura fraza acolo care sa ma ajute acum sa imi „reconfigurez” sentimentele. Ba, suprema blasfemie, nici macar nu sunt sigura ca vreau! Asa ca iti multumesc pentru bunele intentii, sunt convinsa, la randul meu, ca pe viitor avem sanse sa construim cate ceva impreuna, dar momentan as prefera sa ma lasi in pace. Stiu si eu sa citesc. Ai grija sa nu iti strici ochii!

Nostima fata, nu? Trebuie sa recunosc insa, m-a cam decumpanit. Daca Elena are dreptate?

 Ia sa vedem daca esti perspicace si ai inteles relevanta acestei noi fabule educative. In momentul in care in cabinetul tau intra un client exaltat si macinat de sentimente puternice si intense, ar fi o greseala sa il consideri rezonabil si sa te apuci sa ii explici stiintific mecanismele ce stau la baza comportamentului sau disfunctional. Va avea impresia ca ii minimalizezi fabuloasele trairi interioare si e posibil chiar sa devina agresiv. S-a dus naibii relatia terapeutica, aia care tine loc de tehnici si metode. Clientul tau este tulburat, nu gandeste limpede si da doi bani pe cartile tale. Nu este capabil de gandire critica! Nici de rationamente inductive! Insa noi suntem! Tocmai din acest motiv, este necesar sa intram in jocul lui si sa-l ascultam cu rabdare, rezistand impulsului de a-i servi o portie de neurostiinte, la felul principal, si o motivatie evolutionista, la desert. Sa nu spui ca nu te-am avertizat! Nu veni la mine cu ochiul vanat daca ai incasat o carte in scafarlie!

Cum stai cu logica?

Prezentul articol s-a nascut dintr-un complex de inferioritate pe care l-am constientizat (hai sa nu-l amestecam pe Adler in aceasta poveste) ieri, cand am iesit intr-un teatru-bar. Da, un hibrid care este si teatru si bar sau, daca preferi, nu este nici teatru nici bar. (Desi am spus acelasi lucru, conjunctia „nici” in loc de „si” adauga o nuanta destul de inspaimantatoare enuntului, nu crezi?). Prietena cu care am fost, Caterina (nu este numele ei, dar nu este nici  departe de cel real), a tinut neaparat sa vorbim despre ecuatii diferentiale, intrucat, pe langa facultatea de psihologie, a facut-o si pe cea de matematica. I-am spus ca subiectul ma depaseste si ca as prefera sa discutam despre tendintele pietei imobiliare, insa ti-ai gasit! a inceput sa vorbeasca si mai tare, mi-a tinut practic un curs de algebra (sau ce-o fi!), timp in care am fost incapabila sa scot o vorbulita. Am inteles imediat ca m-a atras, fara voia mea, intr-o mise-en-scene ce avea un scop transpersonal, mai precis servea intereselor egoiste ale genelor, dornice de reproducere: Caterina a vrut sa isi asigure un avantaj competitiv in fata mea si, pentru ca facusem greseala sa ii spun ca nu ma pricep la matematica, a inceput acea discutie pentru a atrage asupra ei atentia tuturor masculilor de la mesele vecine. Sa nu crezi insa ca nu m-am razbunat! Am lasat-o sa peroreze in voie, dupa care i-am adresat o intrebare aparent nevinovata, menita sa restabileasca macar egalitatea: „Stii cumva daca la Victoria’s Secret au sutiene push-up cu cupe marimea E? Ah, nu stii, tu porti B!”. Ghici genele cui au ras mai bine la sfarsitul serii?

Mi-ar placea insa ca la urmatoarea intalnire sa fiu la inaltimea partenerei mele de discutie si sa o inteleg mai bine, daca ecuatiile diferentiale sunt atat de importante pentru ea. Imi este imposibil sa reiau manualele din liceu, insa - m-am gandit eu, la un pahar de apa plata- as putea sa imi imbunatatesc abilitatile logico-matematice prin exercitii ce se refera doar la primul termen al expresiei. Si asa l-am intalnit pe minunatul Raymond Merrill Smullyan, care, daca nu cumva Wikipedia a uitat sa-i adauge anul mortii, se apropie acum de varsta de 94 de ani (pariu ca ii prinde? Aflam pe 25 mai!). Alt hibrid! Mosulica asta a fost si pianist si matematician si profesor de filososfie si logician si magician si taoist! (Si sau nici?). Toate la un nivel extrem de inalt, lui i se datoreaza, de exemplu, interpretarea contemporana a teoremei lui Godel. Gata, nu-l mai laud, daca imi citeste blogul si se emotioneaza atat de tare incat ii plezneste miocardul? Trebuie sa ma port delicat cu asta micu’, doar am pariat ca o mai duce cel putin  3 luni!

Cum bine intuiesti, nu articolul sau despre teoremele matematice m-a facut sa il iau la ochi, ci cartile de „logica recreationala”, in care Smullyan propune serii intregi de puzzle-uri si paradoxuri incantatoare, prezentate atractiv, sub forma unor povesti, chiar micro-romane (seria inspectorului Craig, un detectiv care rezolva tot felul de cazuri aplicand si explicand principii ale logicii si matematicii). Am intrat si eu in posesia a doua dintre aceste carti (da, l-am posedat putin pe nene), „The lady or the tiger?” si inca una, din care imi propusesem sa iti dau si un exemplu, insa pe care, pentru ca sunt sub imperiul unei toane de moment absolut nejustificate, dar foarte indaratnice, nu mai pot nici macar sa o numesc, cu toate ca o recomand! (sa zicem ca exersam un paradox, mi-ar placea si mie sa stapanesc aceasta arta...)

M-am gandit si la tine pe cand imi antrenam mintea (sau mi-o tineam ocupata) cu problemele lui Smullyan, asa ca iti propun un puzzle (sau mai multe) din „The lady and the tiger”. La cerere furnizez si solutiile, insa stiu deja ca nu le vei solicita, din simplul motiv ca nu ti-ar placea sa recunosti ca nu le-ai gasit singur. Dupa cum vei vedea, ne mentinem in sfera psihologiei clinice.

Inspectorul Craig este trimis sa viziteze o serie de spitale de nebuni in care se petrec lucruri neobisnuite. Singurii rezidenti din aceste spitale sunt doctori si pacienti. Fiecare rezident, doctor sau pacient, este fie sanatos fie nebun. Toti sunt onesti, adica spun ceea ce cred. Numai ca cei sanatosi au mereu convingeri 100% adevarate, in timp ce credintele nebunilor sunt  intotdeauna 100% false.

In primul azil Craig vorbeste separat cu doi rezidenti pe nume Jones si Smith.

- Spune-mi, il intreaba Craig pe Jones, ce stii despre Smith?

- Ar trebui sa ii spui doctorul Smith. Face parte din personalul spitalului

Un pic mai tarziu, Craig il intreaba pe Smith:

-         Ce stii despre Jones? E pacient sau doctor?

-         Pacient! spune Smith.

      Inspectorul Craig s-a gandit o vreme la aceasta situatie si a realizat ca era ceva in  neregula cu acel spital: fie unul din doctori era nebun, deci nu trebuia sa mai lucreze acolo, fie unul din pacienti era sanatos si nu trebuia internat. Cum a ajuns Craig la aceasta concluzie?

A fost usor, nu? Hai sa mai vizitam impreuna cateva spitale de nebuni!

In urmatorul azil, un rezident a facut o afirmatie prin care l-a convins pe Craig ca este un pacient sanatos, deci nu avea ce cauta la spital. Ce crezi ca a spus rezidentul?

In cel de-al treilea, un rezident a spus ceva din care Craig a dedus ca respectivul era un doctor nebun. Ghici ce?

In urmatorul spital, Craig l-a intrebat pe un rezident: „Esti pacient?”, iar acesta a raspuns „Da”. Este neaparat ceva in neregula cu acest spital?

In al cincilea spital, Craig il intreaba pe un rezident „Esti pacient?”, iar acesta raspunde „Cred ca da.” Este neaparat ceva in neregula cu spitalul?

In urmatorul azil (si ultimul, nu te suprasolicit), Craig il intreaba pe un rezident: „Crezi ca esti pacient?”. Rezidentul spune „Cred ca cred”. Ce se petrece acolo?

In al saptelea (ai facut greseala sa ma crezi ca era ultimul? Hm...), Craig intalneste doi rezidenti, A si B. A crede ca B este nebun, B crede ca A este doctor. Craig spune ca unul dintre ei nu trebuie sa mai fie la spital. Care si de ce?

Intr-un alt spital C vorbeste cu 4 rezidenti: A, B, C si D. A crede ca B si C sunt ambii fie sanatosi fie nebuni. B crede ca A si D sunt amandoi ori sanatosi ori nebuni. Craig il intreaba pe C: „Tu si D sunteti doctori amandoi?” Craig raspunde „Nu”. Care-i treaba?

Mai esti cu mine sau te-am bagat in spital? Adica ai ramas sa profesezi ca doctor, asta am vrut sa spun!

Free will, or what it looks like it

            Aseara m-am intalnit cu un prieten foarte drag. Mi-a spus o poveste care m-a intristat. Prietena lui a fost diagnosticata recent cu tulburare bipolara si s-a despartit de el. Ea i-a spus ca nu boala este motivul, ci pur si simplu nu il mai iubeste. El mi-a spus ca nu are incotro decat sa ii respecte decizia si, mai mult, sa o creada cand i-a spus urmatoarele lucruri:

-          Vreau sa ne despartim. Maine plec. Nu iti spun unde ma duc si te rog sa nu ma cauti. Decizia mea este definitiva, nimic din ce mi-ai putea spune nu ma poate face sa ma razgandesc.

-          Fii serioasa! Spui asta din cauza diagnosticului primit. O sa trecem si pe asta, va fi bine, vei vedea. Te iubesc la fel mult.

-          Nu. Spun asta pentru ca nu te mai iubesc. Mai mult, m-am indragostit de altcineva. Oricum, e prea putin important de ce. Vreau sa plec si asta voi face. Imi pare rau.

-          Nu te cred! Ma iubesti, stiu ca ma iubesti. Te gandesti ca imi va fi mie greu sa traiesc cu tine din cauza tulburararii tale bipolare sau cum dracu’ i-au zis doctorii aia.

-          Nu, nu e asta motivul. Dar, in definitiv, de ce ai face-o? Iti dai seama ca voi lua tot timpul medicamente? Ca voi avea momente cand nu ma voi putea ridica din pat din cauza depresiei si tu te vei simti neputincios si iritat si trist? Vei ramane cu mine din daotorie, dar in sinea ta iti vei dori sa pleci, sa nu ma mai vezi, sa scapi de cosmarul care va deveni viata ta langa mine.

-          Te rog sa taci! Esti nedreapta, nu pot sa te ascult cum faci intruna supozitii despre cum ma voi simti eu, ce voi gandi si ce imi voi dori in secret. Daca te consoleaza cu ceva, iti pot promite ca iti voi spune mereu ce gandesc si ce simt. In momentul cand voi sta cu tine din datorie tu vei sti si atunci, doar atunci, vei putea sa iei o asemenea decizie.

-          Dar tu nu vezi ca asta se va intampla? Boala ma va schimba ireversibil. Eu nu voi mai fi persoana pe care o iubesti acum. Iti este greu sa te proiectezi in viitor si sa vezi ce vei simti in acel moment. Crezi ca totul va fi ca azi, insa nu are cum sa fie asa.

-          Da, cred ca te voi iubi la fel de mult.

-          Te inseli.

-          Care dintre noi se inseala? Poate ca viitorul este imprevizibil si peste zece ani nu te voi mai iubi. Asta nu am de unde sa stiu eu, dar nici tu. Insa ti-am spus „cred ca te voi iubi la fel de mult” si nu ma insel deloc, este un lucru pe care in acest moment eu il cred cu toata puterea. Nu e adevarat ca vei fi o alta persoana. Vei fi tot tu, cea pe care o iubesc!

-          Daca maine am un accident si raman desfigurata voi fi aceeasi persoana si ma vei iubi la fel, vrei sa spui tu?

-          Bineinteles ca da!

-          Daca as fi fost deja desfigurata cand m-ai cunoscut crezi tu ca te-ai mai fi indragostit de mine?

-          E foarte posibil!

-          Ce sa zici si tu! Sau daca boala mea se declansa mai devreme si ma vedeai prima data in plin episod maniacal…nu, dragul meu, atunci nu m-ai mai fi iubit.

-          Sunt doar presupuneri. Nu asa s-au intamplat lucrurile. Acum insa, odata ce te iubesc, dragostea mea nu va scadea nici daca ramai desfigurata, nici daca iti vei petrece o luna in pat din cauza depresiei. Vad insa ca nu ma crezi si nu stiu cum as putea sa te fac sa intelegi. Ma doare ca te-ai gandit macar sa ma parasesti. Sunt furios! Mi-ai transmis ca nu ai pic de incredere in mine si iti inchipui ca stii tu ce este cel mai bine pentru mine in aceasta situatie. Nu ma asculti, nu ma crezi, nu vrei sa te opresti si sa fii atenta la ce simt. Te crezi indreptatita sa iei aceasta decizie in ceea ce priveste relatia noastra de una singura si o faci de la inaltimea unor idei si supozitii care chipurile iti sunt accesibile numai tie. Imi iei dreptul de a hotari pentru mine, refuzi orice comunicare si in acest moment eu nu ma mai simt partenerul tau pentru ca ai avut grija ca din aceasta relatie sa lipseasca orice urma de egalitate sau reciprocitate.                                        

     As putea sa fac acelasi lucru, sa stii. Ce ar fi sa iti spun eu acum ca esti intr-un episod depresiv si ca dezechilibrul de serotonina te face sa percepi lucrurile distorsionat? Ti-ar placea, draga mea? Deficit de neurotransmitatori, atat si nimic mai mult! Da, aproape ca nu ai discernamant, deci nu pot lua in serios ideile tale absurde din seara asa. Asteptam sa iti revii si discutam peste vreo trei saptamani. Cum ar fi ca tu sa vrei din cauza depresiei sa te sinucizi si eu sa ma uit la tine cum o faci? Sau sa fii intr-un episod maniacal si sa te las sa iti asumi tot felul de riscuri ce ti-ar pune sanatatea in pericol? Nici nu ma intereseaza ce mai ai de adaugat, lucrurile sunt clare: iti este greu sa gandesti limpede, doar ti se pare ca nu ma mai iubesti, in acest moment este de preferat sa nu hotaram nimic. 

    Cum suna asta, draga mea? Plauzibil, poate chiar perfect justificat! Dar nu, refuz sa iti vorbesc si sa te tratez astfel. Inteleg ca esti bolnava, as incerca din rasputeri sa te impiedic sa faci orice gest necugetat, dar iti acord in continuare toata libertatea in iubire. Sa ma opun ar insemna sa te consider incapabila de a iubi sau de a-ti da seama ca nu mai iubesti. Si, daca as ajunge sa gandesc asa, probabil in acel moment nu te-as mai iubi nici eu la fel, pentru ca nu pot sa iubesc, ca partenera de cuplu, o persoana lipsita de discernamant. Sau te-as iubi in continuare, dar relatia ar fi total schimbata, iar acum nu se pune problema de asa ceva. Daca imi spui ca nu mai simti nimic pentru mine te voi lasa sa pleci, deoarece nu cred si nici nu vreau sa cred ca stiu mai bine decat tine ce simti si ce iti doresti. Tot ce sper insa este ca si tu sa gandesti la fel si, daca ma iubesti, sa ai incredere ca stiu ce vreau, ce fac si, mai ales, ce simt.

-          Ti-am spus mai devreme ca te parasesc pentru ca nu te mai iubesc. Problema ta daca nu vrei sa accepti si cauti acum alte justificari. Decizia mea nu are legatura cu diagnosticul primit. Poate cu timpul vei intelege ca s-a nimerit sa fie cea mai buna solutie, cu atat mai mult cu cat eram bolnava. Crede-ma ca nu mai simt nimic pentru tine si in aceste conditii este firesc ca aceasta hotarare sa fie unilaterala. Ma indoiesc, oricum, ca ai prefera sa fiu aici, langa tine, din mila. Este tot ce am avut sa iti spun. Imi voi strange lucrurile si maine voi pleca. Inca odata, as aprecia daca am evita niste drame inutile. Nu ma cauta, nu incerca sa reiei legatura cu mine! Ti-am spus adevarul. Daca insa nu poti suporta ideea ca nu te mai iubesc esti liber sa iti creezi orice scenariu care sa te ajute sa treci mai usor peste despartirea noastra. Este prea dureros pentru tine sa ma vezi ca plec si nu am nici un regret? Bine, foloseste-te de boala si agata-te de iluzia ca eu de fapt te iubesc si plec ca sa te protejez. Insa, cum bine ai observat, daca as fi fost in stare de asa ceva, cu siguranta nu ar mai fi fost vorba de iubire sau, cel putin, nu de acea iubire de care aveai tu nevoie. Cred, ca si tine, ca atunci cand iubesti nu il poti parasi pe cel care te iubeste la randul lui. Stiu ca ma iubesti. Nu sunt atat de aroganta incat sa imi inchipui ca este cazul sa iau decizii in numele tau. Mai mult decat atat, stiu ca, iubindu-ma, ai fi mai fericit sa fiu in continuare langa tine decat sa plec. Oricum ai incerca sa intelegi, vei realiza ca exista o singura explicatie: ne-am despartit pentru ca eu nu te iubeam. Sau nu te iubeam indeajuns. Nici nu mai conteaza. Ma poti impiedica sa plec?

-          Nu. Inteleg. Asta e dorinta ta. Nu pot face nimic sa te opresc. Nici nu vreau sa te opresc daca iti este mai bine sa pleci. Peaca! Voi incerca sa nu te caut.

            Nu prea am avut ce sa ii spun prietenului meu. L-am ascultat, i-am facut un ceai, am incercat sa ma pun si in locul ei atunci cand el m-a intrebat daca eu cred ca ea i-a spus adevarul. Nu am de unde sa stiu asta, dar am fost de acord cu el ca nu poate decat sa aiba incredere in ea ca a fost sincera. Poate sunt partinitoare, e prietenul meu si ma doare cand il vad ca sufera. Iar mai mult decat atat nu m-a dus capul sa fac pentru el. Tu insa cum ai fi procedat in aceasta situatie? In situatia ei? Sau in locul lui? Dar intr-al meu? Zi mersi ca nu esti! Dar poate ai fost sau vei fi candva…