vineri, 31 mai 2013

Ganduri. Si "C"?

Este demonstrat stiintific, cu date statistice imposibil de refutat (sper ca nu am incurcat voca(bu)lele): Cu cat mergi mai des la astrolog, cu atat traiesti mai mult! Vezi, inca un articol despre longevitate…oare? Acum te rog sa imi spui de ce. „Astrologii au o energie speciala pe care o transmit si clientilor”- sigur, si eu am tot felul de energii, dar asta nu cred ca iti va garanta viata vesnica!; „Daca iti cunosti viitorul poti sa fugi de moarte”- pai ori e viitor (inevitabil) ori e o posibilitate de care poti sa fugi sau sa te ascunzi (ah! stii sentimentul ala de a nu mai avea unde sa te ascunzi?); „Daca iti intelegi horoscopul vei fi mai fericit si mai sanatos”- hm…adica la ce ma ajuta pe mine sa stiu ca il am pe Mercur in casa a-VIII-a, cumva ma paste o intoxicatie cu mercur sau ce?; „Daca esti sanatos esti si mai inclinat spre spiritualitate, deci cauti compania astrologilor”.

Pana acum nu ai nimerit. Nu crezi in horoscop si nu vezi de ce actiunea de a merge la astrolog conduce la o viata mai lunga? Nu cumva ai pus din start problema gresit? Auzi, ai terminat psihologia cumva? Ai fost pe la orele de statistica si de metodologie sau ti-era capul la psihanaliza si psihologie transpersonala? Exista un principiu esential in stiintele sociale, pe care, daca nu ai gasit inca raspunsul la intrebarea mea, inseamna ca nu il stapanesti, desi l-ai auzit de enspe mii de ori pana acum. Vrei sa ti-l spun? Desigur, doar Marte e in sextil cu Uranus! Corelatia nu implica o cauzalitate!!! Ah, stiai, sigur ca da, nu am nicio indoiala! Dar daca tot stiai, de ce nu si aplicai, adica de ce ai gandit problema doar in termeni cauzali? In loc sa iti storci creierii incercand sa afli cum mersul la astrolog iti poate prelungi viata (A determina B), trebuia sa te gandesti ce fenomen sau ce variabila C ar putea sa determine atat frecventarea asidua a astrologilor cat si o viata mai lunga decat a celor care se duc mai degraba…pe stadion. Daaa…..in sfarsit ti-a picat fisa (cap sau pajura?). Sexul era solutia! Nuuu, nu sexul cu astrologul te face sa traiesti mai mult, of! nu ne intelegem deloc la ora asta, esti obosit! Sexul feminin! Femeile sunt mai longevive (pentru ca merita! hihi) si, incidental, mai preocupate de zodii, horoscop, sinastrii astrale si alte bazaconii. Asta e variabila C care le explica si pe A si pe B. Intre A si B nu exista absolut nicio relatie de cauza-efect, insa sunt sanse foarte mari sa le intalnesti impreuna la nivel de populatie. Insa mintea ta este orientata spre a gasi mai degraba explicatii si cauze, adica scurtaturi. Pentru asta, esti in stare sa inventezi o relatie cauzala intre A si B (am vazut la ce minunatii te-ai gandit) in loc sa tragi concluzia ca nu exista o legatura directa intre ele. Uneori, corelatia poate implica si o cauza. Dar nu mereu. Insa, repet, tie iti vine greu sa accepti asta si sa gasesti tot felul de legaturi absconse, cum ar fi sa iti explici entuziasmul printr-o conjunctie a Soarelui cu Jupiter in loc ca si trasatura de personalitate inalt heritabila.


Ai inteles? Esti sigur? Stiu ca tu crezi ca ai inteles, dar hai sa testam aceasta ipoteza pentru a exersa gandirea stiintifica. Ce faci acum? Printre altele (revin!) in acest moment citesti blogul meu. Ca sa citesti, a trebuit sa initiezi un anumit comportament: sa deschizi pagina. Am nimerit? Vaai, cata clarviziune pe mine! Ai vrut sa deschizi pagina? Cum ma gandesc ca nu te-a amenintat nimeni cu pistolul, ai vrut. (Faza cu „nu am vrut, dar nu am putut sa rezist” nu tine, pana la urma tot ai vrut! Ok, ar fi si exceptii: esti somnambul, te-am hipnotizat, ti-a soptit o voce de sirena, ai un cip in cap etc.) Ai tastat adresa site-ului pentru ca ai vrut, ti-ai dorit, ai avut intentia de a intra aici. Te-ai gandit sa citesti ce am scris si pentru asta ai actionat in consecinta. Gandul tau („o fi scris Andreea ceva?” sau „vreau sa citesc un blog”) este evenimentul A care a determinat actiunea B de a scrie in bara de sus http://www.beingandreea.blogspot.ro/ Corect, nu? Nuuuuuu! Gresit! CORELATIA NU INSEAMNA CAUZALITATE! Da, vreau sa spun ca intre gandul si actiunea ta este doar o relatie de corelatie si ca nu decizia constienta de a consulta blogul te-a determinat sa deschizi pagina. Dar ce? Care e “C”-ul aici? Activitatea ta cerebrala. Poti sa ii spui si suflet de fapt, e mai putin important decat faptul ca, la urma urmei, gandurile nu iti apartin in masura in care credeai ca iti apartin. Nu stii de ce ti-a trecut prin cap un anumit gand. Nu ai ales sa gandesti ceva. Nici macar nu te-a vizitat ideea ca, in loc sa intri pe net, sa…tricotezi. Poti spune ca ai fi putut alege sa tricotezi? Nu, din moment ce nu poti alege, liber, ceva la care nu te-ai fi gandit in veci. Si daca nu esti liber sa nu gandesti ceva sau sa gandesti ceva, asta inseamna ca nu ai liber arbitru. Poti sa ripostezi si sa spui , precum Dennett, ca tu esti gandurile tale, deci ai liber arbitru. Buun. Te-am intrebat mai devreme ce faci. Am inteles ca citesti, altceva? Cum nimic? Faci mii de chestii in acelasi timp: iti bate inima (altfel erai mort!), respiri, inca mai digeri din Priscilla, transpiri, iti creste parul, iti mor niste celule, te descuamezi, clipesti, secreti lichide, eliberezi neurotransmitatori, ti se mielinizeaza axonii, iti circula sangele prin vene si iti trec tot felul de ganduri prin cap. Te simti cumva responsabil pentru bataile inimii? Adica le poti controla acum pentru ca asa vrei tu? Mai degraba as putea eu sa iti cresc brusc pulsul spunandu-ti cateva vorbe de dulce decat ai putea tu sa ti-l cresti singur. Esti liber sa transpiri? Sa opresti unghia din crescut? Sa impiedici un gand de a aparea (prea tarziu, deja e acolo)? Este contra-intuitiv ce indrug eu aici, dar poate ma crezi. Tehnicile de imagistica cerebrala au aratat foarte clar ca devii constient de o anumita intentie abia dupa ce creierul tau a luat acea decizie. Pe viitor dezvoltarile tehnologice imi vor permite sa iti citesc gandurile la propriu: sa ma uit la „transcriptul” activitatii tale cerebrale si sa stiu exact tot ce vei gandi/ face/ planui/ renunta sa faci inainte ca tu sa stii ca gandesti/ faci/ planuiesti/ renunti sa faci ceva. Iti voi putea spune, doar uitandu-ma la un pattern de stimulari, ceva de genul asta: „Vei parcurge tot articolul, te vei gandi ca l-am citit astazi pe Sam Harris (dar nu numai pe el!), te vei intreba ce cauta planetele si astrele in articolul asta, iti vei raspunde mai spre sfarsitul postarii (in curand), vei inchide pagina si timp de cateva zile vei intra degeaba pe ea, nu vor fi postari noi” (OK, ultima parte e doar previziune). Retine, toate aceste idei sunt initiate la nivel inconstient de tine inainte sa le formulezi constient. Traiesti insa in iluzia ca ai fi putut gandi/ decide/ alege altceva. O iluzie frumoasa, chiar daca prea putin compatibila cu un univers fizic determinat. Nici cu fatalismul, nu ma intelege gresit! Alegerea ta a fost determinata de foarte multi factori asupra carora nu ai nici un control: insusi faptul ca te-ai nascut in Rmania si ca ai avut anumiti parinti a contat in decizia ta de azi de a citi site-ul meu. Este logic, nu? Daca te nasteai in Suedia e prea putin probabil ca te-ai fi stabilit in Romania sau ca ai fi invatat limba romana astfel incat sa ma poti acum citi. Pe langa acesti factori foarte indepartati, mai exista si altii, de care probabil ca nu esti constient, ar fi imposibil sa ii enumeri pe toti stabilind si ponderea pe care a avut-o fiecare in decizia ta. Sa zicem insa ca te-ai hotarat, constient, sa iti amani gratificarea si sa rezisti tentatiei de a da refresh paginii mele la fiecare zece minute (mai des? stiu, din spirit e(u)ristic!) Pare de neconceput ca acesta nu ar fi un exercitiu de vointa, autocontrol si libertate personala. Insa, da-mi voie sa te intreb: cum de ti-a venit ideea asta, sa amani consultarea blogului meu? aha, te-ai gandit ca ai lucruri mai importante de facut! Sigur (doar) asta e motivul? Dar gandul ca ai altceva de facut cum ti-a venit? De ce acum si nu si ieri, cand erai la fel de ocupat? Si de ce ai rezistat doar doua ore? De ce nu doua ore si zece minute? Asa ai hotarat tu? Daca esti asa de hotarat, de ce a trebuit sa iti impui ceva? Impune-ti in continuare, oricum nu poti face altfel! Ca iti impui sau nu, ambele procese sunt mult mai putin controlate de tine decat iti place sa crezi. Decizia de a-ti impune nu este a ta; nici decizia de a lua decizia de a-ti impune. Vezi cat de determinata (in aparenta) sunt sa iti arat chestia asta, ca intre gandurile si actiunile tale este doar o corelatie, fara cauzalitate? Dar de ce ma ostenesc? Pentru ca este singurul lucru pe care eu il pot face, evident! Ah, si pentru ca am ceva porniri razboinice date de un Marte in casa…na! ca s-a mutat la bloc, se plimba inconstient, cu liftul sau pe jos, pe scari, nici nu mai stiu in ce casa este! Planetele sunt vinovate, ele au pus la cale tot felul de sincronicitati si mi-au conectat neuronii astfel incat sa se descarce haotic, in feluri neprevazute.


Mai am multe sa iti spun pe tema asta, dar nu mai pot acum. Pe harta mea astrala sunt si numeroase aspecte legate de calatorii. Ramane pe data viitoare. 

joi, 30 mai 2013

To eat consenting adults, this they call a crime / I eat them if they ask me, and this to me seems fine

Oboseala de la mijlocul saptamanii probabil isi spune cuvantul, asa ca in noaptea asta nu ne mai plimbam cu barca, ci ne intoarcem la cocina de duminica. Avem un porc modificat genetic si o dilema morala. Sa zicem ca esti vegetarian de multi ani, dar iti placea carnea si inca ai momente cand poftesti ba la un copanel, ba la un piept de puicuta. Acum ai in fata carnati si sunca de porc, plus cateva bucati de pui prajit. Si te pregatesti sa le mananci, cu constiinta impacata, pentru ca ai cunoscut-o personal si ai vorbit cu Priscilla. Cine e Priscilla? Este fostul porc din care s-au confectionat carnatii si sunca de pe farfuria ta. Nu uita ca suntem intr-un experiment mental, in care porcii pot, la o adica, vorbi. Priscilla a fost proiectata genetic astfel incat sa isi doreasca sa fie mancata. Visul vietii sale era sa ajunga pe farfuria unui om, iar in ziua taierii s-a trezit fericita si nerabdatoare sa isi realizeze in sfarsit menirea. Ti-a spus toate astea inainte sa se indrepte, zburdand de fericire, catre toporisca prin care avea sa isi implineasca potentialul (de carnati, da!). Tu, baiat bun, te-ai gandit ca nu ar fi politicos sa refuzi si chiar acum mai musti odata din hotdog-ul cu carne din Priscilla si mustar. Cat despre pui, si asta a fost modificat genetic, adica a fost decerebrat; practic nu a avut sistem nervos, a trait ca o leguma, fara sa simta cea mai mica durere.

Iata insa ca ti se face rau. Ti-e greata (ai avut o zi grea?) Ce sa fie? O reactie a organismului care nu mai era obisnuit sa digere carne? Sau altceva, o intuitie morala care ti-a soptit ca nu e tocmai corect din punct de vedere moral sa te infrupti dintr-un porc proiectat cu dorinta paradoxala de a fi mancat? Dar de ce ar fi gresit? Acum depinde si de ce ai mancat-o pe Priscilla: spune drept, te-ai bucurat cand ai aflat ca isi dorea sa ajunga carnati pentru ca asta ti-a permis sa mananci carne fara sa te simti vinovat sau a fost un simplu gest altruist pe care l-ai facut din compasiune pentru ea, in timp ce ii blestemai in gand pe nenorocitii care au avut ideea de a crea un asemenea animal? Daca te-ai bucurat e cam nasol- vei incuraja astfel de practici de modificare genetica a porcilor. Desi cineva ar putea obiecta ca, daca tot porcii sunt crescuti in ferme pentru a fi sacrificati si mancati, macar sa moara fericiti, convinsi ca asta este suprema fericire. Din punct de vedere utilitarist am maximiza fericirea de ambele parti: tu esti multumit ca mananci ce-ti place fara sa iti incalci principiile, iar Priscilla asteapta acel moment ca pe o incununare a intregii sale existente. Insa ce spunea Mill? Cati porci satisfacuti am avea de fapt daca o papi pe Priscilla? Nu mai bine esti un Socrate care da la parte farfuria, dezgustat („E mai bine sa fii un Socrate nesatisfacut decat un porc satisfacut”)? Atentie! Nu dau raspunsuri, nu vreau sa te influentez! Gandeste-te daca ai sau nu o datorie morala fata de Priscilla, care ti-a spus povestea ei de viata si a avut incredere in tine ca o vei manca. Sau daca, dimpotriva, datoria ta era sa o refuzi elegant, indreptand-o, eventual, catre altcineva sau incercand, increzator in epigenetica, sa o covingi sa exista un sens al vietii de porc si in absenta cutitului.

Experimentul mental prezentat ii apartine filosofului Julian Baggini, care s-a inspirat, la randul lui, dintr-un fragment delicios (gusta!) din cartea „The Restaurant at the End of the Universe” a lui Douglas Adams (http://remotestorage.blogspot.ro/2010/07/douglas-adamss-cow-that-wants-to-be.html). Este doar una dintre cele 100 de dileme si probleme filosofice pe care le prezinta Baggini in cartea intitulata chiar asa: “The Pig That Wants to Be Eaten: 100 Experiments for the Armchair Philosopher”.  Vezi ca a scris mai multe carti, una despre filosofie si sensul vietii (la oameni, nu la porci).

Mai vrei un caz ciudat? In 2001 Armin Meiwes a dat un anunt mai neconventional pe internet: cauta ceva de mancare…”un barbat intre 18 si 30 de ani, dispus sa fie macelerit si apoi mancat”. A primit cateva sute de cereri si, dupa o selectie riguroasa, l-a ales pe Bernd Jürgen Armando Brandes, un inginer din Berlin. Daca inca iti este rau dupa carnea de porc ingerata ma gandesc sa te menajez de data asta, deci te sfatuiesc sa sari direct la urmatorul paragraf, mai ales ca sigur ai intuit ce se va intampla: da, il mananca! Insa urmeaza niste detalii sordide, pe care le mentionez ca sa intelegi, daca te tine stomacul, ce poate inventa (si aplica!) mintea umana. Meiwes i-a amputat penisul lui Brandes si cei doi au incercat impreuna sa il manance crud; nu avea un gust prea bun, asa ca l-au prajit in tigaie cu usturoi, sare, piper si vin; cum l-au lasat cam mult pe foc s-a ars si pana la urma l-a mancat cainele. Brandes a sangerat trei ore in baie, dupa care Meiwes i-a dat un pupic si l-a injunghiat mortal in gat, l-a sectionat, bagat la congelator si, in urmatoarele zece luni, pana sa fie prins, a consumat in jur de 20 de kilograme din el. In 2002 Meiwes a fost arestat, in 2004 condamnat la opt ani de inchisoare, iar in 2005, in urma rejudecarii procesului, pedeapsa a fost marita la detentie pe viata. Stiu, esti dezgustat, e normal, as fi  chiar ingrijorata daca ai ridica din umeri, nepasator. Si presupun ca tii minte articolul despre Haidt si intuitiile morale: desi stii ca „victima” a fost total de acord cu tratamentul la care a fost supusa, ceva te impinge sa spui ca fapta lui Meiwes a fost, fara nicio urma de indoiala, absolut imorala si ingrozitoare. Chiar daca apreciezi libertatea umana si dreptul fiecaruia de a dispune in orice fel de corpul lui, nu? O explicatie a canibalismului o gasesti in cartea lui Paul Bloom, „How pleasure works”: suntem inclinati in mod natural spre dualism si cautam esente, o natura mai profunda a realitatii. Esentialismul l-a facut pe Meiwes sa creada ca mancandu-l pe Brandes se va impregna cumva cu substanta lui, iar acesta din urma va fi parte din el (esti ceea ce mananci, stii vorba aia…) Ca sa vezi pana unde poate merge fenomenul de placebo: Meiwes a declarat ca a inceput sa vorbeasca mai bine engleza de cand si-a mancat partenerul de distractie.

Ti-e foame?Hai ca nu te mai retin mult. Intrebarea era daca si de ce cele doua situatii de mai sus sunt (in)acceptabile din punct de vedere moral. Cam morbide exemplele? Sa zicem ca este un mic derapaj al unei curiozitati multidirectionale. O spune si Todd Kashdan, in “Curious? Discover the missing ingredient to a fulfilling life”, o carte intreaga dedicata acestei calitati minunate (de cele mai multe ori). De aici si urmatoarea provocare, bazata pe un caz real din carte: ce ai face daca baiatul tau ar fi fascinat de…aspiratoare? Adica de-adreptul obsedat! De mic s-a jucat cu ele, dar acum, la 13 ani, are 165 de exemplare (da, l-ai lasat) si le foloseste pe toate, prin rotatie. Castiga si bani reparand aspiratoarele vecinilor, iar din profit isi cumpara bomboane…nu! aspiratoare, evident! Visul lui e sa inventeze un model silentios si aproape tot timpul si-l dedica acestei pasiuni, cu riscul neglijarii altor aspecte ale vietii, cum ar fi socializarea cu alti copii sau chiar invatatul la alte materii decat cele care il ajuta in acest sens (hm..care-s alea? fizica?) Ce faci? Tu, parintele! Il sustii sau il descurajezi, eventual interzicandu-i sa se mai atinga de aspiratoare? Incerci sa ii arati ca exista si o cale de mijloc, adica stai cu ochii pe ceas si dupa doua ore ii spui „Gata, acum trebuie sa te opresti si sa faci altceva!”? Cazul lui Kyle Krichbaum, acum in varsta de 15 ani (http://www.odditycentral.com/funny/15-year-old-has-a-strange-passion-for-vacuum-cleaners.html) este din nou unul extrem. Dar ceva imi spune ca incerci sa controlezi sau sa influentezi directia in care se indreapta interesele copilului tau. Este pasionat de un sport, iar tu ii aduci aminte ca are de facut tema la matematica? Poate ii place sa picteze, insa tu, desi sa te abtii sa ii spui ceva, strambi din nas de fiecare data cand il vezi cu pensula in mana, pentru ca te gandesti ca in societatea de azi nu va avea prea multe sanse cu interesele lui artistice?


Articolul asta a fost despre unele dileme filosofice si etice legate in special de valoarea (sau conceptul, depinde cum o privesti tu) de libertate. In ce situatii poti interveni peste dorinta celuilalt, fie el un porc modificat genetic, un adult care alege sa fie mancat sau un adolescent cu preocupari excentrice? Despre relatiile de cuplu nu am considerat necesar sa vorbesc- este de la sine inteles ca nu ti-ar trece prin cap sa decizi singur ce ar fi mai bine pentru celalalt sau pentru relatie. Sau ma insel si am formulat intrebarea sub forma unui raspuns dat in locul tau? Ai grija ce spui ca te mananc! Pardon, nici eu nu mai stiu ce indrug aici, astazi mi-am suprasolicitat neuronii (in oglinda) cu tot felul de exercitii extenuante.

marți, 28 mai 2013

'Come here,' they sang, and listen to our two voices

Gata, ne-am po(r)cit destul. Nu mai suntem scroafe, Ulise ne-a redat amandurora o infatisare cat de cat umana. Era previzibil ce urma dupa periplul porcin, nu? In acest episod ne aflam iar in cercul nostru stramt,  pe corabie (te-am avertizat deja ca turnam un film marca Discovery Channel, unii spun ca e mockumentary, altii ca se apropie periculos de o noua forma de expresie a cinematografiei- melomentary). Toate bune si frumoase! Pe naiba! Nu ti se pare nimic ciudat? Gandeste! Ce te uiti asa nedumerit, cititorule, de parca ai fi Socrate cand a aflat ca eu, Oracolul, am spus ca nu exista nimeni mai inteligent, pardon! mai intelept decat el? E ceva bizar in toata povestea asta a noastra...a little fantastic, fleeting and out of reach. Cum, ai rau de mare? Lasa, nu se moare doar din asta, calatoriile pe vas nu au facut rau nimanui, cu exceptia celor care s-au inecat. Elementar, draga Watson! De ce dracia dracului iti scriu in loc sa vorbesc? Asta e intrebarea neo-hamletiana. Iar raspunsul este: pentru ca nu am incotro. Nu intelegi o boaba, ti-ar mai fi clar daca ai da in bobi! Nu te enerva, sunt in aceeasi situatie. Desi vorbesti pe inteles, eu nu te pot pricepe...NU AUZIM, ba! Dar nu suntem surzi. Ulise e vinovat de aceasta regretabila situatie, ne-a obligat sa ne indesam ceara in urechi, iar pe el sa il legam de catarg. Cica i-a spus zgripturoaica aia de Circe ca isi vor baga codita niste sirene periculoase rau de tot si ne vom lovi cu corabia de stanci daca le ascultam cantul. Asa ca a luat masuri de siguranta. Nu a considerat insa necesar sa ne intrebe si pe noi daca suntem de acord, el mereu crede ca le stie cel mai bine pe toate. Ar merita sa ii facem o surpriza: cand vom trece pe langa sirene si Ulise ne va implora sa il dezlegam (mi-a spus ca asa se va intampla) ce ar fi sa ii dam drumul? Ia sa incercam, schimbam cursul istoriei? Va mai exista oare Odiseea daca eroul sau este vrajit de  misterioasele fapturi? Asteptam cu sufletul la gura sa vedem ce se intampla.

Intre timp, iti scriu scurta (sunt nerabdatoare) lectie de psihologie de astazi: contractele lui Ulise. O strategie usoara si eficienta prin care iti poti atinge obiectivele fara sa cazi in tot felul de ispite. Te vei transforma dintr-o persoana naiva intr-una sofisticata, sau cel putin sa ne promite Dan Ariely. Esti naiv atunci cand iti imaginezi ca tu nu ai probleme cu autocontrolul si ca daca ti-ai propus azi ca maine sa inveti toata ziua pentru examen exact asta vei si face. Esti sofisticat daca esti constient ca maine vei fi tentat sa te trezesti pe la pranz, apoi sa stai o ora-doua-trei pe internet, dupa care sa citesti un curs si mai pe seara sa iesi la o bere in Regie. Stiind in avans toate aceste lucruri (adica ai depasit biasul optimismului), ai o mare sansa: te poti gandi din seara asta la cateva tertipuri prin care sa te obligi practic ca maine sa inveti, adica sa faci ceea ce este in avantajul tau real. Stai in camin? Rogi un coleg de camera (sau de palier) sa te trezeasca si sa nu plece de langa tine pana nu te-ai dat jos din pat. Cel tarziu la ora 9, da? Stii ca nu te poti abtine sa intri pe internet? Un alt coleg iti poate schimba parola la calculator (sau macar de la facebook), urmand sa ti-o spuna abia dupa sesiune. Da, asa cum a vrut sa faca si Ulise, inainte sa ne bagam noi pe fir (hihi). Afland de la Circe ca toti marinarii care au ascultat cantecul sirenelor au avut o soarta tragica (au sucombat), a vrut sa se asigure ca lui nu i se va intampla acelasi lucru.

Seneca, in scrisoarea XXXI, il da pe Ulise ca exemplu de intelepciune discipolului sau, Lucilius: „In short, you will be a wise man, if you stop up your ears; nor is it enough to close them with wax; you need a denser stopple than that which they say Ulysses used for his comrades. The song which he feared was alluring, but came not from every side; the song, however, which you have to fear, echoes round you not from a single headland, but from every quarter of the world. Sail, therefore, not past one region which you mistrust because of its treacherous delights, but past every city. Be deaf to those who love you most of all; they pray for bad things with good intentions”. Sorry, Seneca, s-ar putea ca aceasta scrisoare sa dispara intr-un univers paralel daca azi deturnam trecutul. Nu-i nimic, oricum nu era epistola mea preferata.

Te aud (ups! am urechile astupate, nu te aud, te citesc)! Crezi ca tu poti rezista si fara sa asemenea precautii, esti convins ca nu e asa mare lucru sa nu iti pierzi hotararea cand te confrunti cu tentatii. Esti pe punctul de a comite o eroare frecventa, pe care George Lowenstein, profesor de economie comportamentala si neuro-economie la Carnegie Mellon University, a denumit-o “hot-cold empathy gap”. Pe scurt, iti este greu, aproape imposibi, sa apreciezi corect in prezent, judecand la rece, ce vei simti si gandi in viitor, la cald. Sa zicem ca este pranzul, tocmai ai mancat si iti propui ca deseara, cand esti invitat la restaurant, sa iti comanzi doar o salata. Totul suna foarte bine, nu vezi nici un motiv sa se intample altfel. Cred si eu, doar esti satul! Iti este usor sa vorbesti cu burta plina, la un sfert de ora dupa masa. Plus ca acum, daca te-as baga la niste masuratori, ti-as arata ca ti s-a activat cortexul prefrontal. Pana deseara insa iti va scadea nivelul de glucoza din corp, ti se va face foame, iar, pe langa cortexul frontal, se vor mai activa niste zone, mai primitive, ale creierului tau. Tu de atunci nu va fi acelasi tu de acum. Iti este greu sa accepti lucrul asta, mai ales daca traiesti, ca tot omu’, cu iluzia controlului si cu sentimentul ca ai anumite trasaturi de caracter imuabile, esentiale, personale. Poate chiar ai, nu vreau sa vin eu acum sa iti sparg toate jucariile. Dar ce te costa totusi sa iei niste masuri suplimentare? Cu atat mai mult daca consecintele unei greseli ar fi deosebit de grave. Daca ai diabet si nu te poti abtine de la dulciuri riscurile sunt imense. Iti pui viata in pericol, cand ai putea sa gasesti niste strategii economicoase de a iti creste sansele de a rezista in fata prajiturii. Esti dependent de jocurile de noroc? Nu cred ca la noi exista gaselnita asta, insa in multe state din SUA poti sa te inscrii pe un fel de lista neagra, pe baza careia iti va fi interzis accesul in cazinouri. Adica tu te duci, cuprins de microbul jocului, sa iti incerci norocul la ruleta si ai supriza ca body-guardul sa nu iti permita sa intri, dupa ce s-a uitat intr-o baza de date si ti-a gasit numele acolo. Nu merge cu targuiala, nici cu strecuratul unei atentii sau cu amenintari cu sinu- sau omu-uciderea. In fond si la urma urmei, tu singur ai cerut sa fii trecut pe acea lista, cand erai intr-o stare „rece” sau lucida si ai anticipat (probabil in baza unor nefericite experiente anterioare) ca data viitoare cand vei fi „infierbantat” iti vei juca din nou tot salariul la noroc, asa ca ai realizat ca e musai sa iei o masura drastica. Poate cine stie, se trezeste si vreun parlamentar de la noi sa vina cu initiativa unui proiect de lege similar.

Tot in America, exista un program dedicat fostilor dependenti de droguri care vor sa evite recaderile: acestia pregatesc o scrisoare in care recunosc ca au inceput din nou sa consume substante interzise si completeaza plicul cu adresa unei persoane foarte dragi sau importante pentru ei (mama, tata, partener, copil sau seful care l-ar concedia numaidecat daca ar afla asa ceva). Scrisorile sunt pastrate de asociatia ce deruleaza programul, iar fostii dependenti primesc periodic vizite neprevazute de la asistenti medicali ce le recolteaza probe de sange. Daca analizele ies pozitive, scrisoarea incriminatorie este expediata imediat. Si asta nu e tot: daca anunti ca vrei sa iesi din program e si mai rau: nu ai voie sa te retragi decat dupa cel putin treizeci de zile, iar pana atunci vei fi testat zilnic, deoarece este clar ca te incearca Michiduta.

Ti s-a intamplat vreodata sa trimiti un mail pe care pe urma ti-ai fi dorit sa il stergi de pe suprafata internetului? Sa nu iti vina sa crezi ca ai putut trimite asa ceva, sa mori de rusine ca nu mai poti face nimic sa il „retragi”? Ma refer la mailuri pline de injurii, bineinteles, in care ai uitat de politete si de decenta si ti-ai varsat toti nervii pe o persoana (mai mult sau mai putin) (ne)vinovata. Exista o solutie si pentru impulsivitatea ta virtuala: un soft numit Civility Check care, odata instalat, va detecta cuvintele grosiere din mailul pe care te pregatesti sa il trimiti, tunand si fulgerand pe tastatura. Asa ca vei primi un mesaj: „Avertizare: acesta pare a fi un mesaj electronic nepoliticos. Nu va fi trimis decat daca veti solicita din nou acelasi lucru peste 24 de ore” Pampam! Potoleste-te, ce faci? Scopul porgramului NU era ca tu acum sa te duci glont la destinatarul mesajului pe care nu l-ai putut trimite, eventual cu ceva arme albe in dotare. (Am scris NU cu litere mari pentru ca stiu ca acest cuvant se rataceste mereu pe traseu pana sa fie perceput de creier- de obicei se acumuleaza pe fruntile celor prea incruntati sau incruntate de la cate „nu”-uri adapostesc acolo)

In concluzie, paza buna trece primejdia rea sau socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Chiar asa, de cate ori nu ai plecat la supermarket sa cumperi doar 5-6 chestii si te-ai intors cu 56? Nici tu nu mai stii cum au ajuns in cos, corect? Vrei sa iti sugerez niste variante de contracte ale lui Ulise? Nu lua cardul la tine, ci doar suma de bani care stii ca iti este necesara pentru cele 5-6 chestii! Bine, 7! Plata cu cardul nu numai ca iti permite sa cheltuiesti aproape nelimitat (mai ales daca ai si vreo descoperire de card), dar te impiedica sa constientizezi in totalitate actiunea de a da o suma (mare) de bani pe niste obiecte aterizate ca din senin in cosul tau. Este un fel de mindless shopping, o capcana in care cazi si din cauza creierului tau neechipat pentru a opera cu bani virtuali (inaintasii tai indepartati nu aveau nici macar bani sub forma de hartii, ce sa mai vorbim de conturi bancare, deci cam stiau ce inseamna sa renunte la o portie de mancare in schimbul unei…ce sa fie, o blana de animal?) Alta solutie (noaptea sunt cel mai inventiva): aloca-ti un timp foarte scurt cumparaturilor; mergi la supermarket cu o ora inainte de o intalnire importanta, la care nu poti sa intarzii. Astfel vei merge direct la rafturile cu produsele de care ai nevoie si nu vei casca gura prin tot magazinul in timp ce cosul se umple pe nesimtite (nu stie mana stanga ce face mana dreapta). Asta inseamna planificare. Thaler si Sunstein, in „Nudge”, fac distinctia intre Planner si Doer.  Planificatorul are vederea lunga (viziune, nu o lua in sensul propriu), foloseste sistemul 2 de gandire si actioneaza in numele intereselor tale pe termen lung. Cel care experimenteaza ia decizii pe baza sistemului 1, automat, este influentat de emotii pasagere si tentat de lucruri care ii dauneaza, dar de la care nu se poate abtine. Vestea buna este ca cel dintai se poate folosi de anumite parghii (precum aceste contracte ale lui Ulise) pentru a-l impiedica pe cel de-al doilea sa cedeze in fata ispitelor.

Nu vreau sa crezi ca nu am si rezerve in privinta acestor angajamente anterioare. La urma urmei, reprezinta o incalcare a libertatii mele personale, la care singura consimt. Adica ma consider indreptatita astazi sa iau o hotarare constrangatoare pentru eul meu de maine, cum ar fi sa imi instalez acel soft care nu imi va mai permite sa trimit mailuri ireverentioase. O decizie inteleapta, de acord. Dar unde mai sunt libertatea si responsabilitatea mea in toata povestea asta? Unde este alegerea? Pentru mine a nu trimite un mail nepotrivit pentru ca este tehnic imposibil nu este acelasi lucru cu a nu-l trimite pentru ca am hotarat si ales sa nu o fac, avand la dispozitie posibilitatea de a actiona si altfel. Imi place mult mai mult ideea unor angajamente re-evaluate si re-asumate constient, in fiecare moment, decat pre-angajamentele ce imi limiteaza gama de optiuni viitoare. Sa nu cedez unei tentatii (despre care stiu ca mi-ar face rau) datorita unor masuri ce practic nu imi dau voie sa cedez este echivalent cu a urmari un spectacol in care acrobatii ce sar la trapez au, dedesubt, o plasa de siguranta. (Derek Parfit are o viziune si mai radicala: cata vreme nu exista o identitate personala, principiul de a actiona conform interesului personal este neintemeiat). Sunt situatii in care contractele lui Ulise reprezinta cea mai buna solutie (ma gandesc acum in principal la adictii iar in special la acele forme de adictie foarte periculoase si in care mecanismele biologice joaca un rol predominant- dependenta de droguri). In alte circumstante te poti lipsi de ele tocmai pentru a-ti exersa si exercita libertatea, gandirea critica sau flexibilitatea (cu conditia sa nu iti consumi chiar toate resursele-limitate!- in mici batalii pe care le-ai putea castiga si altfel, din oficiu, cu strategiile mentionate). Si mai exista unele cazuri in care contractele lui Ulise pot avea de-a dreptul efecte contrarii (backfire); ma gandesc la unele decizii pe care le-ai luat la un moment dat din motive gresite si pe care refuzi apoi sa le corectezi: de exemplu, ai ajuns la ASE pentru ca asa a vrut mama si ai facut un fel de pact al lui Ulise cu tine, prin care te-ai angajat sa fii un student constiincios, de nota 10, cu toate ca esti nefericit, fiind atras mai degraba de pictura.

Stai asa, gesticuleaza Ulise, da din maini disperat si ne implora sa il dezlegam. Cred ca sunt sirenele prin preajma. Hm…este una singura, puteam sa jur ca am citit ca erau doua! Hai repede sa il eliberam, daca e asa de curajos nu are decat sa se reziste cantecului ei. Gata! Nu mai inteleg nimic. E o singura sirena, cum am vazut si noi, insa e muta! Nu canta, nu tipa, nu sopteste, nu rosteste nici un cuvant, doar se uita la el si tace. Si nici nu prea mai e sirena, acum vad ca are picioare, sta pe o stanca. Ce o mai fi si asta? Maaai sa fie, am amestecat povestile! Ce cauta mica sirena in Odiseea? Si Ulise In Mica Sirena? Unde e printul? Sa vezi ca sirena il cauta pe print dar l-a gasit pe Ulise, iar Circe i-a rapit vocea in schimbul unei perechi de picioare! Daca Ariel nu mai poate canta, Ulise al nostru nu e deloc impresionat si isi continua drumul spre Itaca. Insa povestea parca nu se termina asa. Probabil va continua in episodul urmator. Care dintre ele, ca eu nu mai inteleg nimic. Asa se intampla cand ai urechile astupate. Sau corzile vocale taiate. Si cand iti amputezi frumusete de coada pentru doua picioare tremuratoare.

Hai totusi sa incheiem acest articol pe un ton optimist. Ca sa si glumim un pic (mda!) si ca sa ti se intipareasca conceptul de contract al lui Ahile in hipocamp, mai inventam o aplicatie. Esti o persoana de sex feminin si, cum mi se intampla si mie in tinerete, iti este foarte greu sa te trezesti dimineata. Mai ales ca te culci destul de tarziu, toata ziua ai clienti la terapie, in plus esti implicata in cateva proiecte de cercetare stiintifica, ca doar ti-ai luat si doctoratul de ceva timp. Dimineata faci voluntariat la o organizatie ce ofera sprijin copiilor proveniti din medii defavorizate (da, esti si foarte altruista, este de atlfel doar una dintre numeroasele si stabilele tale trasaturi de caracter). Singura ta problema este trezitul dimineata. Te ajut, normal, de ce nu? Exista un ceas desteptator destept! Clocky! Nici nu incepe bine sa sune ca se si pune pe alergat! Sare de pe noptiera si fuge de tine, se ascunde sub pat, in dulap, dupa scaun, poate chiar sa iasa din dormitor, aiurea pe coridor. Si alarma suuna si suuna si nu e voce de sirena, te asigur. Pana nu il prinzi si nu-l opresti nu se lasa, e incapatanat. Stie ca poti sa dai cu el de pamant, deja e putin ciobit, dar de cele mai multe ori te pacaleste si nu mai stii unde sa il cauti sau cum sa-l iei. In orice caz, functioneaza in fiecare dimineata: te trezeste! E faimos deja, l-am gasit si la Thaler si la Ariely. Of, nu la ei acasa, ci in cartile lor! Iti propun, bineinteles, o…adaptare; are dubla bataie (hihi): te trezesti, dar iti si incepi ziua in mod placut, alaturi de partenerul tau de cuplu (da, tipul ala evadat din poveste pentru ca il fugarea o sirena cu picioare, si pe uscat si pe mare). Adica il rogi sa joace rolul lui Clocky! Ce poate fi mai incitant decat el cantand si alergand prin casa, iar tu pe urmele lui, chipurile sa il opresti (actually to turn him on)? Pariu ca te trezesti imediat si se scoala si el dar, cu toate astea, vei intarzia putin la serviciu? Va vad, pregatiti micul dejun…ma rog, asa se zice acum! Iar alearga? Nu-l lasa sa iasa afara in pielea goala, ar face cu siguranta deliciul vecinelor, dar daca e vreo sectie de politie prin apropiere? Si, te rog, daca il strigi Clocky nu ii spune ca eu ti-am dat ideea, stii ca-i mai sare si lui tandara fara motiv. Isi va aminti de cine stie ce porecla din copilarie si, fara sa stea la discutii, ma alearga si pe mine. Cum nu sunt foarte fit, teama mi-e ca m-as putea impiedica.

Ma opresc aici, am lectie de canto.  

duminică, 26 mai 2013

`If you're going to turn into a pig, my dear,' said Alice, seriously, `I'll have nothing more to do with you. Mind now!'

Ti-am promis un articol despre longevitate si ma voi tine de cuvant. Nu sunt sigura ca iti va placea, dar am o parere destul de buna despre capacitatea ta de a intelege stiinta si de a refuza auto-amagirea. The simple, dry and cold facts. Nu mai suntem pe corabie, ne-am intalnit cu vrajitoarea Circe si ne-a transformat in porci. Acum il asteptam pe Ulise sa ne elibereze. Intre timp, iti spun ceva ce ai fi putut afla si singura daca mi-ai fi urmat recomandarea de a te inscrie la cursul despre gene si evolutie.

Vrei sa iti cresti sansele ca tu si partenerul tau sa traiti mai mult? Porcul este solutia! Nu fi tampita, daca mananci multa carne de porc e invers, crapi mai repede, de boli cardiovasculare sau de cancer:

Atunci, ce sa faci cu porcul? Ce spui, exercitii fizice, adica sa il calaresti? Dar cine te crezi, zeita Marici?

Ai auzit de xenotransplant? Inseamna transplantul de celule, tesuturi sau organe de la o specie la alta (da, inclusiv specia homo sapiens). Si adevarul necosmetizat pe care, cu nedisimulata amaraciune, ma vad nevoita sa il impartasesc cu tine in aceasta zi de duminica este urmatorul: dovezile stiintifice din prezent l-au desemnat pe porc drept donatorul ideal de organe pentru om. Got it, Babe? Este animalul cel mai compatibil cu tine. Ce se poate preleva de la el? Niste chestii minore, cum ar fi: inima, ficatul, rinichii, vasele sanguine, corneea, oasele, tendoane, pielea, pancreasul si maduva osoasa. Organele porcului sunt foarte asemanatoare cu cele ale omului, sub aspect fiziologic si functional. Suntem insa abia la incepul acestor practici salvatoare si exista o serie de probleme, pe care oamenii de stiinta promit sa le rezolve in cel mai scurt timp: agentii patogeni din organismul porcului pot fi surse de infectie si pentru tine; sistemul tau imunitar incearca sa respinga organele porcine; speranta de viata a donatorului este ceva mai mica decat a ta, deci tesuturile primite vor trece printr-un proces accelerat de imbatranire. Solutia este proiectarea unor porci modificati genetic: porcii transgenici. Iar acest lucru se intampla deja! Nu suntem intr-un scenariu orwellian, exista ferme de porci transgenici in multe locuri ale acestei planete. Inclusiv la noi in tara, intr-o comuna din judetul Arad (daca nu cumva edilii, din cauza lipsei acute de educatie stiintifica, au blocat intre timp proiectul). Crezi ca exagerez? Na si citeste:




Bucura-te deci ca traiesti in 2013, cand astfel de minunatii sunt posibile. Este o sansa uriasa de a-ti prelungi viata si de a contracara efectele a numeroase boli devastatoare, mai ales ca stim cat de mult se asteapta in prezent pentru a primi un amarat de rinichi de exemplu.

Dar eu ma gandesc mai departe, chiar si la partenerul tau, cunoscand statisticile referitoare la speranta de viata diferentiata pentru cele doua specii. (Cred ca nu ai uitat cealalta metoda care i-ar oferi, in medie, o decada suplimentara) Acum tu stii daca se merita sa faci rost de un porc transgenic pentru a-i salva viata. Nu se sinchiseste de tine? A plecat de dimineata la fotbal cu baietii si ti-a spus ca tu nu ai ce cauta cu el? L-ai intrebat cand se intoarce si ti-a raspuns, pe fuga, „Cand or zbura porcii?” Si tu, grijulie si iertatoare, citesti acum articole stiintifice cu gandul la el? Stii vorba aia englezeasca, „casting pearls before swine”? Stii de unde vine, nu?

Pe de alta parte, iti apreciez intelepciunea si caracterul, cred ca ai primit o educatie morala solida. Probabil ai rezonat profund cu John Stuart Mill, cel care a criticat hedonismul si maximizarea placerilor vulgare. Hedonismul este o doctrina a porcilor, a afirmat renumitul filosof, adaugand ca este mai bine sa fii un om nesatisfacut decat un porc multumit. Asa ca tu treci acum peste emotiile negative pe care organismul tau le-a generat cand el a plecat, intelegi ca este responsabilitatea ta sa ti le gestionezi cat mai sanatos si mai adecvat, ba chiar gasesti si un sens in aceasta experienta, reusind, cu inteligenta, sa evadezi din capcana hedonismului. Pentru ca nu vrei sa fii o purcelusa satisfacuta care cauta compulsiv surse de placere in exterior si care da curs sentimentelor de gelozie, ranchiuna, razbunare.

Daca insa ai obiceiul sa iti schimbi partenerii ca pe sosete, acest articol nu te intereseaza: ce rost are sa il peticesti cand oricum iti iei altul in curand? Ah, problema continuitatii si identitatii personale! Cum era? Dupa operatie omul ar deveni…un om cu inima de porc? Dar daca pe urma ii punem si un rinichi? Si niste sorici? Dupa cate astfel de interventii devine omu porc?

Te las pe tine sa meditezi la aceasta chestiune si sa impaci perspectiva filosofica de data trecuta cu cea stiintifica, de astazi. Da, o sa ma faci iar albie de porci, dar asta e, m-am obisnuit si cu astfel de tratamente. Am alta problema de rezolvat. Una usturatoare. Cu note sumbre, saturniene. Pardon, am vrut sa spun schopenhauriene. The porcupine dilemma.



sâmbătă, 25 mai 2013

Studiu longitudinal

25 mai…25 mai…eu trebuia sa fac ceva azi! Stiu sigur! Dar ce? Am fost la conferinta, l-am vazut pe Richie, care m-a incantat cu o serie de numere. De magie! Si m-a salutat si Remus Cernea, nu stiu ce l-a apucat! Probabil din cauza privirii mele deconcerta(n)te. Dar nu este vorba despre ei...alt barbat era…incepea tot cu R! Raul! Nope! Randi? Nu, dar cumva e pe aproape, simt asta…Randi, Richard Wiseman, ce au ei in comun? A…magia! Si al treilea R? AHA! Evrika! Raymond Smullyan, cu el aveam treaba astazi!

Cat pe ce sa imi uit propria predictie, formulata intr-un articol din 18 februarie: „Se apropie acum de varsta de 94 de ani (pariu ca ii prinde? Aflam pe 25 mai!)” Deschid wikipedia, nimic despre vreun deces. Cautare google „Raymond Smullyan died”. Tot nimic. Incerc si „Raymond Smullyan passed away”. Uraaaa! Traieste! La Multi Ani!

Dar stii ca si-a pregatit epitaful? „ IN LIFE HE WAS INCORRIGIBLE. IN DEATH, HE'S EVEN WORSE!” Cred ca joaca sah cu moartea si o invinge de fiecare data, asta trebuie sa fie secretul longevitatii lui. Chiar, am aflat si eu un secret al vietii lungi, ti-l spun in urmatorul articol- cred ca o fapta buna imi va influenta, macar pentru cateva ore, starea subiectiva de bine!Interesanta viata a avut gagiul: http://mysite.verizon.net/vzeeaya7/raymondsmullyan/. E singurel acum, i-a murit sotia in 2006. Avea…100 de ani! Da, da, ea! Dar cica nu i-ai fi dat 80, spune, cu amabilitate, Raymond, probabil sub influenta unei rosy retrospection. Povesteste si cum a cucerit-o, nu degeaba este magician si logician.

Gata, m-am linistit, am prezis bine. Sa ii mai dau un an? Hai, ca sa fie cifra rotunda: anul viitor, pe 25 mai, Raymond Smullyan va fi viu si va implini 95 de ani. Sau nu! Nu ne ramane decat sa asteptam. Si sa ne verificam ipoteza la temenul stabilit. Intre timp, ne putem delecta cu ce a mai scris. Ca investitia ta sa fie minima, iti fac eu un rezumat. Uite o dilema din cartea „Alice in Puzzle Land”, nu e nevoie sa o cumperi si tu:

Regina de inima Rosie ii da un examen lui Alice. Examenul consta intr-o singura intrebare:
Regina: „Intrebarea este urmatoarea: Vei trece examenul?
Alice: „Pai de unde sa stiu?”
Regina: „Trebuie sa raspunzi prin da sau nu! Daca raspunzi corect, treci examenul. Daca nu, il pici! Asta-i tot.

Alice doreste sa treaca examenul. Se gandeste un timp si isi da seama ca unul dintre raspunsuri ar face-o pe Regina sa nu o poata fie pica fie trece dupa bunul ei plac, fara sa isi contrazica propriile reguli. Ce trebuie sa raspunda Alice?





"Curioser and curioser"


Sunt ingrijorata pentru tine (ce trasatura din BIG FIVE avem aici? Dar din 16pf?). Mai tii minte ce te-am rugat acum doua zile? “Uita-te chiar acum la cer si spune-mi o poveste!” Si mi-ai spus! Si nu sunt sigura ca ai terminat! Daaar...niste povesti mai linistite si luminoase nu stiai si tu? Chiar era necesar sa iei norii aia si sa ii ciocnesti intre ei pana au luat foc, apoi sa-i storci cu dusmanie in capul meu? Sa arunci si cu pietre dupa mine? Ai tras de cer de parca te antrenai pentru probele olimpice de haltere, nici nu vreau sa ma gandesc ce o fi in bicepsii tai acum! Si doar te-am avertizat ca ce vezi acolo poate fi folosit in favoarea sau impotriva ta, constituind materialul unui test proiectiv. Prin urmare, ai picat testul CAT (“clouds apperception test”); daca insisti ca ai fost evaluat gresit ne putem vedea la un TAT!

Ma vad nevoita deci sa iau cateva masuri. Tot in spiritul acelui articol, ma voi juca putin cu perceptiile tale despre identitatea personala. OK, nu m-am angajat inca in laboratorul lui Henrik Ehrsson de la Institutul Karolinska, dureaza cateva luni din motive ce tin de birocratie. Insa iti voi arata ca pot realiza lucruri spectaculoase si fara instrumentarul de acolo, folosindu-ma doar de experimente mentale. O prima distorsiune: pe tot parcursul acestui articol vei fi barbat! Adica te invit sa iti imaginezi ca ti-au aparut niste organe sexuale masculine (in caz ca esti femeie) sau ca cele pe care le aveai deja sunt pe deplin functionale (in caz ca erai barbat). Stiu ca iti este greu  :)) dar hai, ai incredere in mine!

Acum vom face o plimbare cu barca. Vasleste, te rog, eu ma uit la tine admirativ si iti spun ca esti eroul meu, cel mai puternic si mai atragator barbat. Pana si barca asta este magica, sa nu crezi ca suntem dusi cu pluta. Este corabia care a apartinut lui Tezeu si are nu mai putin de 30 de vasle, intelegi acum de ce m-ai impresionat atat de tare, da? Si pentru ca imi face o placere nebuna sa vorbesc cu tine, iti voi dezvalui un secret, pe care mi l-a spus, de curand, insusi Plutarh (stapaneste-ti gelozia, nu-mi cere detalii macabre!). Corabia a fost restaurata! Normal, nu? Atlfel era putrezita acum, iar noi la fel de putreziti, pe fundul apei, hrana pentru pesti (sau ma salvai tu, ia zi?) Toate cele 30 de vasle au fost inlocuite, la fel si scandurile din care este compusa. Si deodata, in timp ce iti contemplu miscarile ritmice ale pectoralilor si deltoizilor anteriori, ma loveste ditamai paradoxul, de ma trezesc ca te intreb, plina de curiozitate si de entuziasm: “Dragul meu, dar mai este ea corabia lui Tezeu, daca toate partile ei componente au fost schimbate?” Iar tu imi zambesti, te prefaci ca este prima data cand auzi asta si ma lasi sa vorbesc in continuare, pentru ca ti se pare sexi felul in care imi umezesc buzele la fiecare trei-patru fraze. Si eu iti spun atunci ca Thomas Hobbes a dus acest paradox si mai departe, intrebandu-se ce ar fi daca bucatile din corabia originala ar fi fost pastrate de un mester si reasamblate intr-o noua ambarcatiune? Am avea acum doua nave ale lui Tezeu? Care ar fi cea adevarata? Amintesc in treacat si de John Locke, cuprins de dileme existentiale in timp ce peticea o soseta gaurita in dreptul degetului mare. Este soseta cusuta aceeasi soseta? Dupa o saptamana, iata ca s-a rupt si la calcai! Jonn Locke baga repede ata in ac si se apuca de treaba, meditand din nou la ontologia sosetei sale. Intr-o luna, dupa 10 astfel de operatiuni, intregul material a fost schimbat, petic cu petic, moment in care filosoful nostru este strafulgerat de un “AHA” si se duce la Carrefour sa isi cumpere o pereche noua, intrucat nu vrea sa se incalte cu o soseta de-un fel si alta de alt fel. Da, nu prea mai pare a fi acelasi obiect. Daca esti de acord cu aceasta concluzie, intrebarea cea mai grea este: “Cand a devenit alta soseta? La prima restaurare? La a doua ruptura? La a saptea? La a zecea, adica doar cand nu a mai existat nimic din ce a fost initial?”

Am ajuns astfel nu la mal (vasleste, nu te opri!), ci la paradoxurile Sorites, pe care le-am descoperit impreuna cu Eubulide, atunci cand el mi-a cerut ca amintire un fir de par, spunandu-mi, pentru a ma convinge, ca podoaba mea capilara nu va suferi modificari esentiale si nu voi cheli daca imi rapeste un fir din ea. Pentru ca l-am banuit pe inteleptul reprezentant al scolii megarice de fetisism, am gasit repede un pretext de a refuza. Poate ca nu voi cheli daca imi tai un fir de par, dar daca imi tai inca unul? Si inca unul? Dupa cate fire de par lipsa voi deveni cantareata cheala? Absurd, nu? Pai cu asta se ocupau filosofii curentului eristic: dispute, controverse si reducerea la absurd a argumentelor oponentilor. Si cum eu evit conflictele (oare?), l-am lasat pe Eubulide sa se certe in voie cu Aristotel si cu Platon si am plecat, pastrandu-mi coafura intacta, ca sa ma ciufulesti tu acum, cand ma intrebi “cate fire de nisip formeaza o gramada?” si realizez ca nici aceasta dilema nu iti era necunoscuta. Iti spun ca raspunsul este o conventie ce se stabileste prin consensul grupului: probabilitatea ca o adunatura de fire de nisip sa fie considerata o gramada este valoarea asteptata a distributiei opiniilor persoanelor dintr-un grup. (dar falsul consens? dar experimentele lui Asch? dar hainele imparatului?) Apreciez ca ma menajezi si nu imi ceri lamuriri suplimentare despre probabilitati, esti plin de compasiune. Dar stai putin, ce inseamna asta, ca esti plin de compasiune? Cate fapte ce denota compasiunea este nevoie sa faci pentru a te numi asa? Ce inaltime trebuie sa am eu ca fiu considerata inalta? Si daca as avea cu un milimetru mai putin decat etalonul tau, ai mai putea spune despre mine ca sunt inalta? Punem etichete, dar stim exact ce vrem sa spunem cand o facem? Care sunt criteriile? Cand devin firele de nisip o gramada? Cand devine “cineva” o persoana? La conceptie? La cate luni de la conceptie? La nastere? Niciodata? Ce e aia o persoana, cata vreme suntem un manunchi de senzatii? Asa ma percepi, apropo, ca pe o colectie de stari mentale? Iti trag eu un manunchi de nuiele pe spinare de vezi tu senzatii continue si curgatoare!

Ce te face pe tine tu? Ce inseamna identitate pesonala ? Exista continuitate psihologica sau de orice alta natura? Esti acelasi de la 3 ani? Macar cel care ai fost acum 2 ani? Prin ce? Ce a ramas la fel? Toate celulele corpului tau au fost inlocuite; da, cum s-a intamplat cu soseta peticita sau cu barca in care suntem noi doi acum. Ah, tu ai minte, suflet, constiinta, ceva acolo care este stabil si indestructibil, nu? John Locke credea ca identitatea personala se bazeaza pe memorie, iar o persoana este o fiinta inteligenta, inzestrata cu ratiune si cu capacitate de reflectie, care se poate considera identica cu sine insasi in diferite locuri si momente. A construit si un experiment mental pentru a-si demonstra teoria: printul si cersetorul care fac schimb de trupuri. Hai sa il adaptam, nu imi place sa preiau ceva aidoma: eu ma trezesc maine in corpul tau, tu intr-al meu, deci tu vei avea amintirile mele si invers. (nu te teme, poimaine revenim fiecare la locul lui si uitam tot). Numai ca tu acum o saptamana ai omorat pe cineva (scuze!), te cauta politia si te gaseste...adica iti gaseste trupul, in care sunt amintirile mele. Pe cine aresteaza politia pana la urma? Cine ar trebui sa ajunga la inchisoare? Daca admiti experimentul lui Locke esti de parere ca exista o continuitate psihologica, o identitate diferita de cea corporala, fundamentata mai ales pe amintirile fiecaruia dintre noi. Ceea ce inseamna si ca esti doar ce iti amintesti, nu? Ce ai uitat nu s-a intamplat, iar falsele amintiri sunt de fapt adevarate. Cand dormi mai existi ca persoana? Daca suferi de vreo forma de amnezie esti doar gandurile tale din prezent, iar daca aseara te-ai imbatat manga si nu mai tii minte ce ai facut nu ai fost tu! Observi, sunt cateva probleme cu rationamentul lui Locke, nu? Thomas Reid si-a dat seama de asta si a nascocit la randul lui un paradox („the brave officer officer paradox”) prin care a aratat cum identitatea nu este substantiva (cum reiese de la Locke), ci tranzitiva. Sa zicem ca in clasele primare te-ai imbolnavit de scarlatina, spre sfarsitul adolescentei te-ai indragostit de o tipa careia ii placea filosofia, iar acum patru luni ai luat o decizie foarte proasta. (e doar un experiment mental, insa pare foarte real!) Tu cel de acum care vaslesti (A1) iti amintesti foarte bine ce decizie oribila a luat eul tau de acum patru luni (A2), stii cum ai inceput sa citesti filosofie in adolescenta (A3), insa nu iti mai aduci aminte ca ai avut scarlatina cand erai mic (A4). Insa A4 esti tot tu, A1. De ce? Pentru ca in adolescenta inca tineai minte episodul cu boala, deci A3 este A4. Iar A2 stim ca este A3, dupa cum si A2 este, din pacate, A1. Cu toate astea, in ce masura mai este A1 conectat la A4? (dar la A2?!!!)

Cate din celulele tale ar trebui sa fie inlocuite pentru ca identitatea sa dispara? Un transplant de rinichi iti modifica sinele? Dar de creier, presupunand ca acest lucru ar fi posibil? Si, daca ar fi posibil sa primesti un alt creier, ai fi beneficiarul unui organ sau, dimpotriva, altcineva („donatorul” creierului, mintea din el) ar fi beneficiarul corpului tau, iar „tu” practic ai fi mort? Ai obosit? Nu lasa vaslele, bate si vantul! Nu m-am gandit sa iau colacul de salvare dupa mine, sunt sigura ca ne descurcam noi sa ajungem la mal, ia da-mi si mie niste vasle! Asa, ma simt mult mai bine acum. Ce se va intampla insa daca se clatina barca si ajung in apa, iar intre timp ma lovesc rau la cap? Ajung la spital si mi se spune ca traumatismul e serios, nimic din creierul meu nu mai poate fi salvat. Exista insa doua posibilitati: sa trec printr-o suta de mini-interventii chirurgicale in decurs de 10 ani si sa-mi fie inlocuita cate o mica parte din creier de fiecare data; sau sa suport o singura mega-operatie prin care tot creierul meu este scos bucatica cu bucatica, in locul lor fiind asezate alte particele (nu neaparat de la acelasi donator). In mod normal, cele doua situatii sunt identitice prin prisma rezultatului final: peste 10 ani (in primul caz) sau maine (in al doilea) eu voi avea un creier total diferit de cel prezent. Cu toate astea, intuitiv vei spune ca in scenariul nr. 2 eu voi fi alta, pe cand in scenariul nr. 1 voi ramane aceeasi, cel putin un timp (ca doar am stabilit ca produsul finit e tot ala). Dar in ce moment nu voi mai fi eu? Dupa cate dintre cele 100 de operatii? Iar eu cum voi simti chestia asta? Ma voi trezi din anestezie si voi fi brusc altcineva? Sau personalitatea mea se va altera treptat, ma voi schimba gradual? Dar eu oricum ma schimb gradual, nu? Exista un proces natural de schimbare, sunt mereu alta, doar ca operatiile respective ar accelera procesul? „Sunt mereu alta” este un eufemism pentru „eu sunt nimeni” sau „eu nu sunt”, nu? Damn it! Cine m-a pus sa-ti vorbesc despre identitatea personala? Nu am fost eu, nu stiu ce a fost in capul meu! Cred ca nu eram in toate mintile! Sau tu m-ai pus? Si pe tine ce te-a apucat? Pe tine cine te-a pus sa ma pui pe mine sa deschid subiectul asta imposibil? Mai e putin pana la mal, ce bine! Cu povestea asta insa nu vom ajunge niciodata la liman.

Data trecuta am mentionat teoria manunchiului, ce isi are originea tocmai in opera lui David Hume. Dovezile stiintifice din prezent conduc exact la ea, ceea ce inseamna ca nu avem identitate. Ai auzit de Derek Parfit? Este unul dintre cei mai importanti filosofi contemporani pe aceasta problematica. Se inscrie in curentul reductionist: nu suntem nimic altceva decat niste stari fizice si/sau mentale si relatiile dintre ele. In loc de identitate, Parfit propune termenul de supravietuire: pentru ca tu sa supravietuiesti nu este necesar sa fii unul si acelasi in doua momente diferite, ci doar sa existe in prezent un A1 ale carui stari mentale sa fie in Relatia R cu starile mentale ale unui A2 din trecut. Acea relatie prespune, intr-adevar, o continuitate psihologica si/sau o legatura cauzala, insa e prea slaba pentru a duce la identitate, motiv pentru care nu putem vorbi de identitate asa cum apare ea in teoriile ego-ului. Teoriile ego-ului sunt cele care admit existenta unui sine, indiferent ca se numeste suflet, spirit, esenta, atman sau orice altceva. Ele presupun ca exista un subiect al tuturor experientelor tale, adica un „tu” care le traiesti pe toate.

Care teorii ti se par mai plauzibile, cele ale manunchiului sau cele ale ego-ului? Iti poti raspunde singur, printr-un nou experiment mental, cel inventat de Parfit, in cartea „Reasons and Persons”. Ti-am adus in barca un teletransportator- o masina din care te poti teleporta oriunde. Cand apesi pe buton toate celulele din corpul tau vor fi scanate, apoi distruse si recreate intr-o alta locatie, identic. Hello! Ce faci, pleci? Ok, inteleg ca esti adeptul teoriei manunchiului, dar ma lasi singura cu cele 30 de vasle??! Din fericire, Parfit propune inca o varianta: Originalul nu a fost distrus! Exista o copie a ta undeva in locatia aleasa, insa ai ramas (si) in barca langa mine (pentru moment, vei fi „transbordat” in cateva secunde, pentru ca si intentia conteaza, adica tot ai vrut sa pleci!) In acest caz, care esti tu? Cel reconstituit undeva sau cel din apa, care inoata acum spre mal? (e apa mica, altfel nu te aruncam, doar e si self-concept-ul meu in joc!)

Gata, am ajuns? Pai si teoria lui Bernard Williams? El il contrazice pe Parfit si crede ca nu este nevoie de continuitate psihologica…Urmeaza sa fii torturat! Te-ar ajuta sa stii ca mai intai chirurgul iti va inlatura amintirile? Va fi si mai rau, spui tu. Dar daca iti va induce alte amintiri, cele ale lui Napoleon? Tot nu te consoleaza, mori de frica! Atunci, comtinuitatea fizica ar putea fi mai importanta decat cea psihologica? Parfit a avut vreo trei replici la acest argument. Dar cred ca te-am torturat suficient. Ma refer la cat ai vaslit, teoriile au fost floare la ureche pentru tine. Uite o povestire excelenta, „Where am I”, scrisa de Dennett, asta sigur te va provoca ceva mai mult: http://www.lehigh.edu/~mhb0/Dennett-WhereAmI.pdf.

Chiar asa, unde suntem? Aici? Dar sigur suntem exemplarele originale sau exista niste copii ale noastre pe celalalt mal, de unde am plecat? Si suntem la fel? Ne-am schimbat intre timp? Nici raul pe care am vaslit nu mai e acelasi. Nici barca lui Tezeu, am pierdut doua vasle pe drum. Mie mi-au cazut cateva fire de par, iar tu te-ai bronzat putin. Amandoi stim momentan mai multe despre teoriile si paradoxurile identitatii. Si am petrecut cateva momente (relativ?) placute in barca, impreuna. Dar vom uita in curand. Pentru ca maine vom fi (nu avea) alte stari mentale.


PS. Francis Crick, in „The Astonishing Hypothesis: The Scientific search for the soul” : „Ipoteza Uimitoare este ca „Tu”, bucuriile si tristetile tale, amintirile si ambitiile tale, sentimentul identitatii personale si liberul tau arbitru nu sunt, de fapt, nimic altceva decat comportamentul unei vaste adunari de celule nervoase si moleculele lor asociate. Asa cum s-ar exprima Alice a lui Lewis Carroll, „Nu esti altceva decat un pachet de neuroni”. Aceasta ipoteza este atat de straina ideilor majoritatii oamenilor din prezent incat poate fi numita, intr-adecar, uimitoare”.




vineri, 24 mai 2013

Much ado about nothing. Brad Pitt

Incep sa cred ca unii nu mai stiu ce sa inventeze pentru un strop de atentie. Se urca pe acoperisul cladirilor si ameninta cu sinuciderea, pretind ca discuta cu mortii sau cu Dumnezeu, divorteaza si se recasatoresc de 15 ori in direct la OTV, se balacaresc in public si cate alte jalnice tentative de a deveni, pentru cateva minute, ore sau zile, centrul universului altor persoane. In "Status Anxiety", Alain de Botton arata cum si goana dupa statut social este motivata in principal de dorinta de a fi iubit (simetric, anxietatea provine din senzatia de a nu fi iubit). Adam Smith se intrebase, in "Teoria sentimentelor morale", ce ii motiveaza pe oameni sa incerce permanent sa isi imbunatateasca conditia, care sunt avantajele urmarii acestui scop pe durata intregii vieti (un ideal mult scapat de sub control, as spune eu, si exploatat in mod natural de niste baieti destepti, care au inteles repede ce sunt oamenii in stare sa faca pentru a detine ultima fita in materie de telefoane, televizoare sau autoturisme). Dupa ce si-a pus aceasta intrebare, Adam Smith a incercat sa dea si un raspuns:

"To be observed, to be attended to, to be taken notice of with sympathy, complacency and approbation, are all the advantages which we can propose to derive from it.  The rich man glories in his riches because he feels that they naturally draw upon him the attention of the world.  The poor man on the contrary is ashamed of his poverty.  He feels that it places him out of sight of mankind.  To feel that we are taken no notice of necessarily disappoints the most ardent desires of human nature..."

Saptamana trecuta, Angelina Jolie a ajuns in centrul atentiei mondiale prin celebra sa dubla mastectomie profilactica. Nu, nu sugerez ca s-a automutilat pentru publicitate. Insa ceva ma face sa cred ca Brad Pitt s-a simtit putin amenintat de toata zarva starnita in jurul iubitei sale sotii. Asa ca ieri, intr-un interviu acordat revistei "Esquire", a lansat la randul lui o mica bomba, ce a explodat in aceasta dimineata pe toate canelele de televiziune: este suspect de prosopagnozie. Adica  dificultatea de a recunoaste fetele (nu prosopul, mai!), tulburarea neurologica despre care am amintit intr-un articol foarte recent. O problema mai veche, desigur, dar acum a gasit momentul prielnic de a o aduce in atentia mass-mediei.  

Actorul urmeaza sa faca niste investigatii suplimentare. Intre timp, poate l-ar ajuta sa se pricopseasca cu o alta afectiune: sânoagnozie, dificultatea de a recunoaste sânii. Ca sa nu ravneasca la ceea ce nu mai poate avea acasa. Nu stii cat de acri sunt strugurii pana nu ii gusti. Nu mai bine nu ii mai vezi deloc?



miercuri, 22 mai 2013

Koan

Senzational! Avem o castigatoare. Trebuia sa ma astept, este vorba de prietena mea, cea care ma pune in situatii umilitoare in public (!), eclipsandu-ma, prin cunostintele ei din domeniul matematicii, in fata tuturor masculilor alfa si beta din barurile (sau teatrele) pe care, cu religiozitate, le frecventam impreuna. 

Ea s-a miscat cel mai repede, lucru care, marturisesc, m-a luat totusi prin surprindere. Va primi un premiu, asa cum am promis. Vreau insa sa ofer sanse egale tuturor cititorilor, motiv pentru care trec peste principiile mele libertariene si ma dedau acum, punandu-mi cenusa in cap si realizandu-mi lipsa de consistenta, unei actiuni impotriva careia continui totusi, la nivel ideologic, sa militez: discriminarea pozitiva.

Purtatoarele de estrogen sunt genetic predispuse catre un comportament grijuliu, atent, plin de compasiune. Prietena mea si-a stors creierii pentru a gasi cat mai repede solutia, astfel incat eu sa simt ca exista o persoana care ma citeste si careia ii pasa de ce scriu. Ii multumesc cu aceasta ocazie. Insa iti mai dau o sansa  tie, cititorule pe care natura nu te-a inzestrat cu calitatile mai sus mentionate. Nu tot ce este natural este si bun, iar noi putem corecta micile nedreptati sau avantajele distribuite aleatoriu de catre genele lipsite de discriminare. Prin urmare, draga purtator al cromozomului Y, surpriza pe care am amintit-o mai devreme iti este in continuare destinata. Neconditionat, era sa spun, dar mai intai =)) astept raspunsul tau.

Buna Vestire


In 1994 Jaytee, un caine din Marea Britanie a devenit celebru, ducandu-i-se vestea ca ar detine ceva capacitati extrasenzoriale. Stapanul sau pretindea ca animalul iesea din casa si se aseza pe prispa exact in momentul in care el pleca inspre domiciliu. “Simtea” ca proprietarul era spre drum si ramanea acolo pana cand acesta isi facea aparitia. Toate bune si frumoase, numai ca a aparut Richard Wiseman, ca sa spulbere el duioasele iluzii. A urmarit cu atentie comportamentul cainelui, notand sarguincios ora la care Jaytee iesea pe prispa, durata vizitei si posibilul motiv. Concluziile sunt devastatoare (pentru amatorii de povesti cu happy-end): peregrinarile canine, acel du-te-vino intre interior si exterior, pendularea intre locul caldut din casa si zona de disconfort de afara, simturile lui mai ascutite decat caninii, toate acestea erau mai degraba coincidente, prea putin legate de intoarcerea stapanului. Poti citi studiul aici: http://www.richardwiseman.com/resources/petsBJP.pdf  Si nu uita de conferinta!

Acum ciuleste bine urechea, urmeaza o veste proasta si una buna. Cu care preferi sa incep? Intrebare retorica, desigur. Vestea proasta este ca prin Bucuresti se plimba acum, in deplina libertate, un caine comunitar psihopat. Am aflat din surse mai mult decat onorabile- o serie de articole deja peer-reviewed la cel mai inalt nivel si recomandate nu numai cu incredere, dar si cu un entuziasm absolut molipsitor. Pe buna dreptate, de altfel. Iti amintesti ca si eu ti-am laudat-o pe fata asta? Eram impresionata de decizia ei de a-si dona corpul laboratoarelor de cercetare stiintifica fara sa stiu insa ca a doua zi (daca nu ma insel) avea sa-si doneze, neintentionat, cateva bucati din picior unui caine maidanez care a atacat-o miseleste, din spate, fara sa dea niciun semn in prealabil. Nu i-am spus numele? Sorina Sovagau, bineinteles! Vestea buna este ca s-a asociat cu Sorin (nu ma intreba pe ce criterii spumoase, ca fac spume! spumeg pentru ca ma astept sa stii deja, nu ca as fi eu turbata!). Acesta din urma este psiholog, dar si un bine-cunoscut arhitect al lumii digitale, unde construieste case, vile si castele magnifice, cum nu mai gasesti altele pe taramul virtual danubiano-pontic. Insa Sorin nu pune pietre de temelie doar la site-uri; el a proiectat si un musuroi de furnici, apoi le-a antrenat (deh, ti-am spus ca a terminat si psihologia) sa iti dea o mana (hm, un piciorus?) de ajutor in orice problema nerezolvata ai avea in aceasta viata, poate chiar in cele viitoare, nu stiu daca nu cumva executa lucrari de reparatie si in cele anterioare: http://www.furnicute.ro

Sorina si Sorin s-au pus deci pe treaba si au realizat un site minunat prin care mie imi injecteaza, cu fiecare postare, o nu-conteaza-cat-de-meritata doza de buna-dispozitie. Nu, nu este un fenomen de insertie a gandurilor, desi ieri am suferit un soc cand am descoperit initiativa lor: organizeaza un concurs „BUCOXBRIDGE”, cu intrebari sugubete, prin care vor sa iti sondeze gandirea critica si laterala. Se aseamana prea putin cu provocarea lansata de mine tot ieri (gand la gand cu bucurie!): ei ofera un premiu consistent (10 carti de psihologie! yami!), dar si incercarile sunt pe masura: ca sa castigi esti supus la nu mai putin de 10 cazne creative, asa ca fii cu ochii pe site! (da, inteleg acum de ce nu catadicsesti sa raspunzi si la ghicitoarea mea!).

De la ei am aflat: ca Angelina Jolie ar fi putut alege si altceva in loc de o operatie iremediabila, dar deloc inconturnabila; unde sa ma duc daca ma hotarasc sa renunt la diverse parti ale corpului, devenite prea putin folositoare; la cine sa apelez pentru a ma trata sufleteste de tumori maligne mai mult sau mai putin curabile (Sorina s-a specializat in psiho-oncologie); ca s-a inventat stiinta iubirilor imaginare si a oaselor migratoare, de care se ocupa, „pentru orice eventualitate” un poet roman, scotand versuri din „trusa instalatorului de umbre”; ca exista o biblioteca particulara (http://www.scoala-de-psihologie.ro/) ticsita de cele mai noi publicatii in materie de psihologie, detinuta de cel mai puternic profesor din tara (mint, asta stiam deja de mult, dar acum ti-o spun si tie).

Vrei si adresa, presupun! Aici e: http://www.veste-buna.ro/

PS: Cainele nebun isi face veacul in cartierul Militari, mai exact intre Cora si Plazza Romania. De cand am aflat acest lucru am prins o frica irationala de a ma indrepta spre casa si am inceput sa o lalai, facand ore suplimentare la serviciu; daca ma vezi bantuind dezorientata pe strada, incapabila sa parasesc perimetrul zonei in care imi desfasor activitatea, nu te impacienta! Am intentii pasnice, nu musc si nu atac pe la spate! Si nici nu am capacitatile extrasenzoriale ale Jayteei, ca sa simt care este calea cea dreapta.

"Let's play Twister, let's play Risk"

Deocamdata nimeni nu mi-a trimis, pe niciun canal informational, raspunsul corect la ghicitoarea de ieri. Ceea ce ma surprinde, drept sa spun, mai ales ca te-am si ajutat, dandu-ti doua indicii (triggeri) in articolul precedent.

Si nu, e gresit ce mi-a scris mai devreme un corespondent cam impertinent: "Esti tu, Andreea, atunci cand  ti se scurge rimelul si renunti la morcovul din fund". Hm...ii transmit cu aceasta ocazie ca eu nu port esarfa. In plus, am o alta parere despre telos-ul morcovilor si orificiile in care acestia ar trebui introdusi, ca parte a unei diete alimentare sanatoase. Nu ti-i baga nici in ochi- faza cu vederea mai buna e un mit!

Mai astept. Am uitat sa precizez aseara, dar castigatorului i se pregateste o surpriza. Personalizata. Si confidentiala.  Detalii dupa ce imi dai tu solutia.

Vrei sa ne intalnim sambata seara/ Dupa conferinta, la Izvor?


Nu vreau sa ma sparg in figuri retorice, o sa fiu cat mai succinta, cu riscul de a-mi pierde fata (spune-mi repede autorul teoriei fetelor si figuratiei, sau jar criogenat mananci!). Te rog sa te duci la baie si sa iti compui (chimic, cu ajutorul trusei de machiaj) cea mai luminoasa si aratoasa fata posibila. Pe urma te intorci la laptop. Gata? Cheeeese! Ti-am facut o poza. Vreau sa iti vad sufletul. Sa ti-l imortalizez. Am facut insolatie, zici? M-a batut soarele-n cap? M-am ars rau de tot? Haha, stii tu ce stii, dar mai am resurse de energie (electrica). Este o poza reusita (am talent la fotografiat). Din pacate insa, nici urma de aule, fumuri, umbre, aburi, entitati. Ah, cred ca stiu de ce: esti inca plina de viata. Adica insufletita, spiritul tau este adaanc inradacinat in corpul fizic, numai ca, fiind imaterial, nu se vede la radiografie. Chiar, cum ar fi? Sa iti spuna doctorul ca suferi de o entorsa la suflet. Sau de sufletita. Malformatie congenitala? Anemie? Daar...suflete siameze, greu de separat chirurgical? Arsuri de gradul al treilea? Cred ca ai cere singura sa ti se amputeze. Dar daca ai suferi apoi de sindromul sufletului fantoma si te-ar durea la fel de tare? Cumva, intr-un fel cred ca toti suferim de acest sindrom. In grade mai mari sau mai mici. Atunci, ne purtam ca si cum ar exista pentru ca ne doare sau ne doare pentru ca ne purtam ca si cum ar exista? Ce a fost mai intai, sufletul sau fantoma? The ghost in the machine…Ceea ce ne diferentiaza de improbabilii zombii imaginati David Chalmers? O parte din qualia? O simpla eroare de categorizare. O pacaleala? Nu prea imi vine sa rad. Adica mi-a cam inghetat zambetul pe buze.

Hippolyte Baraduc. De la el am preluat ideea, m-a vizitat intr-o noapte, venea dintr-un loc fierbinte si intunecat. (Nu scap de polaritatea cald/ rece astazi) Cica se ratacise pe acolo si ar fi vrut sa ii servesc drept calauza. Am refuzat, dar am impresia ca mi-a facut o poza inainte sa plece. De atunci am bizara senzatie ca lucrurile nu mai sunt cum erau... In timpul vietii (1850-1909), Hippolyte Baraduc a fost un medic pasionat de spirite si de supranatural. Era convins ca poate surprinde in fotografii sufletele celor recent decedati, iar prima ocazie de a o demonstra s-a ivit in 1909, la moartea fiului sau André, in varsta de numai 19 ani. La cateva ore dupa tragica intamplare, indurerat, Hyppolyte si-a pozat fiul in cosciug si a descoperit un fel de ceata fara forma ce radia din toate directiile cu o forta considerabila. Infrigurat, a asteptat un prilej de a replica experienta. Care a aparut sase luni mai tarziu, cand sotia lui s-a imbolnavit foarte grav. Ingrijorat, omul nostru si-a instalat aparatura la capataiul jumatatii sale muribunde si a vegheat-o cu destoinicie si devotament. Inainte sa isi idea duhul, sotia a suspinat de trei ori. Sotul a fost pe faza si a fotografiat-o chiar in timpul uneia dintre aceste ultime rasuflari. In poza apar trei globuri luminoase ce plutesc deasupra corpului doamnei Baraduc: http://www.unexplained-mysteries.com/gallery/images/2714/hippolyte-baraduc-1907

Ce parere ai? A reusit medicul nostru din secolul trecut sa „captureze” sufletul hoinar al sotiei sale? El era convins ca da. Scepticii spun insa ca nu avem esente spirituale, doar gauri. Cei trei bulgari (sic!) stralucitori din poza nu se datoreaza sufletului, ci unor minuscule fisuri situate in spatele lentilei aparatului de fotografiat. Las’ca vad ei gauri negre, aspiratoare de suflete moarte gogoliene, la Judecata de Apoi! Asa, ca sa le mai arda (in Iad) de judecat lucrurile...la rece! Da, prevad ca vor fi trecuti prin furcile caudine si invartiti intr-un cazan de smoala de un dracusor sufletist, pe care l-au induplecat sa le permita la nesfarsit testarea teoriilor materialiste in realitate. Pe propria piele, evident! Sedinte gratuite de solar, cu efecte secundare incorporate. O intreaga corporatie, si Infernul asta; cu un CEO cam lacom, si-a construit un imperiu pe noua etaje concentrice, diametral sau poate doar razant opuse.

In timp ce unii il pozau, altii au incercat sa il incercuiasca sau cantareasca. Duncan MacDougall a vizitat sase persoane foarte bolnave (cred ca de friguri), aflate pe cantarul de moarte. Da, le-a masurat greutatea (pardon, masa corporala, mai mica decat cea a unei vaci, hihi) inainte si dupa trecerea in starea modificata de constiinta numita, conventional, deces. A calculat diferenta si a ajuns la concluzia ca sufletul are 21 de grame. Simti si tu cum ti s-a luat o greutate de pe inima acum cand stii de unde vine numele filmului din 2003, cu Sean Penn si Naomi Watts? Si asta nu e tot. A repetat experienta cu 15 caini si a constatat ca in cazul lor nu exista nicio diferenta de gramaj, confirmandu-si astfel si convingerile religioase, cum ca animalele nu au suflet. Rezultatele studiului sau au fost publicate in 1907, in New York Times. Ma trec niste transpiratii reci acum, cand imi imaginez cum, peste un secol, cineva va scrie un articol despre lucrurile trasnite in care credeau oamenii in 2013 si pe care le publicau in prestigioase publicatii, multe dintre ele peer-reviewed. Apropo de transpiratii, se pare ca asta ar explica de fapt cele 21 de grame in minus. In momentul mortii temperatura corpului creste brusc deoarece plamanii nu mai racesc sangele, iar glandele sudoripale secreta atunci „sufletul”. Ca sa desecretizez complet dosarul, cainii nu au in dotare glandele respective- sufletul lor ramane deci captiv in trup.

Crezi insa ca vanatoarea de suflete (sau vanarea de vant) s-a oprit aici? Nu, stii prea bine ca ea continua si va continua ceva timp de acum inainte, in ciuda revolutiei din neurostiintele hotarate sa provoace o schimbare de paradigma. Dualismul e aproape inerent mintii umane, iar a intelege prin introspectie cum arata de fapt realitatea pe care creierul nostru o creează este ca si cum ai incerca sa afli daca este mereu aprinsa lumina din frigider, deschizand usa suficient de repede incat sa vezi asta- the refrigerator light illusion. (ti-e frig? vin cu o patura? numai daca stingi lumina!)

Gandesti dualist pentru ca ai impresia ca detii un „sine”, iar aceasta impresie este produsa de creierul tau (poftim, vezi cum se insinueaza? Am spus creierul „tau”, tu fiind cine? unde?). In realitate, nu exista nicio unitate centrala care sa sintetizele experientele tale undeva. Esti un manunchi de senzatii, o colectie de perceptii diferite care se succeda rapid si sunt intr-un flux si o miscare perpetua – asta a intuit, cu mult timp in urma, David Hume.

In general, informatiile culese de organele noastre de simt (pe baza unor indicii din mediu) si prelucrate de analizatori conduc spre impresia ca „tu” esti in interiorul corpului. Daca suferi de epilepsie sau de un atac cerebral lucrurile se pot schimba, experimentezi altfel de senzatii. Exista insa circumstante cand acest sentiment al sinelui poate fi manipulat in laborator, de cate un neuroscientist excentric care probabil nu are nici el toti boii in casa sau toti liliecii la mansarda- au zburat intr-o calatorie de auto-cunoastere, satui sa fie intrebati in fiecare zi „Cum este sa fii liliac?”. Ce instrumente s-au folosit pana acum? Membre de cauciuc (Susan Blackmore), oglinzi (Ramachandran), manechine si papusi Barbie (Bjorn Van der Hoor) sau elemente din realitatea virtuala. 

Henrik Ehrsson este cercetator (da, cu capu’) la institutul Karolinska din Stockholm, acolo unde, in 2007, a realizat unul dintre primele experimente prin care s-au alterat, in laborator, perceptia corporala si senzatia de sine ale unor subiecti. Participantii au fost rugati sa se aseze pe scaun si sa poarte o pereche de ochelari speciali, conectati la doua camere video aflate la doi metri in spatele lor. Lentila stanga receptiona imaginile filmate in partea dreapta, iar cea dreapta prelua ceea ce inregistra camera vido din stanga. Subiectii au trait sentimentul ca se afla astfel la o distanta de doi metri de spatele lor, lucru confirmat de reactiile lor atunci cand au fost atinsi cu doua bete in piept (odata in pieptul „real”, odata in cel virtual).

Bjorn Van der Hoor, de la acelasi institut, a indus un sentiment similar altui grup de participanti, folosind niste jucarii ingenioase, papusi gonflabile (glumesc pe jumatate!), cuburi si potiuni magice. Astfel a descoperit iluzia Alice, dar ma opresc aici cu dezvaluirile pentru ca simt cum ma fac mica-mica, iar sufletul imi e proiectat cativa metri in fata (sa fie 200?), distanta ce pare insa uriasa la dimensiunile mele actuale. O sa incerc sa parcurg jumatate de distanta, pe urma inca o jumatate din distanta ramasa, si inca o jumatate, apoi alta jumatate din ce a ramas si asa nu o sa ajung eu niciodata la capatul afurisitilor alora de metri! Zeno, numai tu esti vinovat! Si tu! Lasand la o parte efectele dramatice, exista ceva adevar in faptul ca nu te poti prinde din urma niciodata: experimentele de stimulare a cortexului somato-senzitiv au aratat ca este nevoie de o jumatate de secunda de excitare (e doar retoric, evit repetitia!) pentru ca subiectul sa simta ceva. Experienta ta constienta apare astfel dupa ce stimulul a avut loc, decalaj temporal ce nu este inca foarte bine explicat, dar care te face practic sa traiesti post-hoc sau retrograd. Ti-as putea demonstra asta si printr-un joc numit „iepurasul cutanat” dar simt deja furnicaturi ciudate in bratul stang, cauzate, probabil, de o stimulare petrecuta cu ceva timp in urma (cam mult). In plus, am ramas inchisa in casa iepurasului alb pentru ca, dupa cum spuneam, m-am micsorat si nu pot sa ajung la cheia pe care pretinde ca mi-ar fi lasat-o, totusi, pe masa.

Nu mai stiu unde am ramas (in timp si spatiu). De calatorii astrale ai auzit? Intelegand tot ce ti-am spus pana acum, astfel de senzatii nu mai par la fel de misterioase, asa-i? Pentru ca tot suntem cu capul in nori, stii ce e aia pareidolie? Este o alta iluzie creata de creier, o ultra-generalizare a capacitatii noastre adaptative (situate in gyrusul fusiform) de a distinge fetele pozitive si negative.  Este util, chiar vital sa iti recunosti fata in oglinda sau sa iti dai seama repede daca cel care intra in casa este un membru al familiei sau un infractor. Si pentru asta creierul s-a specializat atat de bine in detectia lor incat acum vedem fete peste tot, inclusiv in nori sau in luna  (nu-i frumoasa melodia The Man in the Moon de la REM?). Pareidolia poate fi exploatata, cu putina imaginatie, in testele proiective. Uita-te chiar acum la cer si spune-mi o poveste. Vezi vreo fata cunoscuta?

 Ah, iar bat campul, de la mac mi se trage. Iar cand spun „mac” ma gandesc la alt exemplu de manipulare a perceptiilor- stii poza aia cu animalul pe care il vezi cand rata cand iepure, in functie de ce retragi automat din memorie? Si apropo de camp, te-ai mai gandit la problema din articolul precedent? Nu, asa nu se mai poate! Textul asta se auto-genereaza si auto-deconstruieste sub privirile mele neputincioase. Este dezlanat precum tesatura de sinapse ce mi-a impaienjenit cortexul, un labirint din care nu stiu cum sa ies, eu nebeneficiind de ajutorul nedrept pe care l-a primit duplicitarul Tezeu. Neuronii descarca haotic, mi-a sarit si siguranta, circuitele electrice sunt compromise si ma simt un pic depasita de situatie. Prin urmare, daca stii un neuro-electrician bun da-mi de stire. Poate fi si un defect de focalizare pe lentila din ochii cu care fotografiam pana acum realitatea, pata oarba s-a largit si nu mi-a ramas decat sa umplu golurile perceptive cu confabulatii.

Asa se intampla cand scriu despre experientele din afara trupului. Out-of-body experiences. O.B.E. Nu, mai, nu O.B., alea ar fi inside-body experiences! Bun, si ce era cu ele? Vai de mine, uitam ce era mai important. Multe din ce ti-am impartasit in articol au fost inspirate de cartea „Paranormality. Why we believe the impossible” de Richard Wiseman (restul provine din sapaturi arheologice suplimentare). Iar Richard Wiseman vine sambata in Bucuresti, la Conferinta Umanista „Education, Science and Human Rights”, alaturi de alti oameni din stiinta din Statele Unite, Olanda sau Franta. Sunt convinsa ca mai gasesti bilet. Este la Palatul Parlamentului si se termina la ora 18.00, in cazul in care ai alte planuri pentru sambata seara, iei repede metroul de la Izvor. Richard Wiseman este un psiholog foarte cunoscut in Marea Britanie, ale carui carti, constat cu placere, au inceput sa fie traduse si la noi. Nu i-am facut cea mai buna reclama posibila cu postarea de azi, crede-ma insa ca merita citit si auzit. Este preocupat de asa-zisele fenomene paranormale, dar mai ales de explicatiile stiintifice din spatele lor. Nu este un vrajitor, desi se comporta uneori ca si cum ar fi. (Ultima lui carte este dedicata, de altfel, principiului „as if”). Pana la urma, nici Vrajitorul din Oz nu era intr-adevar un vrajitor, ceea ce nu l-a impiedicat sa realizeze veritabile acte de magie. I-a aratat omului de tinichea ca are inima si ca poate simti. Apoi s-a intalnit cu omul de zapada si...scuza-ma, e dintr-un alt basm, unul rusesc, dupa care Eowyn Ivey a scris un roman minunat. Doar cu Dorothy i-a fost ceva mai greu, cand aceasta i-a cerut ajutorul sa o duca acasa. La mijloc a fost un balon. Care nu, bag mana de foc ca nu a fost de sapun. Poate din heliu. Vrajitorul s-a urcat singur in el si a zburat pana sa apuce Dorothy sa urce. Cam distrat tipul, nu-i asa? Acum sigur e undeva printre nori. Uite-l! Ii vad fata! Aia pozitiva!