joi, 25 decembrie 2014

WOOP(S)! A venit Mosul!

Ai primit cadouri de la Moş? Doar dacă ai fost cuminte. Ba nu, dacă ai fost optimist şi ai gândit pozitiv. Probabil în ultimele două-trei zile te-ai holbat îndelung la brăduţ şi ai vizualizat sub el un cadou pe care ţi-l doreai foarte tare. Gândurile acestea s-au materializat subit azi-noapte şi de dimineaţă…surpriză! darul era acolo, atras de mindsetul tău pozitiv. Sau nu aşa s-au derulat evenimentele?

Cred că nu mai este nevoie să-ţi amintesc că fantaziile şi tehnica vizualizării rezultatului dorit nu te apropie de scop, ci dimpotrivă, te poate depărta de el. De ce? Pentru că te relaxezi, te păcăleşti singur că deja ai obţinut ce îţi doreai şi se instalează inclusiv la nivel fiziologic o stare demotivantă, aproape de letargie, pentru că sistemul dopaminergic interpretează visurile tale frumoase drept o recompensă deja primită. În loc să te mobilizezi, te complaci. Rămâi în stadiul de fantezie.

Cu toate acestea, este chiar indicat să ai fantezii. Mă contrazic? Tocmai am spus că îţi faci mai mult rău decât bine, după care te-am îndemnat să visezi cu ochii deschişi. Ştii de ce, nu? Ideea e simplă: dacă te opreşti la stadiul 1 (fantezia) vi fi mai demotivat decât dacă nu te-ai fi angajat deloc în acest proces. Gândirea pozitivă îţi este atunci mai degrabă un adversar. Dacă însă mai întâi îţi imaginezi în detaliu ceea ce-ţi doreşti să realizezi, apoi treci la nişte stadii superioare…fanteziile vor acţiona invers, în favoarea ta.

Care sunt următoarele stadii? Gabriele Oettingen a cercetat de ani buni subiectul şi anul acesta a publicat o carte pe care îţi poţi arunca şi tu un ochi…sau, sigur, îţi poţi imagina că o citeşti în timp ce stai pe facebook, sau chiar că deja ai citit-o, pentru dacă ai ajuns să citeşti articolul meu vei avea probabil impresia că teoria ţi se pare foarte cunoscută şi nu mai e nevoie să o aprofundezi (iluzia falsei învăţări).

Tehnica testată de Emanuelle (woops! A fost o capcană să văd dacă ai reţinut numele corect!) este cea a contrastării mentale, urmate de planificare. Mai întâi, pune-ţi o dorinţă! De exemplu:

W(ish): Până în iunie 2015 îmi doresc să slăbesc 10 kilograme.

O(outcome) Acum chiar te invit să-ţi imaginezi cum va fi să ai greutatea dorită. Cum arăţi? Cum vin hainele pe tine? Cum te simţi mai uşor cu atâtea kilograme? Mai rămâi câteva minute în această stare foarte plăcută şi vezi cum ar arăta o zi din viaţa ta în iunie 2015, când eşti mai slab(ă), mai fit, poate chiar mai sănătos sau sănătoasă.

O(bstacle): Am ajuns la partea mai realistă, mai dificilă, dar totodată mai importantă şi absolut necesară pentru ca dorinţa să se realizeze. Gândeşte-te ce te-ar putea împiedica să slăbeşti. Care sunt obstacolele? Dedică şi acestei porţiuni un timp relativ egal celui petrecut în fantezii plăcute. Poate nu vei avea timp să-ţi prepari mâncarea acasă şi la job vei comanda iarăşi fast-food? Sau iar vei fi tentat(ă) să iei cu asalt frigiderul la 10 noaptea după ce toată ziua ai mâncat cum ţi-ai propus? (Este foarte posibil, mai ales că seara deja eşti extenuat în urma altor decizii ce ţi-au solicitat auto-controlul – ştii teoria ego-depletion). Sau îţi vei face un abonament la sală, dar după două-trei săptămâni de entuziasm vei abandona din nou proiectul şi iar nu vei face mişcare. Cu cât identifici mai precis obstacolele, cu atât îţi creşti şi şansele de reuşită, pentru că poţi trece la:

P(lanning), sau implementarea dorinţelor şi scopurilor. Ai descoperi dificultăţile, e timpul să-ţi faci un plan ce cuprinde anumite strategii, chiar de tipul Dacă obstacolul X, atunci acţiunea Y. Dacă mi se face foame noaptea, o să am în frigider doar legume, fructe şi carne slabă. Dacă nu am timp să îmi iau pachet, voi comanda doar o salată cu pui sau cu ton, nici măcar nu arunc un ochi pe pliantul cu pizza.

Tehnica WOOP are în spate numeroase studii ştiinţifice. De exemplu, citez din rezultatele obţinute până acum:

WOOP i-a ajutat pe pacienţii suferind de durere cronică să fie mai activi fizic trei luni după reabilitare.
WOOP a redus absenteismul şcolar la copiii din medii defavorizate.
Prin WOOP subiecţii au făcut de două ori mai multă mişcare pe o perioadă de patru luni şi au consumat cu 30% mai multe legume timp de doi ani.
WOOP a redus frecvenţa unor comportamente disfuncţionale în cuplu (partenerii care verificau telefoanele iubitelor) şi a crescut angajamentul în relaţiile amoroase.
WOOP i-a ajutat pe elevii de liceu să facă cu 60% mai mult efort în vederea testelor standardizate.


Şi multe altele, le găseşti în carte sau, pe unele dintre ele, aici.

Poţi folosi singur tehnica, nu ai nevoie de un terapeut (mai ales dacă ai un loc al controlului intern) şi este uşor de aplicat, cu condiţia să respecţi toţi paşii prezentaţi. Ştiu că vei fi tentat să treci repede peste unele etape, dar o faci cum s-ar zice pe riscul tău. Chiar aşa, poţi adăuga la obstacol: dacă voi avea tendinţa să sar direct la implementare fără să fac exerciţiul de imaginaţie şi vizualizare care mi se pare inutil voi reciti articolele ştiinţifice în care se specifică clar aşa: subiecţii care s-au limitat la planuri, oricât de riguroase şi bine realizate, au obţinut rezultate mai slabe decât cei care au respectat întocmai instrucţiunile contrastării mentale (dorinţă, fantezii detaliate, obstacole imaginate, abia pe urmă planificare).

Mai o veste bună: există şi o aplicaţie pentru telefonul mobil, pe care o poţi descărca gratuit. Se numeşte chiar aşa, WHOOP şi te ghidează pas cu pas, doar că nu este atât de smart încât să viseze şi să acţioneze în locul tău.

Îmi imaginez că Moş Crăciun a apelat la aplicaţia WOOP pentru a duce la bun sfârşit sarcina de a oferi cadouri tuturor într-o singură noapte. Şi-a pus o dorinţă, a vizualizat o planetă întreagă ce se bucură de daruri, apoi a luat în calcul obstacolele. Şi-a dat seama că este tehnic imposibil ca în câteva ore să treacă prin fiecare casă. Cum să rezolve această problemă? I-a venit atunci o idee genială:

Pentru că lipsa de timp m-ar împiedica să distribui cadouri, îi voi convinge pe oameni să facă treaba mea! Îi deleg pe ei să cumpere şi să împartă daruri celor dragi. Eu între timp mă joc pe aplicaţiile din telefon şi stau comod pe canapea.


Zis şi făcut, nu-i aşa? Te-ai ocupat tu să faci cadouri de Crăciun. Moşul ăsta e băiat deştept! Cred că ştie efectul Tom Sawyer din psihologia motivaţiei, pe care l-a perfecţionat cum nu se poate mai ingenios. Dacă Tom reuşea să-i convingă pe copiii de pe o uliţă a satului că vopsitul unui gard este cea mai fun şi trendy modalitate de a-ţi petrece duminica, Moşul a mobilizat întregul mapamond! Milioane de oameni aleargă după cadouri pentru a face o bucurie copiilor, iar Moş Crăciun îşi asumă apoi toate meritele. Sigur, cheltui bani şi timp, dar este o plăcere neasemuită să faci toate astea…în numele lui.


PS: tu să nu foloseşti aplicaţia la fel, da? Fără dorinţe şi obstacole pe care să le împlinească sau să le depăşească altcineva în locul tău! Deşi, până la urmă, şi a cere ajutorul este o dovadă de înţelepciune, important e însă când şi pentru ce este potrivit să îl ceri.

sâmbătă, 20 decembrie 2014

To enhance or not to enhance? That is the question

Tot un experiment mental, de servit la cafeaua, ceaiul sau ţuica fiartă de dimineaţă. De ce mental? Pentru că suntem oarecum în sfera filosofiei, iar aceasta se poate încă face stând pe fotoliu, sorbind o ceaşcă cu un stimulent cognitiv moderat (cafeaua, da, dar doar pe anumite aspecte şi, probabil, graţie unor efecte indirecte) şi explorând diverse scenarii ipotetice, dar riguroase, pe principiul Ce s-ar întâmpla dacă..?

Filosofie sâmbătă de dimineaţă? Ce ne trebuie nouă aşa ceva? Hai că nu este vorba de Kant sau Nietzsche, ci de o filosofie aplicată care se apleacă asupra eticii celor mai noi descoperiri şi din ştiinţele naturale, din medicină, biologie, biotehnologie, genetică şi alte discipline hot. Bioetica, exact!

Soţii Neglijescu au un copil ce suferă de o condiţie genetică rară, Sensibilitate Intelectuală. Nu e de rău, copilul are de fapt un potenţial intelectual extraordinar, multe peste medie, doar că, pentru a-şi atinge acest potenţial, este nevoie să ia zilnic o pastiluţă fără efecte secundare, ieftină, uşor de procurat şi de administrat. Părinţii nu-i dau acest tratament, prin urmare copilul nu ajunge să-şi dezvolte acele capacităţi deosebite din cauza bolii genetice şi, în loc de un intelect grozav, va avea unul normal. În lipsa unor motive bune de a nu-i da pastilele, cred că putem spune că soţii Neglijescu sunt nişte părinţi...neglijenţi şi că ceea ce au făcut este incorect din punct de vedere moral. Tu ce crezi, ar fi avut datoria morală sa-i ofere copilului şansa de a beneficia de tratamentul respectiv?

Acum transferă acest scenariu într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, în care există proceduri biochimice sau/ şi genetice cu ajutorul cărora se pot amplifica semnificativ, fără riscuri, abilităţile cognitive ale copiilor. Vor avea părinţii datoria morală de a apela la acele proceduri? Sunt cele două scenarii echivalente?

Poţi găsi argumente pentru a respinge sau accepta ideea că este greşit din punct de vedere moral să nu apelezi la human enhancement pentru amplificarea unor trăsături dezirabile sau, invers, pentru eliminarea sau diminuarea unora indezirabile (de exemplu, agresivitatea)?



 Părinţii Neglijescu aparent nu aveau nici un motiv bun să nu-şi procure acea pastilă ieftină şi lipsită de efecte secundare. Acum…depinde şi ce înţelegem prin motiv bun. Poate că au făcut-o din anumite considerente etice. Care ar fi acelea? Şi stau ele în picioare sau pot fi imediat demolate cu alte contra-argumente, tot etice?

http://www.amazon.com/A-Companion-Bioethics-Helga-Kuhse/dp/1405163313

Oglinzile sufletului?

Dacă ţi-ar cere cineva să-ţi localizezi sinele, spre ce parte a corpului ai fi tentat să arăţi? Unde simţi că ai fi tu în corp? Cei mai mulţi oameni indică fruntea sau zona de la nivelul ochi, corespunzătoare cortexului orbitofrontal. Eşti undeva în creier.

Într-un fel, răspunsul denotă conştientizarea importanţei acestui organ care-ţi creează impresia că există un sine înăuntrul tău. Un sine care nu este mereu la fel, ci se mulează după modificările ce se petrec la nivel cerebral. Chiar şi în prezenţa unor modificări substanţiale (leziuni majore) care te fac aproape de nerecunoscut pentru cei din jur în termeni de personalitate, temperament, comportament sau caracter, senzaţia subiectivă că ai un sine constant (că tu eşti tot tu) se păstrează, până şi controversatele cazuri de personalităţi multiple au, pe rând, o identitate personală.

Şi sufletul? Păi şi el tot pe acolo, dacă îl considerăm o metaforă pentru psihic. Observ că şi în DEX este definit drept “totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului”. Atunci, ochii sunt oglinda sufletului şi pentru că, întrebat unde eşti tu, te plasezi undeva în spatele lor. De asemenea, putem spune că îţi place ca cineva să te privească în ochi pentru că astfel te simţi într-adevăr văzut ca persoană.

În trecut, rolul creierului nu era cunoscut, iar sufletul era mai degrabă plasat la nivelul cavităţii toracice. Culturile străvechi considerau că atât sentimentele cât şi gândirea îşi au sediul în inimă. Astăzi nu mai asociem inima cu raţionamentele şi cu viaţa psihică în ansamblu, dar păstrăm o anumită intuiţie cum că acolo ar fi „simţirea”, emoţiile şi sentimentele. Sau cel puţin aşa sugerează expresiile precum „ascultă-ţi inima” (când nu este vorba de a-ţi verifica pulsul) sau „mă doare inima” (când nu te referi la angină pectorală). De altfel, dacă eşti întrebat unde simţi neliniştea sau tristeţea, cred că nu vei mai arăta spre frunte, ci mai degrabă deasupra stomacului sau în capul pieptului.

Ai văzut vreodată o mumie? (Ups, am trecut cam abrupt de la una la alta!) În Egiptul Antic în procesul mumificării se conservau toate organele interne, mai puţin…creierul, care era scos pe nas şi aruncat la gunoi deoarece era socotit absolut superfluu, un fel de apendice imund ce ocupă spaţiu degeaba. După ce aruncau creierul, aşezau rinichii, stomacul, plămânii şi ficatul în recipiente cu capac, iar în corp era lăsată doar inima, locul sufletului şi centrul fiinţei unei persoane.

Ţi s-a întâmplat să te afli la întâlnire şi să te fure peisajul, adică să-ţi alunece ochii în jos şi să nu mai menţii contactul vizual cu partenera ta? Cumva s-a simţit jignită şi ţi-a atras atenţia? Unde te uiţi, măi? Hello! Eu sunt aici!


Poate ar fi bine să faci o călătorie în Egipt. În cel Antic chiar, dacă ai suficientă benzină să alimentezi maşina timpului. Acolo probabil te-ai confrunta cu o reacţie opusă, mă gândesc eu acum, inspirată de „omul cel mai uman”, Brian Christian. Dacă în timpul conversaţiei te-ai uita cu tandreţe în ochii ei de care nu ţi-ai putea dezlipi privirea, sunt şanse să te trezeşti aspru apostrofat. Unde te uiţi? Eu sunt aici! ţi-ar reproşa frumoasa egipteancă, încă nemumificată, arătând cu mâna spre piept.

vineri, 19 decembrie 2014

Alice? Who the fuck is Alice?

M-am trezit cu un experiment mental în cap. Ca de obicei, tu eşti personajul principal.

Eşti tot în avionul care s-a prăbuşit. Şi de data asta ai scăpat cu viaţă. Nici măcar nu dezvolţi PTDS, aşa că nu este nevoie să-ţi umblăm pe la amintiri. Ştii de ce? Pentru că s-a întâmplat de la sine :) În urma loviturii la cap sau a şocului suferit ţi-ai pierdut memoria! Este o veste bună, dacă ne gândim că nu ţii minte accidentul, dar şi una foarte proastă, pentru că nu-ţi aminteşti mai nimic din trecut! Suferi de amnezie.

La capul patului tău este o femeie care-ţi spune că e soţia ta. Îţi povesteşte totul despre tine, ai acum toate informaţiile relevante pentru identitatea ta. Te simţi mai bine? Pe de o parte da, poate fi reconfortant să ştii măcar ce ai făcut şi cu ce te ocupai înainte să pice avionul. Pe de altă parte, este şi al naibii de ciudat, chiar anxiogen. De ce? Pentru că faptele pe care le afli parcă nu au nicio legătură cu tine. Înţelegi perfect ce ţi se spune, dar nu simţi mai nimic când ţi se prezintă aceste aşa-zise amintiri. O priveşti pe femeie, ştii că e soţia ta (ţi-a arătat şi pozele de la nuntă), dar...ceva nu face click. Nu o iubeşti, nu te simţi conectat emoţional de ea, nu ai nicio reacţie viscerală la ceea ce îţi poveşteşte.

Nu ţi-ai recuperat amintirile, doar informaţiile. Uneori, amintirile şi informaţiile sunt echivalente. Dacă ai uitat modelul Big Five al personalităţii pe care acum un an îl ştiai pe de rost (cu tot cu faţetele fiecărui factor), este de ajuns să reciteşti un textbook de psihologie ) sau să asculţi o prelegere şi îl vei şti din nou la fel ca odinioară. Dacă însă ai uitat experienţele subiective şi ţi-ai pierdut amintirile la persoana I, nu este suficient ca ele să-ţi fie povestite pentru ca tu să te identifici complet cu ele. Pe lângă dimensiunea factuală, integrată cognitiv, amintirile personale mai au o dimensiune deosebit de importantă, cea afectivă sau emoţională. Ai o relaţie intimă cu aceste amintiri, o relaţie a cărei valoare derivă în primul rând din investirea lor cu emoţii.

O femeie se declară soţia ta, tu ştii că e adevărat (există dovezi), dar nu simţi într-adevăr că ea este soţia ta. Există o ruptură între informaţiile procesate de cortexul prefrontal şi cele oferite de sistemul limbic, în care se procesează emoţiile. Fără acele emoţii amintirile tale sunt golite de sens şi parcă nu-ţi aparţin, în ciuda bogăţiei detaliilor care ţi se oferă.

Poate te vei reîndrăgosti de acea femeie şi veţi crea împreună noi amintiri. Până atunci ea este însă o străină. Are anumite trăsături pe care le-ai găsit dezirabile şi pe care le apreciezi şi acum. O priveşti şi ţi se pare frumoasă, iar când deschide gura îţi dai seama că este şi inteligentă. Mai mult, din felul cum se poartă cu tine deduci că este empatică, grijulie, atentă la nevoile tale. Tot nu este de ajuns. Lipseşte o integrare superioară a acestor trăsături pentru ca ea să nu fie o femeie oarecare, ci una specială pentru tine. O aură pe care nu i-o dau doar calităţile ei, ci mai degrabă reacţia ta emoţională (acum inexistentă) la acele calităţi, plus o dimensiune temporală a relaţiei pe care ai pierdut-o, dar care a avut un rol important în formarea sentimentelor. Emoţiile tale în prezenţa ei, întărite prin interacţiunile zilnice, sunt cele care o transformă practic pe acea femeie obişnuită în persoana absolut deosebită şi unică care este iubita sau soţia ta. De aceea trăsăturile persoanei iubite devin într-un fel non-transferabile, adică poţi întâlni pe altcineva care are cam aceleaşi calităţi, chiar şi mai multe, şi cu toate acestea să nu simţi nimic special şi să rămâi în continuare îndrăgostit de iubita ta.

Când dimensiunea emoţională a amintirilor lipseşte, experimentezi o disonanţă. În cazul amneziei, Ea este soţia mea intră în competiţie cu Nu simt nimic pentru ea. Când îţi vei recupera amintirile vei recupera şi emoţia. Dacă nu le vei recupera, poate vei ajunge să trăieşti iarăşi emoţiile, formând noi amintiri personale alături de ea.

Amnezia este un caz extrem. Dar disonanţa poate apărea într-un cuplu şi fără să-ţi fi pierdut memoria. De exemplu, atunci când mirajul primelor luni dispare, vraja se atenuează şi descoperi că nu eşti neapărat compatibil cu persoana de care te-ai îndrăgostit. Dacă la început




pe parcurs probabil vei întâlni şi lucruri care nu ţi se mai par la fel de minunate, ba chiar sunt de-a dreptul enervante, chiar de nesuportat.





Persoana este aceeaşi, nu s-a schimbat nimic. Cum se face însă că a devenit un străin?



O explicaţie ar fi că ai avut nişte aşteptări nerealiste. adică de la bun început te-ai îndrăgostit de o imagine din capul tău şi nu de omul în carne şi oase de lângă tine. I-ai atribuit anumite calităţi inexistente sau ai fost orb la părţile mai puţin atrăgătoare. O altă explicaţie este însă că pur şi simplu emoţia ta s-a diminuat, nu felul în care o percepeai şi evaluai pe ea, motiv pentru care aceleaşi gesturi care înainte ţi se păreau adorabile, acum le găseşti ridicole şi te scot din sărite.

Subinvestirea emoţională, la fel ca şi supra-investirea, creează anumite probleme în relaţiile personale. Se poate ajunge până la crimă.

Iluzia Capgras este o disfuncţie neurologică foarte rară şi interesantă ce apare (am spus rar, da?) în Alzheimer, după traumatisme craniene sau intoxicaţii cu diverse substanţe (nu vreau să-ţi dau idei). Se mai numeşte şi sindromul impostorului pentru că pacientul are impresia că o persoană foarte dragă a fost înlocuită de o clonă, un robot, un extraterestru sau orice altă creatură malefică care se dă drept originalul.

Imaginează-ţi că nu suferi de amnezie după accident, ci de iluzia Capgras. La capul patului tău stă o femeie care arată identic precum soţia ta, dar nu este ea! Eşti foarte convins de asta, atât de convins încât eşti în stare să o şi omori pe această fiinţă care pretinde că ar fi ea şi care i-a furat caracteristicile fizice pentru a te păcăli. Nimic nu te poate convinge că este soţia ta, deşi recunoşti perfect trăsăturile ei şi nu ai nicio problemă cu memoria feţelor.

Ramachandran vorbeşte despre două circuite cerebrale implicate în recunoaşterea feţelor: unul ce compune automat imaginea cunoscută la nivel de trăsături (girusul fusiform) şi un altul (creierul limbic) care atribuie o valoare subiectivă acelei feţe, adică o emoţie. Când acesta din urmă este efectat de o disfuncţie şi primul rămâne intact tu vezi chipul soţiei tale aşa cum foarte bine ţi-l aminteai, doar că nu ai nicio emoţie. Este şi în acelaşi timp nu este soţia ta. Disonanţa este maximă, nu poţi trăi având simultan aceste două credinţe opuse. Inconştient, creierul tău e nevoit să decidă care este adevărul. Pe lângă sindromul impostorului, mai suferi şi de anosognozie, ceea ce înseamnă că habar nu ai că eşti bolnav. Nu e nimic în neregulă cu creierul tău, ci cu această femeie. Nu poţi nega că este leit soţia ta, dar, cum nu ai absolut nicio reacţie emoţională la vederea chipului ei, începi să confabulezi sau să creezi o explicaţie aparent plauzibilă: chiar nu este soţia ta, este un robot deghizat. Din acest motiv, un bărbat din Missouri şi-a decapitat socrul prin anii 80 şi a căutat îndelung prin gâtul acestuia bateria şi microfilmul care îi permiseseră robotului să-i fure identitatea.

Ce poţi face dacă doamne fereşte o persoană apropiată se loveşte la cap şi nu te mai recunoaşte, adică te acuză că eşti vreun extraterestru creat după chipul şi asemănarea celui pe care îl ştia? Din păcate, nu mare lucru! Până îi trece (dacă îi trece), mai bine stai departe şi nu intri în raza ei vizuală. E greu, înţeleg, ţi-ai dori să o vezi. Nu e chiar totul pierdut, din fericire! Dă-i un telefon! Cel care suferă de iluzia Capgras are simptomele descrise doar la vederea celui drag, nu însă şi când îi aude vocea. Legătura dintre circuitul auditiv şi sistemul limbic nu este afectată, deci te va recunoaşte complet, pe ambele niveluri. Spre fericirea tuturor, sindromul se evaporează. Dacă totuşi nici aşa nu merge...mai există şi internetul!


joi, 18 decembrie 2014

"Unforgettable, in every way!" Really?

Luna viitoare călătoreşti cu avionul. Sau cu elicopterul, dacă preferi :D. Se prăbuşeşte. De ce? E mai puţin important, dar, ca să facem o trecere în revistă a unor năstruşnicii psihologice cu care ne-am mai întâlnit pe blog, poate fi vorba de efectul Werther la care contribuie şi mass-media chiar zilele astea sau de un efect advers al politeţii şi respectării ierarhiilor, mai ales dacă elicopterul este unul militar sau avionul aparţine companiei Korean Airlines.

Am două veşti bune şi una proastă. Prima este că supravieţuieşti şi rănile se vindecă destul de repede, în două-trei luni ţi-ai revenit fizic complet. Asta era vestea proastă. Scuză-mă, era prima veste bună! Vestea proastă este că accidentul te-a marcat puternic şi vei dezvolta simptome severe de simptom post-traumatic, asezonat cu anxietate şi depresie.

A doua veste bună este că ai putea scăpa de PTDS mai uşor decât crezi sau decât era posibil până acum. Cum? Prin ştergerea completă a amintirii traumatizante sau măcar prin atenuarea ei. Deja există mai multe posibilităţi:

1. Vei uita total că s-a prăbuşit avionul. Datorită unui psihoterapeut format în hipnoză? Nicidecum! Datorită unor cercetători specializaţi în optogenetică. Pentru asta e nevoie ca neuronii tăi să devină sensibili la lumină şi să poată fi aprinşi şi stinşi la comandă. Cum? Prin inserţia (sau implantul) în creier a unui device minuscul dotat cu fibră optică care acţionează precum un virus benefic ce activează o anumită proteină şi neuronii din jur reacţionează şi ei la lumină. Prin această metodă amintirea prăbuşirii dispare complet, fără a afecta alte informaţii din memorie. Mai mult, se poate chiar implanta o falsă amintire, opusă celei dintâi. În loc să rememorezi secvenţe tragice cu picajul în gol, zguduiala de la „aterizare” şi morţii de pe scaunele din apropiere vei trăi cu impresia că ai ajuns la destinaţie după un zbor plăcut, iar la sosirea în aeroport ai fost întâmpinat nu de ambulanţă, ci de cei apropiaţi, fericiţi să te revadă.

Vei uita tot, mai ales dacă eşti şoricel. Dacă eşti om mai ai puţin de aşteptat, deci povestea cu avionul nu se petrece chiar luna viitoare, ci peste câţiva (zeci de) ani. Este încă foarte dificil să izolezi o amintire la nivel neuronal în creierul uman şi să ştergi sau să înlocuieşti selectiv datele din memorie. Prognoza este una optimistă, dar până când neuroscientiştii reuşesc asta îţi rămân alte variante, unele mai soft, altele invazive:

2. Vei înghiţi o pastilă. Propranolol, de exemplu, sau altele care blochează fie accesarea amintirilor asociate cu trauma fie formarea unor amintiri dureroase:



3. Încerci procedura deep brain stimulation, care, deşi nu elimină informaţiile factuale, atenuează impactul emoţional al amintirii. Ştii că ai avut un accident, dar amygdala ta nu mai reacţionează când îţi aminteşti şi aproape că poţi vorbi despre asta ca şi cum i s-ar fi întâmplat altcuiva. La ora actuală cam 100 000 de oameni au implanturi DBS pentru ameliorarea simptomelor de Parkinson, epilepsie şi depresie majoră şi sunt semnale că ar funcţiona şi în cazul sindromului post-traumatic. Da, unele studii sunt tot pe şoricei, dar gurile rele spun că armata americană (prin DARPA) este foarte încântată de această oportunitate, mai ales că ar putea fi exploatată şi în alte scopuri faţă de cele declarate (vindecarea soldaţilor traumatizaţi).

4. Dacă eşti încăpăţânat şi refuzi să ţi se implanteze electrozi în creier prin deep brain stimulation, tot mai ai o şansă, o metodă mai puţin invazivă, ce nu implică chirurgia, doar modifică excitabilitatea scoarţei cerebrale: stimularea transcranială magnetică. O meta-analiză din acest an concluzionează că „stimularea transcraniană magnetică pare a fi un tratament eficient şi bine tolerat în cazurile de PTDS”.

Să intrăm şi în niscaiva dezbateri etice legate de ştergerea, modificarea sau înlocuirea amintirilor?

În cazul traumelor majore (accidente oribile sau abuzuri sexuale) ce afectează grav sănătatea psihică şi funcţionarea ulterioară a individului, uitarea pare a fi sănătoasă, benefică şi nu foarte controversată. Chiar şi aici întâlnim însă obiecţii: dacă pierdem măreaţa şansă de a creşte psihologic tocmai datorită traumei ce ne ajută să ne redefinim priorităţile arătându-ne cât de fragilă este existenţa noastră? În termeni de specialitate vorbim de postraumatic growth, care cică ar putea compensa efectele negative ale PTDS-ului. Sinceră să fiu, îmi place ideea de creştere, dar parcă aş prefera ca ea să se producă altfel decât printr-un accident sau viol.

Pe de altă parte, amintirile sunt definitorii pentru identitatea personală, în termeni de continuitate şi consistenţă psihologică. Să nu uităm însă că ele sunt oricum distorsionate, recreate şi actualizate selectiv de creierul nostru, aşa că nişte manipulări în plus, cu efecte pozitive, poate nu ar trebui tratate ca schimbări majore ale aşa-zisei realităţi. (Plus că se întâmplă frecvent şi în terapie, sub numele de positive reappraisal)


Sigur că ne putem întreba totuşi până unde ar fi OK să mergem cu uitarea amintirilor prin procedurile amintite. Una este să vrei să uiţi că te-ai prăbuşit cu avionul, alta că ai condus beat şi ai avut un accident de maşină. În al doilea caz poate ai fi mai câştigat să-ţi aminteşti în detaliu, astfel încât să poţi învăţa din greşeli şi altădată să nu te mai urci la volan sub influenţa alcoolului.

De asemenea, poate că nu ar fi o idee bună să ai un flacon cu pastiluţe de uitat la care să recurgi imediat ce experimentezi un pic de discomfort psihic. Eşti trist pentru că un prieten a refuzat să iasă cu tine la o bere? Iei o pilulă şi ai uitat! Mâine însă, când în sfârşit vă veţi vedea, vei mai trăi bucuria la fel de intens dacă nu ştii ce înseamnă tristeţea de a nu-i vedea pe cei dragi? Ce-i drept, este discutabil, iar argumentele de acest tip pot fi considerate esenţialiste, în sensul că se strecoară în ele presupoziţii (aproape) dualiste. Dacă te doare o măsea probabil nu stai prea mult pe gânduri înainte să iei un calmant şi nu te gândeşti că e mai bine să suferi cu stoicism pentru a aprecia astfel momentele când nu te doare nimic. Pe de altă parte (a câta parte?) poate avem nevoie de o oarecare gândire esenţialistă (chiar şi magică) pentru a da valoare şi sens vieţii noastre.

Încă ceva: câtă vreme amintirile noastre sunt, multe dintre ele, sociale, adică implică şi alte persoane, cât de etic ar fi să ni le ştergem din memorie fără a aduce prejudicii celorlalţi? Probabil ai văzut Eternal Sunshine of the Spotless Mind, deci îţi poţi imagina un scenariu asemănător, în care decizi să te desparţi de iubita ta şi să ştergi totodată orice amintire legată de relaţia voastră. Sau invers, ea te elimină definitiv din memorie




Ai fi poate mai fericit.



Dar celălalt oare ar fi îndreptăţit să protesteze sau să te acuze că i-ai anulat sau furat practic o părticică din viaţă? Şi dacă aţi mai avea şi nişte copii pe care tu, ca să nu mai suferi, ai decis că ar fi mai bine să îi uiţi?



Ne putem imagina abuzuri şi mai grave. Un criminal uită că a comis un omor şi administrează o pastilă şi martorului ocular, pentru ca acesta să nu aibă ce mărturie să depună. Sau un părinte denaturat îşi violează în fiecare noapte fiica minoră, după care îi dă medicamentul şi aceasta se trezeşte în fiecare dimineaţă fericită, fără nicio grijă.


Ce spui, sunt exemple oribile? Şi nu-ţi mai vine să pleci în vacanţă cu avionul? Of, te-am speriat! Ce să fac acum ca să mă ierţi? Ai prefera să uiţi că ai citit acest articol? Poate chiar adresa blogului cu totul? Se poate rezolva! Ce alegi: un pic de lumină în creier, stimulare cerebrală în adâncime sau doar una transcraniană, magnetică? 

miercuri, 17 decembrie 2014

Total immersion

Eşti la Mall ca să vezi ultimul blockbuster hollywoodian. La intrarea în sală primeşti, în locul deja banalilor ochelari 3D (sau în plus faţă de ei), o cască cu electrozi.

Începe filmul. Neuronii tăi primesc semnale direct de la creierul actorilor, care la rândul lor au senzori EEG sau chiar nişte nanoprobe strecurate în cortex. Ca rezultat, experimentezi senzaţiile şi emoţiile lor. Toate simţurile sunt angajate în acest proces: pe durata filmului miroşi, guşti şi experimentezi tactil ceea ce apare pe ecran. Dacă e un thriller sau un horror vei trăi o frică de câteva ori mai mare decât cea cauzată de filmele din prezent. Sigur, depinde de cât de bine intră în rol actorul. Am asista la o nouă generaţie de actori, care ar fi apreciaţi în primul rând pentru capacitatea de a trăi cât mai veridic şi intens aceste emoţii ce-ţi sunt transmise şi ţie.

Eşti scufundat total în experienţa cinematografică. Chiar mă întreb oare ce filme ar avea cel mai mare succes. Comediile? Probabil. (Melo)dramele? Nu prea cred… Filmele de aventuri? Cu siguranţă! Peliculele romantice? Da, cum să nu? Ce altceva? Te gândeşti cumva cum ar fi să urmăreşti un film porno şi creierul tău să capteze toate senzaţiile actorilor? Of, la ce putea să-ţi zboare şi ţie gândul! Acum că ţi l-am citit, ce-ai zice mai degrabă de un documentar? Nu, nu gen Discovery Channel!

Va exista vreodată un astfel de cinema? Michio Kaku îşi imaginează că ar fi posibil undeva în viitorul îndepărtat. Nu vom apuca însă acele vremuri. Până atunci însă gamerii au la dispoziţie mecanisme tot mai sofisticate ce le facilitează experienţa realităţii virtuale. De exemplu, casca numită oculus rift plus dispozitivul Virtualizer, un suport uşor de instalat în camera de zi prin care te poţi mişca în spaţiul simulat fără să te loveşti de mobilă sau de pereţi. Mai adaugă un costum haptic care te ajută să simţi împuşcăturile, loviturile, poate chiar şi mângâierile. Nu sunt de neglijat avantajele, mai ales dacă ne gândim că Virtualizer îi motivează pe cei care se joacă cu orele, zilele şi săptămânile în faţa ecranelor să facă mult mai multă mişcare fizică:



Cum? Realitatea virtuală te alienează şi te îndepărtează de realitatea asta reală? În primul rând, care realitate reală? E mai degrabă consensuală, deşi realismul naiv ne creează altă impresie (iluzorie). În al doilea rând, dacă vrei realitate reală, ce mama naibii cauţi acum pe internet?

marți, 16 decembrie 2014

O fotografie?

În ultimul timp am diverse fantezii pe care mi le întreţin privind poze indecente pe internet. Poze foarte sexy şi revelatoare. Mă gândesc să le propun redactorilor de la Playboy să scoată o nouă ediţie a revistei, una care să includă acest gen de fotografii. Mă îndoiesc însă că ar cumpăra-o cineva la momentul actual. În viitor, totuşi, lucrurile ar putea sta altfel.

Mă refer la imaginile din creier obţinute prin tehnologia fMRI. Nu mă pot lăuda că le înţeleg foarte bine…mă uit şi eu ca viţelul la poarta nouă, pentru că este într-adevăr o poartă nouă, dacă nu chiar un portal spre un nivel superior de înţelegere a creierului.

Momentan maşinăria clasică cântăreşte cam o tonă şi costă câteva milioane de dolari. Am aflat însă că deja s-au construit şi versiuni mai puţin voluminoase, cea mai mică dintre ele având acum dimensiunea unei serviete. Se preconizează că ar putea fi redusă chiar până la mărimea unui telefon mobil. Îţi dai seama? Cum ar fi să te plimbi pe stradă şi să pozezi…creiere? Le descarci în computer, aplici nişte algoritmi şi apoi identifici emoţiile şi starea de spirit a celor pe care i-ai pozat. Da, ai putea face asta şi cu partenera ta atunci când bănuieşti de exemplu că te minte sau când nu ştii cum să interpretezi reacţia pe care pare a i-o stârni tipul de la masa vecină. La fMRI se pot detecta minciunile cu o acurateţe de 95%, ne asigură unii cercetători, dar nu ştiu sigur dacă nu cumva vor să ne mintă.

Îmi mai imaginez un album de familie plin cu poze făcute cu acest aparat fMRI: creierul tău îmbibat în alcool la balul bobocilor, creierul ei la starea civilă când a spus „da” (amygdala era aprinsă toată? ei, nu trage concluzii pripite), creierul copilului când a făcut primii paşi singur, creierul tău pus ca probă de divorţ când ai venit acasă la miezul nopţii.



Se vor deschide noi afaceri: neuro-detectivi particulari şi neuro-paparazzi. Cea mai mare teamă a vedetelor nu va mai fi că li se vede celulita, ci că li se vor citi gândurile şi emoţiile. Scepticii spun că, scoase din context, fotografiile respective nu ar fi foarte informative. Să zicem că priveşti o poză şi observi activitate intensă în cortexul insular. Posibil ca în lipsa altor informaţii să nu-ţi dai seama dacă subiectul era meditativ, simţea iubire, frică sau dezgust sau tocmai avea un orgasm. Vezi, de-asta sunt sexy pozele…îţi arată doar atât cât să-ţi imaginezi tu orice. Este ca şi cum te-ai uita pe geam şi ai vedea că se aprinde lumina la vecina de vizavi, dar, pentru că are draperii, nu ştii exact de ce a aprins-o şi ce face în acel moment. Şi chiar dacă nu are draperii, ai avea nevoie de un instrument mai precis decât ochiul liber…de exemplu de un binoclu.

Cât de precisă este astăzi tehnologia fMRI? Din ce în ce mai mult, chiar dacă ocazional mai dă şi rateuri, cum am văzut în articolul trecut, când peştele mort prezenta activitate cerebrală odată introdus în aparat. Destul de precisă încât să-ţi poată citi gândurile şi să poată reconstitui imaginile care-ţi trec prin cap? Se pare că da, cel puţin la un nivel (încă) rudimentar. Mai jos sunt câteva dintre reconstituirile efectuate în 2011 de cercetătorii de la Berkeley, după ce subiecţilor li s-a înregistrat activitatea cerebrală în timp ce urmăreau nişte secvenţe de film; computerul a asociat diversele imagini cu un anumit pattern din creier, iar apoi s-a recompus filmul din creier când au vizionat alte secvenţe.

Anul acesta un experiment asemănător a reconstituit prin fMRI feţele umane pe care participanţii le văzuseră anterior. Cu cine ai fost în oraş? va fi deci o întrebare foarte periculoasă dacă vei avea la îndemână telefonul-fMRI. Pe de altă parte, La cine te gândeşti? nu furnizează o imagine foarte concludentă, pentru că deocamdată este foarte greu să obţii o poză clară când subiectul doar se gândeşte la ceva în comparaţie cu atunci când chiar vede ceva.

Telepatia şi telekinezia ar putea deveni nişte abilităţi obişnuite. La ceremonia de deschidere a campionatului mondial de fotbal de anul acesta, un tânăr paraplegic a dat primul şut pe poartă…printr-un exoschelet care se mişca la comanda dată de creier. Persoanele paralizate ar fi în stare să navigheze pe net doar manifestând această intenţie sau să controleze numeroase ale device-uri, inclusiv proteze, care le „citesc” dorinţele aşa cum se manifestă ele la nivel cerebral (hm...nu ştiu cum ar face diferenţa între o intenţie pură cum ar fi să aprindă lumina şi un gând pasager cum ar fi ca braţul-proteză să-i strângă de gât pe cei apropiaţi).

De electrocorticografie ai auzit? Ar putea servi la human enhancement sau la controlul mental al altor persoane. Îţi citesc însă gândurile: intenţionezi să te duci în curând la culcare şi te temi că vei avea un coşmar. Nu mai insist, îţi recomand însă noua carte a lui Michio Kaku, intitulată The future of the mind. Stai liniştit, e plină de speculaţii (îmi şopteşte şi mie o voce mai sceptică) care nu se ştie dacă vor deveni vreodată realitate. Figurează totuşi în multe topuri cu cele mai bune cărţi de non-fiction sau science ale anului 2046! (sau 2014, nu mai ştiu exact).


Vise plăcute! Apopo, ştii că s-a inventat o maşină de citit şi înregistrat visele care le va afişa mâine dimineaţă pe o casetă? Nu ştii, normal! Abia după ce adormi este pusă în funcţiune de nişte spioni de la DARPA. 

vineri, 12 decembrie 2014

"E strâmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile"

 Dr. Craig Bennett, neuroscientist la o univesitate din California, a demonstrat că există viață după moarte! Sau cel puţin activitate cerebrală! Nu te entuziasma! Experimentul încă nu a fost realizat pe oameni. Nici pe şoareci!

Să-ţi spun cum a început totul. Într-o dimineaţă, cercetătorul s-a trezit cu poftă să mănânce nişte peşte. Şi-a cumpărat un somon atlantic mărişor şi a venit cu el la laborator. Acolo i s-a năzărit însă altceva. În loc să-şi parcheze delfinul în tigaie…l-a parcat în fMRI. Am spus delfin? De ce oare?! Nişte sinapse s-au încrucişat greşit, poate mă introduc şi eu în aparat. Aşadar şi-a parcat somonul, nu delfinul, în fMRI. Care somon nu era afumat, ci doar mort şi relativ proaspăt, dar Craig probabil era cam fumat când a făcut una ca asta.

Dacă tot îşi găsise un subiect original, cercetătorul a încropit repede şi un experiment, doar ca să se amuze. I-a arătat somonului nişte poze cu oameni ce treceau prin diverse emoţii şi l-a întrebat dacă le recunoaşte. Şi…surpriză! Peştele a reacţionat! Sau cel puţin aşa indica aparatul: în creierul lui s-au aprins anumite zone. Do you smell something fishy?

După ce şi-au revenit din şoc, Bennett şi colegii au strâns datele, au scris un articol, l-au publicat şi chiar l-au prezentat la o conferinţă. A căştigat şi premiul Nobel! Stai că am greşit, e vorba despre premiul igNobil! Se numeşte:


Nu este nicio glumă, iar acesta nu a fost un articol trimis la vrăjeală pentru a vedea dacă orice inepţie ajunge să fie publicată în publicaţiile ştiinţifice. Autorii au atras atenţia asupra unui lucru important, dar adesea neglijat de oamenii de ştiinţă care folosesc asemenea device-uri: ca orice aparat, fMRI mai dă şi eroare! „Vede” lucruri care nu există în realitate. În cazul somonului nostru mort, eroarea era una de fals pozitiv. În mod normal, orice studiu serios care foloseşte imagini fMRI ar trebui să ia în calcul această posibilitate şi să suporte o corecţie statistică by default. În realitate, gurile rele spun că aproape jumătate dintre experimente sunt realizate fără această corecţie în analiza datelor.

Asta este versiunea oficială. Sunt sceptică…poate că cercetătorii au descoperit secretele vieţii de apoi şi acum încearcă să găsească o explicaţie „normală”. Cică aparatul e de vină! Asta îmi aduce aminte de fotografiile care detectau anumite aure pe lângă persoanele mai mult sau mai puţin decedate. Am povestit despre asta aici. Dacă totuşi aparatul este dotat cu o conştiinţă superioară omului şi poate percepe chestii pe care noi suntem prea limitaţi să le vedem?




Hai că mi s-a făcut frică! Adică mi s-a luminat amygdala cât ai zice peşte mort! Dar mai bine tac, mă tem să nu mă prindă un pește capabil să recunoască emoțiile!

joi, 11 decembrie 2014

Isn't it ironic?

Stephen Jay Gould. Presupun că numele acestui biolog evoluţionist, palenontologist şi popularizator al ştiinţei nu îţi este necunoscut, deşi constat acum că nu i s-au tradus cărţile în limba română. „The Mismeasure of Man” (1981) este creditată de The Modern Library ca fiind una dintre cele mai bune 25 de cărţi de non-ficţiune din toate timpurile. Este o critică a determinismului biologic şi a „rasismului ştiinţific”. De asemenea, Gould a fost printre primii care a atras atenţia asupra unor biasuri ale cercetătorilor care le influenţează activitatea ştiinţifică chiar în procesul de recoltare, sistematizare şi analiză a datelor. Credinţele oamenilor de ştiinţă le orbesc judecata ştiinţifică într-o asemenea măsură încât „manipularea inconştientă a datelor poate fi considerată o normă ştiinţifică”. O declaraţie foarte dură, reiterată în următorii termeni:

Unconscious or dimly perceived finagling is probably endemic in science, since scientists are human beings rooted in cultural contexts, not automatons directed toward external truth.

Da, oamenii de ştiinţă sunt şi ei oameni cu credinţele lor, multe dintre ele provenite din patrimoniul cultural al epocii sau grupului social de provenienţă.

Dacă de Gould ai auzit, poate nu acelaşi lucru poţi spune despre Samuel George Morton, medic şi cercetător acum uitat, dar care s-a bucurat de o reputaţie excelentă în prima jumătate a secolului al-XIX-lea. Prestigiul lui s-a datorat în special rigorii metodei ştiinţifice pe care a folosit-o într-o epocă în care ştiinţa era mai degrabă speculativă.

Ne aflăm în era pre-Darwin, când o dezbatere aprinsă era cea între monogenişti şi poligenişti. Nicio legătură cu genele =)), doar cu geneza! A creat Dumnezeu toţi oamenii dintr-un foc, sau i-a făcut pe rând şi de aceea avem mai multe rase? Morton era poligenist şi a încercat să strângă dovezi în sprijinul ipotezei sale. Ipoteză absolut aiuritoare pentru cititorul de astăzi, dar în contextul epocii să zicem că avea sens.

Ca să arate diferenţele majore dintre rase, Morton a adunat multe schelete în dulapul său. Cranii, mai precis. Aproape 1000 de cranii (eşantion reprezentativ? :P) de prin toate colţurile lumii. Ce a făcut cu ele? Le-a studiat foarte atent şi le-a măsurat conştiincios pentru a vedea capacitatea craniană a caucazienilor, indienilor, afro-americanilor (:P) şi altor specii lăsate de Dumnezeu pe acest pământ. Rezultatele au fost prezentate în 1839, în tratatul Crania Americana: conform măsurătorilor lui Morton, caucazienii au cel mai mare creier (1 426 cm cubi),  indienii sunt undeva pe la mijloc (1 344), în timp ce  negrii sunt mai puţin dotaţi la capul de sus (justiţia divină a compensat alte avantaje - nu, nu le-am măsurat eu :P), cu o medie de 1 278 cc. 

Ce înseamnă asta? Nu mare lucru, dacă ne gândim la dimensiunile creierului unei balene, dar pentru Morton era o dovadă a diferenţelor a superiorităţii caucazienilor. Asemenea concluzii sunt oricum biasate, dar pe Gould şi pe noi ne interesează metoda folosită de el. Cât despre ce poţi face cu 1000-1500 cc de creier...rasele canine studiază intens funcţiile noastre cerebrale:



Morton a fost considerat un obiectivist al timpurilor sale, apreciat de contemporani pentru modul în care a strâns dovezi şi a colectat şi măsurat craniile prezentate. Gould însă a fost mai sceptic, drept pentru care s-a apucat să analizeze notele lui Morton, toate prezentate foarte clar şi lăsate pentru posteritate de cercetătorul care, constată şi Gould, nu avea nimic de ascuns.

Gould ajunge la altă concluzie: ideile preconcepute şi rasiste şi-au pus amprenta asupra măsurătorilor lui Morton, care a falsificat datele…fără să vrea. Într-un articol publicat în Science (1978) şi ulterior într-un capitol din cartea The Mismeasure of Man, Gould arată că:

In short, and to put it bluntly, Morton's summaries are a patchwork of fudging and finagling in the clear interest of controlling a priori convictions. Yet—and this is the most intriguing aspect of the case—I find no evidence of conscious fraud; indeed, had Morton been a conscious fudger, he would not have published his data so openly. Liars, if discovered, are excommunicated; scientists declare that their profession has properly policed itself, and they return to work, mythology unimpaired, and objectively vindicated. The prevalence of unconscious finagling, on the other hand, suggests a general conclusion about the social context of science. For if scientists can be honestly self-deluded to Morton's extent, then prior
prejudice may be found anywhere, even in the basics of measuring bones and toting sums.

Morton made no attempt to cover his tracks and I must presume that he was unaware he had left them. He explained all his procedures and published all his raw data. All I can discern is an a priori conviction about racial ranking so powerful that it directed his tabulations along preestablished lines. Yet Morton was widely hailed as the objectivist of his age, the man who
would rescue American science from the mire of unsupported speculation.

Grea lovitură pentru ştiinţele sociale, unde, afirmă Gould, tratamentul biasat al datelor nici măcar nu este o excepţie, ci o regulă.

Poveste însă merge mai departe…ca vântul din Vama Veche sau ca răspunsurile lui Bob Dylan (the answer, my friend, is blowing in the wind…): în 2011, o echipă de cercetători de la Stanford, Princeton şi ale universităţi, condusă de Jason Lewis, a reluat întreaga controversă şi a făcut ceea ce Gould nu realizase, anume a măsurat din nou jumătate din craniile colecţionate de Morton.

Concluzia lor: într-adevăr, datele au fost manipulate! Doar că nu de Morton, ci de Gould! Morton, deşi biasat în convingeri, nu a falsificat în nici un fel dovezile, măsurătorile lui au fost corecte şi prezentate neselectiv. Biasul inconştient amintit de Gould a existat într-adevăr şi a influenţat judecata ştiinţifică, la fel cum a existat şi influenţa convingerilor apriori...ale lui însuşi. Gould şi-a dorit foarte tare ca Morton să se fi înşelat şi să fi fost biasat…probabil atât de tare încât s-a păcălit pe sine însuşi. Of course, no evidence of conscious fraud has been found!

Hm…asta dacă nu cumva s-a înşelat totuşi Jason Lewis, după cum sugerează, în 2014, Michael Weisberg.


Acesta a fost un articol despre obiectivitate (ştiinţifică), imparţialitate sau echidistanţă. Îl poţi citi ca o continuare (logică?) a articolului de ieri. Cine are dreptate? Morton? Gould? Lewis? Weisberg? Toţi au folosit metoda ştiinţifică =)) Are we all kidding ourselves? Dumnezeu ştie! Sau poate nici el nu-şi mai aduce aminte (memoria e înşelătoare) dacă, atunci când a creat omul, l-a înzestrat sau nu şi cu (super)puterea de a fi obiectiv. Cineva ar trebui să reia măsurătorile divine! 

miercuri, 10 decembrie 2014

Culmile...calităţilor noastre

Pe o scală de la 1 la 10, cât de

inteligent
talentat
rafinat
matur
creativ

te  consideri?

Da, bine, peste medie, ştiam deja, cum altfel? Sinceră, să fiu, aşteptam alt răspuns. Ştii care?

Speram că vei refuza să răspunzi! Ar fi fost poate cel mai rezonabil lucru pe care l-ai fi putut face! Sau măcar să stai să te gândeşti o vreme şi să recunoşti că nu poţi da un răspuns clar, sau cel puţin nu fără a mă întreba la ce anume mă refer când vorbesc despre inteligenţă, talent, rafinament.

Majoritatea oamenilor nu ezită să se auto-evalueze rapid, iar încrederea lor în aceste auto-evaluări este remarcabilă, doar că nejustificată. Cele trei caracteristici de mai sus au o doză intrinsecă de ambiguitate.  Sunt foarte vagi! 

Vizualizează chiar acum un scaun! Gata? Bun, eu ştiu că tu ai în cap acum imaginea unui scaun. Nimic mai simplu. Sigur că nu te-ai gândit la o masă sau la faţa iubitei tale (dorindu-ţi să aibă şi ea un scaun la cap)! Mai departe însă nu am nici cea mai vagă idee ce scaun ai tu în cap. E unul înalt, de bar? (Ups, ăsta e mine, s-au cocoţat nişte neuroni pe el!) E un taburete? Poate un fotoliu comod? Aa…un scaun de masaj? Unul directorial? Doar n-o fi unul de dentist? Deşi amândoi ne gândim la un scaun, avem reprezentări diferite ale aceluiaşi obiect. În acest caz, începi să înţelegi de ce, chiar dacă părem a ne referi la acelaşi lucru, este foarte posibil să vorbim de fapt despre altceva?

Te-am întrebat cât de inteligent te consideri. Dar oare ce înţeleg eu prin inteligenţă? Pardon, lasă-mă pe mine, aş vrea să aflu de fapt cum o defineşti tu. Şi dacă am sta amândoi de vorbă cu o a treia persoană iar la final am estima cât de inteligentă este ea, crezi că am avea aceeaşi părere? Aş insista să-mi spui pe ce anume te-ai bazat când i-ai apreciat nivelul de inteligenţă. Asta mi-ar spune mie foarte multe. Nu, nu despre acea persoană, ci despre tine. Dacă ai remarca vocabularul ei, eu aş deduce că tu ai un vocabular bogat. Dacă în schimb mi-ai lăuda raţionamentele cuiva, aş presupune că pe tine te caracterizează mai degrabă inteligenţa logico-matematică. Dacă ai fi sensibil la abilităţile sociale…probabil ai o inteligenţă emoţională peste medie. De ce?

Oamenii tind să folosească definiţii personale ale caracteristicilor, atât pozitive cât şi negative. Cu cât atributele sunt mai vagi sau generale (talentat), cu atât este mai uşor să le operaţionalizăm după bunul plac. Acest bun plac însă nu este întâmplător, are regulile sale. Definiţiile personale sunt construite astfel încât să-l avantajeze pe cel care le formulează.

Să luăm altă trăsătură, dominanţa. Cum este, după părerea ta, o persoană dominatoare? În general, subiecţii care au primit această întrebare au dat răspunsuri diferite, dar care ar putea fi sistematizate în două categorii. Unii s-au gândit la cineva hotărât, capabil să gestioneze bine situaţiile de criză, implicat în societate, ferm şi cu principii solide, la care nu renunţă uşor. Alţii au descris un om care monopolizează orice conversaţie, nu ascultă părerea altora, este arogant, încăpăţânat şi chiar agresiv. Interesant este însă care subiecţi au conceptualizat dominanţa prin dimensiunile ei pozitive, şi care prin aspectele negative. Exact! Cei care se considerau ei înşişi dominanţi aveau o imagine foarte roz şi favorabilă a trăsăturii. Cei care nu se auto-evaluau ca dominanţi erau focalizaţi aproape exclusiv pe dezavantajele ei.

Cu alte cuvinte, o trăsătură ambiguă este bună atunci când o am şi eu, şi proastă când o au alţii, dar nu eu.

O trăsătură mai puţin ambiguă este…aşa cum vreau eu să fie ca să mă pot încadra în ea (dacă este pozitivă) sau, dimpotrivă, ca să mă pot delimita de ea (dacă este negativă). De exemplu, leadershipul. Aproape oricine îşi doreşte să aibă ceva abilităţi de leadership. Şi, deloc surprinzător, majoritatea credem că le şi avem, la un nivel peste medie. Da, toţi suntem buni lideri, singura problemă este că avem opinii diferite despre ceea ce înseamnă să fii un bun lider. Într-un experiment, subiecţilor li s-a cerut să descrie stilul de leadership al unor personalităţi precum George Washington sau Mahatama Ghandi. Cei care se auto-evalau ca fiind abordabili, plini de tact şi agreabili au subliniat calităţile sociale ale conducătorilor, apreciindu-le ca deosebit de importante pentru calitatea de leadership. Cei care se considerau competitivi, perseverenţi şi independenţi au făcut un portret diferit al acestora, insistând pe calităţile centrate pe sarcină şi performanţă.

Nimeni nu ar recunoaşte însă că este submisiv. Întrebaţi dacă o serie de comportamente indică subsmisivitatea, cei care de obicei nu protestează când li se vinde ceva la supra-preţ au apreciat că asta nu are legătură cu trăsătura amintită. Iar cei care preferă să creadă că nu sunt dominanţi afirmă că a alege ei mereu filmele pe care să le vadă cu prietenii nu reprezintă un semn de dominanţă (hm..şi au dreptate, da? Chiar nu înseamnă nimic, aviz celor care mă cunosc!).

Astfel, jonglând abil cu definiţiile, imaginea favorabilă despre sine este păstrată cu succes (ce o mai fi şi succesul ăsta?).

Lucrurile se schimbă dacă atributele sunt mai specifice. Eşti o persoană organizată? Probabil că da. Dar punctuală? Aici unii dintre respondenţi ar admite că nu sunt chiar atât de punctuali. Pe de altă parte, să nu uităm că şi sfertul academic a ajuns, de la 15 minute înainte de eveniment, să însemne 15-20, poate chiar 25? de minute după începerea lui. Şi până urmă ce mi-s 25 de minute, ce mi-s 30?

Până acum am dat exemple de calităţi caracterizate prin ambiguitate orizontală, adică ce pot fi definite în varii moduri astfel încât să servească intereselor fiecăruia. Mai avem însă un tip de ambiguitate, cea verticală, pe care am introdus-o deja (sau am ridicat-o) în paragraful anterior. Eşti sau ai fost un elev (student) studios? Studios înseamnă că petreceai mult timp învăţând, citind, făcând teme. Of, dar cum adică mult timp? Câte ore pe săptămână ar trebui să înveţi ca să poţi fi considerat studios? 70? 50?25? 10? Există un consens pe această temă? Nu! Cum răspund oamenii? Setând standarde care să-i avantajeze personal. Cei care petrec două ore pe zi cu cartea în faţă vor spune că 15 ore sunt suficiente pentru ca cineva să fie considerat studios. Cei care însă dedică zilnic 5 ore studiului vor afirma că e nevoie de cel puţin 30 de ore şi vor aprecia că cei care învaţă doar 15-20 de ore nu sunt nici pe departe studioşi. Conceptele sunt deci fie lărgite ca să ne putem şi noi încadra în ele, fie îngustate pentru a-i exclude pe alţii, în funcţie de unde ne situăm noi înşine pe continuum. Tragem linia mai la dreapta sau la stânga, nu în raport cu media, ci cu…poziţia noastră.

Câtă mişcare fizică este de dorit să facem săptămânal? Cum ar trebui să arate meniul săptămânal al unei alimentaţii sănătoase? Câte cărţi citeşte într-un an o persoană pasionată de lectură? Câte minciuni poţi spune pe zi fără a deveni un mincinos? Când devine un părinte abuziv, la prima palmă sau când îşi bagă copilul în spital?

Toţi avem tendinţa de a folosi definiţii proprii, personalizate şi avantajoase pentru sine. Problemele apar când le folosim în mod exclusiv. Când îi judecăm pe toţi din jur conform propriilor definiţiilor, uitând că pot exista mai multe perspective asupra leadershipului, inteligenţei, creativităţii sau succesului. Când cădem în capcana realismului naiv: lumea este aşa cum o vedem noi, inteligenţa este doar ce credem noi că e, un părinte bun trebuie să se poarte doar aşa cum ştim noi că este de dorit, strategiile folosite de noi sunt cele mai bune şi funcţionează pentru toţi. Când îi evaluăm pe alţii conform unor criterii personale (subiective), pe care le confundăm cu criterii obiective, universal valabile.

Sunt convinsă că vrei să afli mai multe (hihi), aşa că îţi recomand capitolul acesta sau, în caz că eşti peste măsură de curios, cartea excepţională a lui David Dunning. Ambiguitatea (epistemică) a calităţilor este doar unul dintre obstacolele ce fac din autocunoaştere o întreprindere aproape imposibilă, dar cu atât mai fascinantă şi mai recompensatore. Autorul o compară chiar cu o expediţie în care ai pornit să cucereşti vârfuri alpine, poate chiar Everestul:

Self-insight is neither a commodity that is easily obtained nor a destination easily reached. True self-awareness requires a long journey of experience and self-reflection of which there is no guarantee of success. But perhaps the journey is the goal in itself. Life presents many challenges, strewn like hills and mountains in our path. Acquiring self-insight might just be one of those peaks, one that is more rugged and steep than it looks from afar. Perhaps the challenge might be not as extreme as conquering Everest, but its slopes and climbs are still formidable. From its peak, one does not know what the view of the psychological terrain might look like, but I assume that most people would be quite curious to take a glimpse of this view.


Dacă te avânţi, călătorie sprâncenată! Şi ce înseamnă până la urmă autocunoaşterea asta? De unde ştii dacă sau cât de bine cunoşti? Iar călătoria asta este una solitară, bazată exclusiv pe introspecţie, sau una socială, în care integrezi feedback-urile primite de la cei apropiaţi? Culme sau cul(u)me? Apropo de feedback, este o altă sursă de eroare, pentru că adesea este nesincer, ambiguu, incomplet sau chiar inexistent. Of, totul este atât de relativ…pardon, de egocentric

PS: Apropo de Everest, știi "sarcina celor trei munţi" elaborată de Piaget pentru a testa dezvoltarea cognitivă a copiilor din stadiul...care stadiu?