Of fish and men

Vasile alunecă în piscină şi, pentru că nu ştie să înoate, este pe punctul de a se îneca. Bogdan se aruncă după el să îl salveze, deşi nici el nu ştie să înoate şi ar fi murit amândoi dacă nu ar fi intervenit un martor care îi salvează pe amândoi.

Robert este capturat de un torţionar care îl înfometează. I se dă mâncare doar dacă este de acord să apese un buton ce-i transmite şocuri electrice tovarăşului său Radu, pe care îl poate vedea printr-un geam transparent. Robert nu face asta, preferând să îndure foamea decât să-şi rănească colegul.

Simţi şi tu aşa un fior în faţa acestor exemple de altruism, nobleţe, compasiune şi chiar eroism şi capacitate de sacrificiu de care Bogan şi Robert dau dovadă? Ce crezi că i-a determinat să ia asemenea decizii? Oare le-a fost greu? Probabil că au avut câteva fracţiuni de secunde (în primul caz) sau ore în şir (a doua situaţie) în care au evaluat situaţia, au cântărit consecinţele şi au ajuns la concluzia că singurul lucru corect din punct de vedere moral pe care l-ar putea face este să sară în ajutorul semenilor lor sau să evite să le cauzeze suferinţă. Poate şi-au amintit chiar că posedă unele valori conştient asumate, că au principii morale peste care nu puteau să treacă chiar cu preţul sacrificiului suprem. Mai ştii, Bogdan sau Robert ar putea fi admiratorii fervenţi ai imperativelor categorice kantiene sau ai eticii bazate pe virtuţile aristotelice.

Trebuie să te întrerup însă din visare şi să te anunţ că Vasile şi Bogdan sunt doi cimpanzei de la grădina zoologică, iar Robert şi Radu două maimuţe rhessus chinuite în laborator de nişte oameni de ştiinţă dornici să descopere originile moralităţii (din compasiune, fireşte!). Ce ne spune asta despre baza comportamentelor prosociale? Ce ne facem să nu suportăm să asistăm la suferinţa altora (nu mai vorbesc de a o cauza) şi să încercăm să o uşurăm de fiecare dată când suntem martorii ei? Cumva o emoţie foarte puternică? Un instinct pe care îl avem în comun şi cu alte animale şi care a apărut, cel mai probabil, ca urmare a mecanismelor selecţiei naturale? Şi dacă e instinct şi e inwired, în ce măsură mai putem vorbi despre nobleţea unor astfel de gesturi? Raţionamentul moral are rostul său, nu mă înţelege greşit, pe baza lui putem lua decizii mai fine, în acele situaţii când emoţia nu este direct accesibilă (opere de caritate faţă de persoane străine, de exemplu, dar chiar şi acolo este nevoie de un minim apel la sentiment, de exemplu prin includerea unor fotografii în campaniile umanitare). Psihopaţii sunt capabili perfect să înţeleagă argumentele morale, dar nu le pasă de suferinţa celorlalţi.

„The key to action is not thoughful deliberation, it’s emotion. And in fact, when we get people to do thoughtful deliberation, the emotion can actually turn off ” – Dan Ariely, de aici.

Faptul că suntem capabili de raţionamente complicate  (şi înţelegem filosofia morală) nu ne face mai altruişti şi mai plini de compasiune dacă ne lipsesc intuiţia şi empatia. Văzând de ce sunt în stare unii dintre semenii noştri, parcă suntem de acord cu concluzia tipului din fotografia de mai jos, iar eu mă gândesc serios să îmi recuperez căţeluşa încredinţată de câţiva ani buni alor mei.

Din fericire însă, este doar o parte a poveştii. Uneori oamenii, tocmai pentru că mai au câte ceva în plus faţă de restul animalelor, sunt capabili şi de gesturi minunate ce necesită planificare, creativitate sau teoria minţii. Pot de exemplu să facă surprize plăcute unei alte persoane de care le pasă - da, mi-a „copt-o” şi mie de curând o prietenă cu veleităţi culinare atât la propriu cât şi la figurat, ajutată şi de un complice (vezi cât rafinament, de aceasta dată constructiv?). Le mulţumesc ambilor şi sunt sigură că le mulţumeşte şi Terra, care, odată încrederea mea în specia umană restabilită, poate rămâne în continuare liniştită cu părinţii, unde îi este garantat mai bine (aşa îmi raţionalizez eu indisponibilitatea şi fuga de responsabilitate).

PS: Terra este câinele meu. Robert, Radu, Vasile şi Bogdan sunt maimuţe. Ana şi George oare erau oameni?

http://www.nytimes.com/2007/03/20/science/20moral.html?pagewanted=all&_r=0

https://class.coursera.org/moralities-001

                             

The dark side of creativity

Ai aşadar un bias împotriva creativităţii. Oare asta era concluzia din articolul trecut? Nu-i nimic, toţi suntem biasaţi, important este să  conştientizăm asta pentru, că, spunea şi Cehov, „omul va deveni mai bun, când o să-i arătaţi cum este el în realitate” (oare? dar cine eşti tu să-i arăţi cum este el în realitate?).

Parcă pentru a-mi face în ciudă (gândire magică!) sau, inversând datele, pentru a-mi confirma cele scrise, comisia de rating a hotărât ieri că partea a doua a filmului Nymph()omaniac trebuie interzisă în cinematografe deoarece conţine…atenţie mare, nu ai mai văzut aşa ceva…scene de sex! Vorbim de arta cinematografică, da? (Lars von Trier, deşi vădit provocator, este orice numai un regizoraş de filme porno nu…) Adică…exact de zona în care pare de neconceput că exprimarea creativă ar putea fi cenzurată. Dar iată că este şi ce-i drept mă întreb de ce oare mă mir, câtă vreme sunt atâtea exemple în istorie (Portocala Mecanică, sau, dintre cărţi, Minunata lume nouă, Lolita, ba chiar şi De veghe în lanul de secară).

Unde crezi că mai întâlneşti aceeaşi ambivalenţă? Ai şi tu un copil la şcoală sau mai ţii minte cum te simţeai când erai tu însuţi elev? Şcoala încurajează creativitatea, parcă ăsta era sloganul. Şi atunci de ce The Wall al celor de la Pink Floyd este şi azi la fel de actual ca în 1979? (All in all it's just another brick in the wall…) Sintetizând rezultatele mai multor cercetări, Arthur Cropley arată, în capitolul Creativity in the classroom; The dark side (din cartea…îţi spun mai târziu), cum creativitatea este resimţită de către profesori mai degrabă ca o ameninţare sau, mai precis, ca o serie de ameninţări. Ce anume ameninţă un copil creativ? Cunoaşterea deja existentă (sau status-quo-ul), imaginea de sine a profesorului (prin întrebări incomode, la care acesta nu poate întotdeauna răspunde sau prin găsirea unor soluţii noi la care el nu s-a gândit), ordinea şi disciplina (punând, de exemplu, la îndoială, temeiul unor reguli) şi „buna desfăşurare” a orelor fiind, pur şi simplu, ceea ce unii numesc „un copil dificil”, adică cu aspiraţii de autonomie, curiozitate „nefirească”, imaginaţie debordantă, conformism scăzut şi un fel de răzvrătire sau ceea ce se cheamă „probleme cu autoritatea”. O zgâtie de copil. Câţi profesori au într-adevăr puterea nu numai de a nu se enerva, dar şi de a fi cu adevărat încântaţi în faţa unor astfel de manifestări?

Acum însă…multe dintre biasurile noastre au o raţionalitate mai adâncă, privite din perspectivă evoluţionistă. Ca să te liniştesc…este într-un fel normal, ţinând cont de falsul pozitiv, să ai o atitudine implicită mai degrabă nefavorabilă la adresa persoanelor creative. De ce? Deoarece creativitatea are şi o parte întunecată, care în literatura de specialitate apare în ultimul timp sub denumirea de malevolent creativity (există şi negative creativity, asemănătoare ca consecinţe, dar diferită la nivel de intenţie, unde efectele nocive sunt un fel de by-product şi nu un scop asumat).

Două atribute fundamentale ale creativităţii sunt gândirea divergentă (generarea de soluţii multiple, originale) şi flexibilitatea. Ambele sunt nişte arme puternice pe care, probabil în funcţie de valori, le poţi folosi atât constructiv cât şi distructiv. Aceasta este însă varianta light, optimistă, credinţa că dispui de acel discernământ care să te facă să iei decizia de a-ţi folosi creativitatea în scopuri utile, ce servesc unui interes mai larg decât cel propriu. Problema este că studiile arată că există aspecte inerente, intrinseci ale creativităţii ce conduc la corelaţia pozitivă cu un comportament imoral şi negativă cu integritatea.

Dan Ariely şi Francesca Gino au clocit (la incubator, deci creativ) câteva experimente ce au evidenţiat faptul că participanţii cu un scor mare la gândire divergentă au trişat mai mult la sarcinile de laborator pentru efectuarea cărora primeau recompense financiare. De exemplu, au umflat numărul de probleme pe care au declarat că le-au rezolvat corect, mai ales atunci când situaţia era ambiguă sau puteau trece neobservaţi. Aceleaşi rezultate au fost obţinute şi cu subiecţii cărora doar li s-a indus ideea de creativitate (priming- au fost expuşi unor cuvinte precum nou, original etc); şi aceştia, la rândul lor, au trişat mai mult. Se pare că atât dispoziţia personală cât şi motivaţia prin influenţă externă de a gândi outside the box conduc la o capacitate foarte bună de a-ţi raţionaliza deciziile incorecte, de a genera, gândind divergent, cât mai multe motive pentru care acţiunile tale să nu treacă drept reprobabile şi de a găsi modalităţi noi, datorită flexibilităţii (încheieturilor sinaptice), de a reconfigura situaţiile în feluri ce servesc interesului personal. Astfel poţi trişa fără să ţi se pară grav ceea ce faci; ba chiar, cu puţină măiestrie, eşti capabil să creezi o poveste frumoasă (story editing?), conform căreia nu numai că nu te comporţi incorect, ci, în capul tău, eşti complet îndreptăţit să procedezi în asemenea feluri, conform unei logici care altora în mod evident le scapă, dar asta bineînţeles doar pentru că ei nu sunt suficient de deschişi şi de inteligenţi încât să înţeleagă corect profunzimea raţionamentului tău.

Ai mai auzit de mincinoşi care îşi cred propriile minciuni? Este vorba de self deception, dar, atenţie! de diferite grade şi forme de self-deception. Una este să ajungi realmente să îţi aminteşti distorsionat unele evenimente (câte beri ai băut azi noapte?), alta să ştii că ai băut vreo şapte, dar să îţi motivezi gestul făcând apel la scuze elaborate de tipul „eram cu şeful şi nu am vrut să-l las să bea singur, de fapt m-am sacrificat”.

Gândirea divergentă corelează şi cu predispoziţia către devianţă, deoarece ambele presupun favorizarea unor idei noi în detrimentul normelor sociale, a căii bătute.

O altă corelaţie îngrijorătoare este însă cea cu psihotismul. Una dintre cauze pare ar fi mecanismul de inhibiţie latentă, despre care nu mă pot opri din citit de când l-am descoperit (dă şi tu cu târnăcopul pe google). Atât bolnavii de schizofrenie cât şi persoanele foarte creative au o inbibiţie latentă scăzută, adică o capacitate limitată de a ignora inconştient, precum restul oamenilor, stimulii cu care suntem bombardaţi din mediul extern, dar şi intern (avalanşa de gânduri şi de conexiuni între tot felul de concepte îndepărtate- apanajul creativităţii, de altfel). Te poţi uita la lucruri familiare de parcă le-ai vedea pentru prima dată, percepi uşor schimbările de dispoziţie şi emoţiile celorlalţi (highly sensitive persons), înţelegi rapid anumite lucruri înainte ca ele să devină evidente şi pentru ceilalţi sau, dimpotrivă, ceea ce este evident pentru ceilalţi, din obişnuinţă, nu este evident şi pentru tine (aşa că întrebarea „de ce?” nu te părăseşte mult timp după ce ai depăşit vârsta copilăriei). Ce face diferenţa, adică ce te situează de partea schizofreniei sau a creativităţii sănătoase? Unele studii indică spre inteligenţă (dar este controversat, sunt prea multe excepţii şi de-o parte şi de cealalta ca să fie singurul predictor). O inteligenţă peste medie îţi permite însă să triezi, să poţi separa stimulii relevanţi de cei irelevanţi, să testezi realitatea, astfel încât să funcţionezi în parametrii naturali în ciuda acestei capacităţi scăzute de a ucide din faşă percepţiile şi conexiunile bizare.

Am vorbit până acum mai degrabă despre creativitatea negativă, unde nu îţi propui deliberat să faci rău, dar se întâmplă (şi) datorită unei flexibilităţi cognitive relativ uşor de transpus în plan moral. Când acest transfer este dus la extrem, valorile îşi pierd sensul şi aluneci într-un relativism moral în interiorul căruia orice îţi este permis pentru că nu există sens şi valori obiective. Creativitatea machiavelică constă în a găsi modalităţi cât mai variate de a-ţi atinge scopul, perfect conştient că răneşti pe alţii şi chiar, în cazurile din sfera patologiei (dar oare numai de acolo?), derivând o reală plăcere din spectacolul oferit de suferinţa celorlalţi. Literatura (şi viaţa, dar hai să vorbim din cărţi) ne oferă numeroase exemple de personaje de acest tip. Gândeşte-te şi la estetica urâtului, care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât să aduci sordidul, macabrul, grotescul, atrocităţile şi cele mai josnice tare ale fiinţei umane la rang de desăvârşire artistică. Dacă ai reflectat asupra valorilor, poate ai realizat că acestea, în funcţie de obiectul lor, sunt de mai multe tipuri: valori morale, juridice, religioase, economice, estetice şi altele. De asemenea, ai observat că adesea ele pot intra în conflict, cu atât mai mult atunci când aparţin unor domenii diferite: juridice versus morale, religioase versus economice şi, ceea ce ne interesează acum, morale (etice) versus estetice (vezi şi Kierkegaard, Either Or). Este firesc ca în sistemul valoric al unei persoane (foarte) creativă (artişi, dar nu numai!) cele estetice să fie extrem de importante, dacă nu chiar cele mai importante, devansându-le de multe ori şi pe cele etice. Acest fenomen poate rămâne circumscris operei, produselor artistice (catharsis-ul despre care ştim începând de la Aristotel) sau poate să depăşească cadrul artistic (pentru că valorile sunt prin esenţa lor stabile şi pervazive) şi să devină un mod de viaţă.

Personajul fascinantei nuvele extinse „Însemnări din subterană” (considerat de mulţi un prim micro-roman existenţialist), un (anti)erou ce ne aminteşe (cronologic e invers) de camusianul Jean-Baptiste Clamence (depăşindu-l însă la capitolul self-loathing, poate şi luciditate maladivă), mărturiseşte deschis că sensul vieţii sale este urmărirea  „frumosului şi sublimului”. Dar nu oricum, ci cu orice preţ, cu pasiune şi fără posibilitate de compromis:

„Semnificativ e că aceste afluxuri a tot ce frumos şi sublim mă vizitau şi în timpul meschinului meu desfrâu şi mai ales atunci când eram la fund de tot, mă vizitau aşa, cu mici izbucniri disparate, parcă amintindu-mi de faptul că există şi, totuşi, cu apariţia lor, nu spulberau desfrâul; dimpotrivă, parcă îl înviorau prin contrast şi veneau în minima cantitate necesară pentru un sos bun. Sosul era alcătuit din contradicţie şi siferinţă, din chinuitoarea analiză interioară, şi toate aceste chinuri mai mari sau mai mici îi confereau desfrâului meu o anumită picanterie, chiar un sens, - într-un cuvânt, îndeplineau întru totul funcţia de sos bun. Toate astea nu fără o anumită profunzime. De fapt, n-aş fi putut accepta un desfrâu simplu, trivial, spontan, purtând în cârcă toată această murdărie. Atunci cu ce m-ar mai fi putut seduce mocirla, ce ce m-ar mai fi ispitat să ies noaptea în stradă?

      Dar câtă iubire, Dumnezeule, câtă iubire trăiam uneori în aceste vise ale mele, în aceste mântuiri în tot ce e frumos şi sublim: deşi era o iubire fantastică, deşi nu se aplica niciodată la ceva omenesc, era atât de mare această iubire, încât mai apoi, în realitate, nici nu mai resimţeam nevoia să o aplic: ar fi fost un lux excesiv.”

Creativitatea devine pentru un astfel de personaj un mod de afirmare a propriei voinţe şi individualităţi, un act deliberat de delimitare şi diferenţiere, alegerea existenţială a unui homme revolté (eseul lui Camus) pentru care revolta rămâne singurul mod de a-şi păstra demnitatea prin îmbrăţişarea libertăţii negative (de a spune „nu”):

         

   Îşi va risca până şi turta dulce şi într-adins îşi va dori neghiobia cea mai dezastruoasă, absurditatea cea mai neeconomică numai şi numai pentru ca, în această cuminţenie pozitivă, să-şi insinueze fantasticul său element păgubos. Anume visele sale fantastice, prostia sa cea mai vulgară va dori să şi le menţină, numai ca să-şi confirme (ca şi cum asta chiar ar fi o necesitate) faptul că oamenii sînt totuşi oameni, nu clape de pian, la care chiar dacă legile naturii cîntă cu mîna lor, ameninţă totuşi să împingă cîntatul pînă într-acolo încît în afara calendarului nu vei mai putea avea chef de nimic. Şi nu numai atît: chiar şi în cazul cînd într-adevăr ar fi o clapă de pian, chiar dacă i-ar demonstra omului această realitate matematic şi cu ajutorul ştiinţelor naturii, nici aşa nu şi-ar băga minţile în cap, ci va face dinadins ceva pe dos, numai şi numai din ingratitudine ; numai pentru a-şi impune punctul de vedere. Iar în cazul în care nu va dispune de mijloacele necesare, va scorni totuşi distrugerea şi haosul, va născoci felurite suferinţe şi-şi va im pune pînă la urmă punctul de vedere! Va slobozi blestemul prin lume şi, întrucît numai omul este capabil să blesteme (acesta-i privilegiul lui, prin care se deosebeşte în principal de alte animale), atunci, poate, numai prin blestem îşi va atinge scopul, adică se va convinge că într-adevăr e om, nu o clapă de pian! 

De la distanţa pe care ne-o oferă ficţiunea, revolta personajului lui Dostoievski are într-adevăr ceva frumos şi sublim (sublimul, spune Burke, implică fascinaţie şi oroare, o experienţă copleşitoare pe care o ai în faţa lucrurilor ce-ţi pun la încercare cadrele conceptuale cu care operezi în mod obişnuit). În viaţa de zi cu zi însă nu-i aşa că nu ţi-ai dori neapărat să ai în preajmă un asemenea personaj „grozav de vanitos”, auto-caracterizat printr-o cruzime „atât de simulată, atât de cerebrală, atât de plăsmuită şi livrescă”?

Subiectul micro-studiului nostru de caz este înzestrat din plin şi cu inteligenţă şi cu creativitate, dar ilustrează perfect latura sumbră (subterană) a respectivelor trăsături şi acea triadă  întunecată a personalităţii ce cuprinde narcisismul, machiavelismul şi psihotismul. Într-un alt minunat articol din cartea amintită la începutul acestei postări, Robert Sternberg trece în revistă capcanele în care cad adesea persoanele inteligente şi creative: eroarea egocentrismului (impresia că ceilalţi trebuie să se învârte în jurul tău, să te admire şi să îţi satisfacă nevoile narcisice), eroarea omniscienţei (crezi că ştii şi ceea ce nu ştii, nu laşi loc de îndoială, nu suporţi să fii contrazis câtă vreme tu le ştii pe toate şi restul nu au nici un cuvânt de spus în faţa ta), eroarea omnipotenţei (nu este nici aici loc de „poate”, tu „poţi”), eroarea invulnerabilităţii (te simţi protejat, eşti prea bun să ţi se întâmple ţie ceva), eroarea optimismului ne-realist ( eşti prea bun şi să greşeşti, ideile tale sunt geniale şi realitatea se va plia pe aşteptările tale pentru că nu se poate să fie altfel) şi eroarea desprinderii de etică (principiile morale sunt importante, doar că li se aplică celorlalţi, pentru tine sunt prea obtuze şi restrictive).

În concluzie, creativitatea în sine nu este suficientă pentru a te proteja de erorile de mai sus, ba chiar dimpotrivă. Biasul împotriva creativităţii este, într-o oarecare măsură, justificat- dar nu-i aşa că nu ţi-a convenit, într-o primă fază, să afli că îl ai şi tu? Nu totul este pierdut. Sternberg (articolul e intitulat The Dark Side of Creativity and How to Combat It) propune o altă calitate ce ar trebui încurajată cel puţin la fel de puternic precum creativitatea, de care are nevoie, dar pe ale cărei efecte nocive le poate, totodată, neutraliza. Hm...care să fie? Presupune cunoştinţe atât formale cât şi informale, o anumită experienţă practică,  capacitatea de a gândi analitic şi de a pune în balanţă soluţiile multiple generate de creativitate pentru a selecta nu doar cea mai creativă, ci şi cea mai adaptată cale de acţiune, acea cale de acţiune care reuşeşte să ia în calcul şi să împace interesul intrapersonal (al tău, negociere internă între diferitele trebuinţe şi dorinţe) cu cel interpesonal (al celorlalţi din jur care, ca să vezi! contează şi ei) şi extrapersonal (al grupului lărgit, al unei cauze mai mari decât tine însuţi, aleasă şi ea, însă, cu înţelepciune). Ups, hai că mi-a scăpat şi răspunsul. Da, calitatea care în convieţuire cu inteligenţa şi cu creativitatea (menage-à-trois constructiv) reuşeşte să maximizeze efectele benefice şi să anuleze consecinţele negative ale celor două este ÎNŢELEPCIUNEA. 

PS: ca să mai destind atmosfera: sper să se înţelepţească şi comisia de rating, chemată să rezolve contestaţia înaintată de Independenţa Film şi să avem ocazia de a urmări la cinema partea a doua a filmului Nymph()maniac. Acum nu ştiu însă dacă operaţionalizăm conceptul de înţelepciune în moduri similare...

Surse:

Cropley, D. H., Cropley, A. J., Kaufman, J. C. & Runco, M. A. (2010). The dark side of

creativity. Cambridge UK: Cambridge University Press: http://khurrambukhari.files.wordpress.com/2012/02/dark-side-of-creativity.pdf

Gino, F. & Ariely, D. (2011). The dark side of creativity: Original thinkers can be more

dishonest. Journal of Personality and Social Psychology, Advance online publication.

doi: 10.1037/a0026406: http://www.hbs.edu/faculty/Publication%20Files/11-064.pdf

Creative Liars: The Relationship Between Creativity and Integrity, Melanie L. Beaussart, Candace J. Andrews, James C. Kaufman, 2010: http://scottbarrykaufman.com/wp-content/uploads/2012/11/Beaussart-et-al.-in-press.pdf

Cu asociaţiile implicite la vedere, sub lupă

Încă te chinui să afli cum au murit Ana şi George? Auzi, dar are vreun rost? Adică tu chiar crezi că creativitatea asta este o trăsătură pozitivă, ce merită cultivată şi încurajată? Parcă te-aud: Sigur că da, ce întrebare mai e şi asta? Normal că eu preţuiesc foarte mult creativitatea”.

Hm…Da, astea sunt cuvintele tale. Dar eu nu te (mai) cred. Nu, nu spun că minţi. Tu însuţi te crezi. Este chiar posibil să militezi public pentru stimularea ei şi să faci şi eforturi în această direcţie. Însă ghinionul (moral luck?) face că am aflat de curând de existenţa unui bias împotriva creativităţii. Este un adevărat paradox: deşi la nivel manifest oamenii fac din creativitate un scop asumat (fiind văzută ca o trăsătură dezirabilă), în condiţii de incertitudine, inconştient, creativitatea este percepută ca periculoasă şi de evitat. Indezirabilă.

Nişte cercetători de la Cornell University au testat experimental această ipoteză. Cum, câtă vreme vorbim despre o înclinaţie inconştientă, reprimată, ca să folosim limbajul psihanalitic? Păi simplu, sigur ai auzit până acum de Testul Asociaţiilor Implicite, un fel de detector al ipocriziei intrapsihice, instrument deloc iubit de cei mai mulţi dintre pământeni deoarece îi bagă cu nasul direct în rahat, adică îi obligă să-şi privească în faţă cele mai urâte laturi şi cele mai dezonorante prejudecăţi. Iar adevărurile, atunci când sunt dureroase, de obicei preferăm să le ţinem ascunse sau măcar să ne fie arătate ceva mai oblic (The truth must dazzle gradually/ Or every man be blind- bună intuiţie ai avut, Emily!). Deep within, suntem marea majoritate rasişti, de exemplu. Te gândeşti că nu e atât de important câtă vreme o tendinţă rămâne inconştientă şi nu transpare în comportament? Poate, doar că uneori se traduce şi în acţiuni specifice, numai că în contexte suficient de ambigue încât tu să îţi poţi auto-justifica comportamentul apelând la (fabricând) alte explicaţii (Tell all the truth but tell it slant/ Success in circuit lies). Alteori vei transmite mesaje ambivalente: spui cu voce tare, pătruns de importanţa propriilor cuvinte, că femeile au fost nedreptăţite de istorie şi că sunt la fel de inteligente, bine pregătite şi talentate ca şi bărbaţii, în schimb, când ai de ales între un medic femeie şi unul bărbat, optezi cel mai adesea pentru cel de-al doilea (pe motiv, chipurile, că ai citit tu nişte recomandări mai elogioase).

Revenim la subiectul explicit al articolului. O atitudine implicită, ascunsă, este şi respingerea creativităţii, în special atunci când te afli într-o situaţie ce presupune un oarecare grad de nesiguranţă. Subiecţii experimentului citat una au spus (pe o scală de la 1 la 7 şi-au exprimat atitudinea faţă de soluţiile creative) şi alta au făcut (la testul IAT).  Probabil că ştii, asociaţiile implicite sunt evidenţiate măsurând timpul tău de reacţie (sau latenţa răspunsului) atunci când îţi sunt prezentate cuvinte din sfera constructului vizat (în cazul nostru creativitatea, deci: nou, inventiv, original) alături de cuvinte evaluative în sens pozitiv sau negativ, iar tu trebuie să bifezi „creativ” lângă una dintre  acestea. Concluzia studiului?

„Our results show that regardless  of how open minded people are, when they feel motivated to reduce uncertainty either because  they have an immediate goal of reducing uncertainty, or feel uncertain generally, this may bring  negative associations with creativity to mind which result in lower evaluations of a creative idea.”

Ce înseamnă condiţii de incertitudine? Poate orice situaţie (cu  o oarecare miză) din viaţa reală?

Ai rezolvat problema cu Ana şi George? Haide, nu îţi fie teamă, eu una te încurajez să cauţi un răspuns creativ. Dacă vei comenta (please do! I insist!), te rog să îmi dai numele tău complet şi adresa de e-mail. Doar aşa, să te ţin minte şi să ştiu unde te găsesc data viitoare…

A three pipe problem

M-am gândit să îţi stimulez un pic creativitatea. Vrei? Îţi propun o problemă pentru care, dacă vrei să o rezolvi, va trebui să îţi foloseşti gândirea divergentă.

Ana şi George zac morţi pe podeaua din dormitor. Lângă ei, pe jos, mai există nişte sticlă spartă, o baltă de apă şi o minge. Ce s-a întâmplat?

Este posibil să nu-ţi pice fisa imediat, deşi deja te-am ajutat. Cum? Păi ce, credeai că poza cu becul este întâmplătoare? Încă nu ai înţeles că nimic nu este întâmplător pe blogul meu, nici măcar prezenţa ta? Da, am încercat să fac un pic de lumină la tine în cap. (Sunt arogantă? era doar o figură de stil! acum fă şi tu abstracţie de teoria lui Lakoff din cărţile Metaphors we live by şi Philosophy in the flesh) De fapt, te-am supus unui priming în stare pură: ţi-am activat inconştient (clarificare: tu inconştient, eu foarte conştientă) o reţea neurală ce cuprinde concepte precum „insight” sau „evrika!”, ceea ce te ajută să gândeşti  divergent, creativ, non-liniar, original. Într-un experiment, subiecţii care au fost expuşi unui stimul asemănător (aprinderea unei surse de lumină cu becul foarte vizibil) au rezolvat o problemă similară în proporţie de 44%, faţă de doar 22%, cei din grupul de control.

Şi pentru că vreau să te scutesc de emoţiile negative asociate unui eşec (nu îmi pot stăpâni tendinţele paternaliste, deşi sunt conştientă că ele nu sunt nici măcar în avantajul tău), îţi mai dau o mână de ajutor. Adică o mână de informaţii. Sau un deget (arătătorul, că mâna îmi mai trebuie, nu mi-o lua pe toată, nu e de dat!).

“It is quite a three pipe problem, and I beg that you won't speak to me for fifty minutes.” Nu, în nici un caz nu te trimit să fumezi, ci doar să gândeşti ca Sherlock Holmes, eventual cu ajutorul cărţii Mariei Konnikowa. Ideea este să iei o pauză în care să te implici într-o altă activitate care 1) nu are legătură cu problema ce te preocupă şi 2) care nu te solicită foarte mult, însă suficient încât să te distragă pentru o perioadă, timp în care are loc o procesare inconştientă a datelor, pentru că, după cum ştii deja, creieraşul tău nu stă degeaba când „tu” nu eşti atent (imaginează-ţi o populaţie de şoricei sau de sinapse care joacă ţonţoroiul pe masă în timp ce tu, motanul, partea conştientă, eşti plecat de acasă).

Asta recomandă şi Arthur Conan Doyle, creatorul celui mai raţional şi inteligent detectiv al tuturor timpului. Acum nu ştiu însă câtă încredere poţi avea în el. În afara romanelor cu Sherlock Holmes, el este şi autorul lucrării The coming of the fairies. Da, Arthur Conan Doyle era convins de existenţa zânelor, pe care le văzuse chiar în fotografii. ( ca să citez, Perhaps the little gnome is really of the same tribe, but represents an elderly male, while the elves are romping young women. Most observers of fairy life have reported, however, that there are separate species, varying very much in size, appearance and locality - the wood fairy, the water fairy, the fairy of the plains, etc.')

Dacă nu ai auzit de zânele din Cottingley, am făcut o vrajă şi ţi l-am adus pe Randi în persoană să îţi povestească:

Şi uite aşa ţi-am distras atenţia câteva minute. Şi totuşi, să revenim la Ana şi George, morţi pe podea. Hai mai repede că încep să se împute. Ce s-a întâmplat cu ei? Aştept răspunsuri (creative). Calci pe bec?

Rawls, în economie şi nu numai

Una scurtă, că sunt pe fugă (*later edit: eram –articol scris acum câteva zile; cine mă aleargă? ei, tot eu, cu o mitralieră, sunt curioasă dacă mă prind şi nimeresc ţinta). Am lăsat ultimul articol în coadă de peşte (sau de sirenă?) şi m-am gândit acum să i-o tai (da, am ideile mele fixe) şi să-l pun pe propriile picioare, cumpărate la negru de la o vrăjitoare care a citit multe la viaţa ei, nu doar poveştile lui Andersen, ci şi cărţile lui Derren Brown.

Spuneam, sprijinită de Thomas Nagel (mi-a proptit nişte idei prin spaţiul sinaptic), că responsabilitatea morală devine un concept foarte greu de apărat în condiţiile în care aproape tot ceea ce facem este, măcar parţial, rezultatul unor circumstanţe asupra cărora nu avem nici cel mai mic control. Cu alte cuvinte, te-ai scos! Nu îţi pot imputa nimic câtă vreme trăim într-un univers în care nu puteai face altfel (fiecare acţiune din prezent este cauzată de toate celelalte din urmă, situaţie în care free will devine atributul exclusiv al zânelor, vrăjitoarelor ce fac bişniţă cu picioare sau al altor fiinţe înzestrate cu suflet şi ceva substanţe imateriale, dincolo de legile fizicii). Nu te bucura că vin şi îţi tai iar macaroana! De această dată mă ajută (ţine de ea) unul dintre cei mai influenţi filosofi politici din epoca modernă, John Rawls, autorul lucrării „A theory of justice”.

Nu meriţi nimic din ce ai în prezent. Da, am spus că nu meriţi. Poate că eşti îndreptăţit să le ai, dar această distincţie (moral desert versus entitlement) este totuşi una importantă. Dacă vrei să îţi protejezi stima de sine (sau ego-ul?) ai face mai bine să te opreşti cu lectura aici pentru că intenţionez (din motive obscure, ce nu mi se devolează nici prin introspecţie nici în bolul de cristal, deocamdată nici prin tehnicile de neuroimagistică, deşi asta e singura zonă din care mai sunt ceva semne bune pentru viitor) să îţi arăt cum noţiunea de merit moral este un mit, un balon de săpun uşor de înţepat cu acul gândirii critice. (Ia aminte că vorbesc de meritul tău personal în propria viaţă, nu şi de valoarea personală pentru că mă chinui să mă agăţ încă de ideea că fiecare viaţă are o valoare în sine, independentă de merit sau de calcule utilitariste, ceea ce conduce însă şi la concluzia că viaţa ta este la fel de valoroasă ca, de exemplu, viaţa lui Hitler). Şi cum ceva iluzii pozitive fac bine pentru sănătate (a ta şi a societăţii), iar emoţiile se propagă ca un virus prin reţelele de socializare, probabil mă voi ruga de o zână bună cu studii în psihologia sănătăţii la o universitate din (tip) top (minitop) să nu împrăştie online această doză de otravă gratuită, adică oferită gratis de mine, dar ale cărei costuri vor fi suportate, cumva, doar de tine, dacă nu cumva te-ai vaccinat şi imunizat între timp împotriva faptelor cu ceva infuzii de motivated reasoning (accuracy dismissed for  reasoning with hope and emotions surreptitiously sneaking in). Pe de altă parte, probabil îţi doreşti o minte deschisă cu orice preţ, deci, dacă ne raportăm la teoria identităţii, un creier deschis (gândire simbolică, te rog! nu fi lugubru) şi atunci, pentru maximă dilataţie şi lubrefiere a labiilor (pardon! a lobilor) recomand câteva articole de neuroscience, dar ai grijă când îţi dai drumul pe această slippery slope, poţi nimeri un orgasm cognitiv, o depresie sau, de ce nu, ceea ce se numeşte post-coital blues).

Câştigi şi tu nişte bani? Ai unde să stai şi ce să mănânci? Probabil deţii şi un anumit statut, o poziţie în societate? Le meriţi, nu? Cum le-ai obţinut? Datorită abilităţilor şi calităţilor personale? Cumva şi datorită circumstanţelor? Dacă te-ai fi născut undeva printr-un trib din Africa, cu aceleaşi caracteristici admirabile, crezi că te-ai mai fi plimbat acum cu maşina pe bulevard? Sau, reformulând, cel care s-a născut într-adevăr în tribul din Africa a plecat în viaţă cu şanse egale cu ale tale? În ce măsură îţi meriţi soarta câtă vreme ai pornit din start cu nişte avantaje sau dezavantaje asupra cărora nu ai avut nici un control? Mediul de origine şi ceea ce se numeşte birth circumstances au avut contribuţia lor, arbitrară, în ceea ce eşti tu astăzi. Dar genele? Dar inteligenţa (cea fluidă)? Dar acel set-point al fericirii despre care ai auzit vorbindu-se prin psihologia well-beingului? Ţi-au fost date. Te-ai născut cu ele. Sigur, ţi-a rămas şi un procent de să zicem 50% în care ai ceva spaţiu de mişcare (cât, excluzând circumstanţele?). Daar să zicem că tu ai un IQ de 120 şi o conşiinciozitate medie, adică de bine de rău îţi vezi de treabă. Vei avea probabil rezultate remarcabile la locul de muncă şi poţi ajunge la un salariu mai mult decât decent depunând un efort de nivel mediu. În acelaşi timp, ai un amic cu un IQ de 90, dar deosebit de muncitor şi de motivat să reuşească. Să zicem că lucraţi pentru aceeaşi companie. Tu rezolvi sarcinile de serviciu în patru ore, el se chinuie toate cele opt-nouă ore, ba îşi mai ia de lucru şi acasă şi tot nu reuşeşte să ajungă la performanţele tale, şi nici la salariul tău (va fi pe o funcţie inferioară). Meriţi tu să câştigi mai mult? Şi dacă da, de ce? Pentru că eşti mai inteligent? Unde este meritul, ţi-ai fabricat cumva nişte puncte de IQ în eprubetă graţie...cărei caracteristici cultivate şi nu înnăscute? Altă situaţie: te uiţi la campionatul mondial de atletism, 100 de m viteză. Există un medaliat cu aur. A scos cel mai bun timp, prin urmare eşti tentat să crezi că merita să câştige. Da, este îndreptăţit să înhaţe medalia. Dar are un merit moral? Desigur că s-a antrenat ani în şir şi a făcut multe sacrificii pentru visul său. Dar chiar crezi că nimeni altcineva nu a muncit la fel de îndelung şi de intens ca el? Îţi închipui că un aur olimpic reflectă recompensa bine meritată a celui care a depus cel mai mult efort, indiferent de abilităţile lui fizice înnăscute, de predispoziţiile sale şi de variile împrejurări ale vieţii lui pe de o parte şi ale situaţiei de concurs pe de altă parte (poate că un alt concurent, mai rapid, nu a alergat ca de obicei pentru că nu era complet recuperat după o accidentare)?

Şi, pentru că principala critică a modelului lui John Rawls (în special de către Nozick) viza neluarea în calcul a efortului în demontarea noţiunii de merit moral, iată un pasaj despre acest efort care, lucru ce ţi se poate părea contraintuitiv, nu reprezintă nici el, luat la bani mărunţi, un motiv pentru care tu să consideri că meriţi să culegi laurii muncii şi perseverenţei tale:

“The effort a person is willing to make is influenced by his natural abilities and skills and the alternatives open to him. The better endowed are more likely, other things equal, to strive conscientiously, and there seems to be no way to discount for their greater good fortune. The idea of rewarding desert is impracticable.”

În plus, te poţi considera norocos dacă abilităţile şi talentele tale înnăscute şi apoi cultivate se întâmplă să fie cele favorizate într-o anumită epocă de o anumită societate. Pe vremea vânătorilor culegători cei care alergau mai repede când se întâlneau cu tigrul au avut mai multe şanse să supravieţuiască; astăzi, în capitalism, ceva spirit antreprenorial îţi va conferi un avantaj mai mare decât cel dat de forţa fizică. Dacă trăieşti într-un regim totalitarist şi ţii la siguranţa ta, te va ajuta să fii mai submisiv, trăsătură ce ţi-ar pune însă beţe în roată dacă te afli într-o societate ce valorizează individualismul. Rawls vorbeşte chiar despre o loterie naturală, la care tu ai avut norocul să extragi din urnă numerele (calităţile personale) câştigătoare. Şi, pentru că am ajuns la loterie, să îţi explic şi diferenţa între a merita ceva şi a fi îndreptăţit să ai ceva. Ai câştigat marele premiu la 6 din 49. Ai ghicit toate numerele, bravo! Stai, cum bravo? Ce ai făcut tu aşa deosebit în plus faţă de ceilalţi mii de jucători care nu primesc nici un leu? Ai fost mai meritoriu? Nicidecum. Nu ai un merit în „afacerea” asta. Ar fi însă absurd să nu ţi se acorde premiul. Eşti îndreptăţit să încasezi banii, precum eşti îndreptăţit şi să primeşti un salariu lunar din care cineva dintr-o ţară subdezvoltată s-ar hrăni poate un an. De ce? Pentru că acestea sunt regulile la care aderă toţi din jurul tău, adică se regulamentul loteriei este specificat foarte clar, la fel şi contractul de muncă pe care l-ai negociat atunci când te-ai angajat la corporaţie. Însă cumva simţi şi tu că nu este corect ca, pentru aceeaşi muncă, cineva să zicem cu aceleaşi calităţi ca şi ale tale să câştige, într-o altă zonă a mapamondului, de câteva ori mai puţin decât tine (ce înseamnă outsourcing, by the way? şi ce se întâmplă cu căpşunile din Spania, sunt cumva mai valoroase decât cele autohtone de acolo ţi se oferă mai mulţi bani să le culegi?) Pentru a înlătura din aceste discrepanţe imense, nejustificate după cum am văzut, ar fi aşadar necesar să se reanalizeze regulile şi principiile după care se ghidează o societate, astfel încât ele să funcţioneze în avantajul celor defavorizaţi (de soartă). Şi cum s-ar putea realiza acest lucru fără ca cei ce stabilesc regulile să le aleagă pe cele care le convin lor? Alegând principiile respective sub vălul ignoranţei (the veil of ignorance, celebrul experiment mental al lui Rawls, în care decidenţii raţionali dezbat cea mai potrivită formă de distribuire a averilor şi remuneraţie pentru toţi membrii societăţii în condiţiile în care aceştia nu ar avea nici cea ma vagă idee despre poziţia lor originară- nu şi-ar cunoaşte mediul de provenienţă, rasa, sexul, poziţia socială, nici măcar calităţile personale, preferinţele, atitudinile şi valorile personale sau concepţia lor despre ceea ce înseamnă o viaţă bună  („a conception of the good , adică "a conception of what is valuable in human life”). S-ar evita astfel următoarea situaţie:

Sub vălul ignoranţei, Rawls consideră că am alege două principii fundamentale (nu mai stau să le descriu) care, odată aplicate, ar conduce la o împărţire mai corectă, adică mai echitabilă, a resurselor în condiţiile în care este clar că nu trăim într-o lumea dreaptă în care toată lumea porneşte cu şanse egale. Capitalul (economic) ar fi distribuit astfel încât şi cei care nu au beneficiat de o poziţie originară favorabilă să aibă acces la avantajele de care se bucură, fără să o merite, cei mai norocoşi. Cum? Nu mă pune să fac vreun calcul, nu mă pricep decât poate la cel renal (glumesc). Însă ne putem gândi împreună ce se poate întâmpla cu alte tipuri de capital, de exemplu...cel social. Ce ar însemna o încercare de a remedia diferenţele din această sferă astfel încât, de exemplu, tu, dacă ai ochi frumoşi şi trăsături fizice armonioase (unde îţi este meritul?), poate şi anumite trăsături de personalitate dezirabile, să nu ai mai multe avantaje (sau mai multe partenere) decât cei care nu au avut acelaşi noroc? Ţi se pare imposibil de „corectat” astfel de diferenţe? Nu neapărat. Dinamica socială (prin mecanismele selectate de evoluţie) a avut deja grijă să regelementeze, într-un fel, sau măcar să încerce, şi acest aspect al vieţii. Cum? Prin morală, definită de Robert Kurzban, în „Why every one (else) is a hypocrite” (capitolul „Morality is for birds”)  drept un set de reguli mai mult sau mai puţin scrise, acceptate de marea majoritate, ce vizează controlul comportamentelor celorlalţi şi limitarea avantajelor reproductive ale celor care au tras lozul câştigător, pedepsind de exemplu tot felul de acţiuni ce facilitează promiscuitatea, cum ar fi consumul de dorguri recreaţionale, avortul, pornografia sau libertinajul.

Ţi se pare atrăgătoare teoria lui Rawls? Nu te grăbi...transpusă în practică, nu este sigur dacă consecinţele egalitarismului ar fi într-adevăr modelarea unei lumi mai bune (mai drepte) sau o societate şi mai absurdă, în spiritul distopiei creionate de Kurt Vonnegut în foarte scurta nuvelă Harrison Bergeron, ecranizată sub forma unui surt metraj. Nu ştiu ce ar fi mai înţelept- acceptarea inegalităţilor naturale sau încercarea de a înlătura (măcar limita) consecinţele acestor diferenţe. 

Moral luck

După ce am scris ultimul articol am simţit nevoia să aprofundez problema controlului, din dorinţa de a înţelege mai  bine cum distingi între ceea ce poţi controla şi ceea ce nu poţi controla. Proastă idee şi nefastă curiozitate, după cum vei descoperi în continuare.

Înainte de toate, vreau să meditezi puţin la următoarea afirmaţie, cunoscută drept condiţia controlului, derivată din filosofia kantiană: Nu poţi fi considerat responsabil şi evaluat din punct de vedere moral (nici pozitiv nici negativ, adică nici blamat nici lăudat) pentru ceva ce a depins de factori asupra cărora nu ai avut control. Ce spui? Pare o chestie de bun simţ, nu? Există şi un corolar: doi oameni nu pot fi judecaţi diferit dacă diferenţa dintre acţiunile lor se datorează exclusiv unor factori din afara controlului lor.  Eşti de acord? Crezi totuşi că în viaţa de zi cu zi se întâmplă să nu fie aşa? Cât de des? Poate chiar…de fiecare dată?

Şi acum hai să ne imaginăm următoarele situaţii (fictive, desigur, de-asta am spus să ne imaginăm).

1. Vreau să te omor. De ce? Irelevant! Uite de-aia. (O psihopatie care am avut eu grijă, mimând minime reacţii emoţionale atunci când era cazul, să treacă nedetectată de către absolut toţi (şi au fost o grămadă!) psihologii cu care am intrat în contact (cum ce fel de contact? profesional, de regulă) fie la facultatea de psihologie, fie în formarea ca psihoterapeut sau în sistemul militar în care încă mai lucrez, acum, înainte să ajungă acest articol pe masa superiorilor ierarhici). Am premeditat şi planificat toate detaliile de mult timp, subtilizez o armă din unitate, te aştept în faţa blocului când vii şi tu de la muncă şi te împuşc în cap. Mori. Sunt condamnată la închisoare pe viaţă pentru omor premeditat. Până acum toate bune şi frumoase, nu-i aşa? Dar hai să introducem o mică variaţiune didactică. Exact aceeaşi situaţie, doar că în momentul în care eu trag tu apuci să te fereşti şi, damn it! scapi fără nicio zgârietură, doar cu o spaimă. Sunt condamnată la închisoare pentru tentativă de omor, iar pedeapsa este mult mai mică.

2. Eşti beat. Te urci totuşi în maşină, pierzi controlul asupra ei şi intri-ntr-un pom. Vine poliţia, rămâi fără carnet, plăteşti şi o amendă. Variantă: trece un an, ai din nou carnet, eşti la fel de beat, pierzi controlul în acelaşi mod dar lângă pom se afla un copil pe care îl omori. Vine aceeaşi poliţie, te bagă la zdup, de data asta eşti judecat pentru omor.

Eşti de acord că pedeapsa pentru tentativă de omor şi pentru omor prin negliejenţă sau din culpă este mai mică decât cea pentru crimă premeditată? Şi că dacă ai condus beat şi ai omorât pe cineva este normal să fii mai aspru judecat decât dacă ai condus beat dar nu ai rănit pe nimeni? În ambele situaţii eşti vinovat şi vei răspunde pentru acţiunile tale, dar într-o măsură diferită şi chiar pentru infracţiuni diferite. Şi totuşi, a fost o pură întâmplare că pe traiectoria maşinii tale s-a aflat un copil, nu? Asta înseamnă că vei fi judecat pe baza unor circumstanţe asupra cărora nu ai avut control. Diferenţa între un omor şi o tentativă de omor rezultă dintr-un factor ce nu are legătură cu intenţiile şi cu acţiunile tale. Prin urmare, condiţia controlului este greşită, adică, deşi pare îndreptăţită, în realitate ea nu este respectată. Nu poţi susţine în acelaşi timp că 1) nu eşti responsabil pentru ce nu ai putut controla şi 2) dacă ai condus beat şi s-a nimerit în calea ta un copil pe care l-ai călcat eşti mai vinovat decât dacă ai condus beat dar pe drum nu se afla nimeni. Vei fi inevitabil evaluat diferit, deşi prezenţa copilului acolo nu a depins de tine. Nu ştiu cum ai putea salva condiţia controlului. Fără ea însă, eşti nevoit să accepţi concluzia contra-intuitivă şi extrem de neliniştitoare că, la urma urmei, oamenii sunt consideraţi responsabili din punct de vedere moral şi pentru faptele aflate în afara controlului lor voluntar. Nu vei fi judecat doar pentru condus în stare de ebrietate, ci şi pentru omor din culpă, în timp ce un alt şofer la fel de beat va scăpa mult mai uşor dacă are norocul să fie drumul liber.

Noroc, exact despre asta este vorba. Noroc moral, mai precis, o problemă ce a stârnit polemici interminabile în filozofie şi etică (pentru că într-un fel o aruncă practic în aer) de când a fost descrisă, mai întâi de Bernard Williams, apoi de Thomas Nagel, în două faimoase eseuri intitulate, simplu şi la obiect, Moral luck. Vorbim despre noroc moral atunci când un agent este supus judecăţii morale deşi aspecte semnificative din faptele pentru care este judecat sunt atribuite unui concurs de circumstanţe ce nu s-au aflat sub controlul lui. Acest noroc este de patru feluri, iar situaţiile prezentate de mai sus ilustrează doar una dintre acele forme, poate cea mai evidentă şi imposibil de contestat, norocul rezultant, adică cel care decurge din consecinţele unei acţiuni ce nu au fost prevăzute de către agentul moral. Nu aveam de unde să ştiu că te vei feri când voi încerca să te omor, am ratat, iar ulterior, la proces, întâmplarea respectivă se va dovedi decisivă la stabilirea sentinţei.

Mai vrei un exemplu? Decizii luate în condiţii de incertitudine (majoritatea, de altfel, în ciuda iluziei controlului care îţi întunecă judecata, făcându-te să crezi că ştii ce va urma, ceea ce este, pe de altă parte, o iluzie pozitivă pentru că, dacă nu ai avea-o, probabil ai rămâne blocat într-un nesfârşit proces de deliberare şi nu ai mai lua în final nicio decizie). Eşti sub un regim totalitarist şi pui la cale o revoluţie, convingi studenţii din Timişoara şi Bucureşti să iasă în stradă şi să ia cu asalt clădirea în care se află dictatorul. Tu ai un scop nobil, eşti responsabil şi meticulos, ai făcut tot ce a depins de tine, ţi-ai luat toate măsurile necesare pentru a a reuşi. Numai că în grupul tău era infiltrat un spion, aşa că oamenii tăi sunt ucişi, iar conducătorul abuziv, pentru a da o lecţie populaţiei, înăspreşte condiţiile de viaţă până când acestea devin aproape insuportabile, raţia de alimente este drastic tăiată şi mulţi nu mai au ce pune pe masă. Ce crezi, vei fi considerat în parte responsabil de către familiile celor care şi-au pierdut viaţa şi de către cei care acum mor de foame? Dar dacă iniţiativa ta a fost încunantă de succes, tu ai acţionat exact la fel (dar spionul făcea un atac de cord înainte să apuce să te dea pe ţeavă) şi acum eşti considerat un erou datorită curajului, viziunii şi strategiei tale salvatoare? Chiar în afara consecinţelor legale, percepţia (şi, implicit, judecata morală) va fi diferită. Altfel vei fi pomenit în manualele de istorie sau în cârciuma din colţ.

Pe lângă norocul rezultant, mai există noroc constitutiv (o lungă dezbatere în care nu voi intra acum, are legătură cu tendinţele înnăscute şi cu mediul în care, iarăşi, nu ai ales să te naşti), noroc cauzal (discuţia despre determinism şi liberul arbiru) şi noroc circumstanţial. Hai să ne oprim asupra ultimului tip, foarte apropiat de curentul care în psihologia personalităţii se numeşte situaţionism (l-am abordat în diverse alte ocazii). Ofiţerii nazişti din lagăre; s-au supus unor ordine mai mult sau mai puţin internalizate, desigur, pentru că disonanţa cognitivă trebuia redusă astfel încât imaginea de sine să rămână pozitivă – mecanism psihologic normal, cu siguranţă la fel procedezi şi tu. Este foarte uşor să îi judeci şi să îi etichetezi drept nişte brute câtă vreme tu ai avut norocul să nu treci niciodată printr-o situaţie similară. Mă îndoiesc însă că toţi cei care lucrat în lagăr şi au împins copii evrei în încăperi din care nu aveau să mai iasă decât sub forma diafană a unui fum erau nişte psihopaţi şi că abia atunci şi-au arătat „adevărata faţa”, oricât de mult ţi-ai dori tu să crezi asta, în parte pentru că această credinţă te ajută să te delimitezi psihologic de astfel de oameni şi să te asiguri că „eu niciodată nu aş fi fost în stare de asemenea orori”. În realitate erau oameni normali puşi în situaţii excepţionale. Marea majoritate ar fi acţionat identic. Norocul circumstanţial a făcut însă ca numai ei să treacă prin aşa ceva şi, prin urmare, doar ei să fie condamnaţi pentru nişte împrejurări în care probabil şi tu ai fi făcut la fel (acum reciteşte corolarul condiţiei controlului). Îmi vei spune că ar fi culmea să fii judecat şi tu pentru ceva ce ai fi făcut dar nu ai făcut. Ştiu, este o gândire contra-factuală asemănătoare cu discuţia „erai beat şi puteai omorî pe cineva când ai intrat în pom, dar câtă vreme nu avem un cadavru ai scăpat”. Gândirea contrafactuală nu poate fi folosită în justiţie şi de cele mai multe ori este complet anevoios şi nenatural să recurgi la ea şi în viaţa de zi cu zi. Prin urmare, vei fi judecat nu pentru „ce s-ar fi întâmplat dacă” ci pentru ceea ce s-a întâmplat, în ciuda faptului evident că, deşi ai avut o oarecare contribuţie, consecinţele şi condiţiile în care ai acţionat nu au depins mai deloc de tine. Normal că a depins de tine să te urci beat la volan (hm...dacă stau bine să mă gândesc, ce discernământ mai aveai când erai atât de beat? nu cumva cei care te-au lăsat să iei maşina în acele condiţii sunt cel puţin la fel de vinovaţi?), dar de aici înainte...cum ţi-o fi norocul moral, el va face diferenţa. Este o situaţie insolvabilă. Câtă vreme nu poţi pretinde ca gândirea contrafactuală să influenţeze ceea ce se decide la tribunal, nu ai încotro decât să accepţi că condiţia controlului (eşti responsabil moral doar pentru ce poţi controla) este o balivernă, imposibil de transpus în practică, dar în care suntem predispuşi să credem cu toţii.

Nu crezi că, aflat de exemplu în lagărele naziste, sunt mari şanse (sunt drăguţă!) să fi aprovizionat şi tu camerele de gazare cu noi tranşe de locatari? Experimentele lui Milgram (ăla cu şocurile) şi Zimbardo (ăla cu Stanford-ul) spun că da. Apropo de cei doi, oare de ce ceea ce au făcut aceşti psihologi sociali este astăzi considerat, post factum, de neacceptat în comunitatea oamenilor de ştiinţă siliţi să treacă prin diverse comitete şi comisii de etică? Dacă înţelegi cum stă treaba cu norocul moral, cu atât mai mult ţi se vor părea şi ţie lipsite de etică respectivele experimente. De ce? Pentru că Milgram şi Zimbardo au creat artificial nişte circumstanţe extreme şi aproape că i-au silit pe participanţi (oameni normali, cu slăbiciuni şi biasuri comune întregii specii) să se poarte într-un mod evaluat drept „îngrozitor”, „crud”, „inuman” etc., după care aceştia au fost nevoiţi să se confrunte cu asemenea evaluări din partea altora, dar poate mai ales cu auto-evaluări foarte negative. În ciuda debriefingului, mulţi dintre ei nu şi-au putut ierta comportamentul din timpul experimentului şi au rămas cu sechele psihologice pentru că au fost puşi, de nişte psihologi, în situaţii în care altfel probabil nu ar fi ajuns niciodată. Acum, eu cred că Zimbardo şi Milgram au avut intenţii bune, de altfel au fost ei înşişi luaţi prin surprindere de amploarea rezultatelor la care au ajuns. Cu siguranţă nu au anticipat corect tot ce avea să se întâmple, aşa că astăzi îi judecăm şi noi post hoc, pe baza aceluiaşi noroc moral de tip rezultant. Ce spunea însă cineva? Infernul este pavat cu cele mai bune intenţii, nu? (dar poate ne spui tu cum e acolo în curând) Iar altcineva (Fitzgerald în Marele Gatsby) a mai spus o frază deşteaptă: „ Ori de cîte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seamă că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.”

Care este concluzia lui Nagel, în finalul articolului? „the area of genuine agency, and therefore of legitimate moral judgement, seems to shrink under this scrutiny to an extensionless point”. Cu alte cuvinte, devine extrem de dificil să evaluezi din punct de vedere moral orice acţiune. Nu eşti vinovat pentru mai nimic din ce faci. Nu te bucura! Automat, şi concluzia inversă se impune: Nu meriţi mai nimic din ce ai şi nu ai de ce să fii lăudat sau apreciat pentru ce ai făcut bine.

Data viitoare voi detalia ultima afirmaţie. Aa, bineînţeles, dacă mai trăieşti până atunci (cum ne-o fi norocul sau Dumnezeu cu mila, că eu n-am!).

PS: Grazie mille, Massimo Pigliucci! Din cartea lui, „Answers for Aristotle”, o combinaţie reuşită între psihologie şi filosofie) am aflat despre articolul lui Nagel. Dar mulţumiri şi cititorului meu care mi l-a prezentat şi pe care, în semn de recunoştinţă, l-am adus, prin nişte vrăji, în Bucureşti, chiar aici la mine în bătătură (a instituţiei unde lucrez, nu mă înţelege greşit!). Acum, fireşte că el crede că este o simplă întâmplare sau un concurs de împrejurări ce ţine de moral (bad)luck. Nu ştie însă că atunci când eram mică şi mă plictiseam de chinuit pisici, mă jucam şi eu, ca orice fetiţă, cu păpuşi. Voodoo! 

Amor fati

Aceasta este un fel de continuare a articolului precedent, o dezvoltare a (pen)ultimului său paragraf sau o tentativă disperată de a-mi goli mintea, externalizând pe hârtie made of pixels ideile prevalente (sau dominante? vezi cursul de clinică!) ce nu mă lasă să acced la o stare de meditaţie profundă- îmi plac stările modificate de conştiinţă şi pentru a le obţine mă raportez la o atitudine filosofică plină de înţelepciune pragmatică- cea a lui Machiavelli.

Am nişte curiozităţi animalice inspirate de (barba lui) Robert Sapolsky. Cum procedezi să-i suceşti gâtul unei bufniţe? Ups, nu, asta mi-a fost inspirată de discuţiile cu altcineva, fără barbă. De ce zebrele nu fac ulcer? Este şi titlul cărţii scrise de psihologul nostru, ce-şi petrece timpul ba prin amfiteatrele universităţilor americane, contemplând studente, ba prin savanele africane, contemplând zebre sau maimuţe cu fundul roşu şi gol (roşu că aşa sunt ele, nu că le plesneşte Robert!). Din când în când le măsoară şi parametrii fiziologici indicatori ai stresului (provocat, în scopuri nobile, de el). Ce a observat? Că maimuţele sunt mai stresate decât zebrele de exemplu. De ce? Din cauza constrângerilor sociale ale grupului. Primatele au, în grade diferite, pronunţate abilităţi sociale selectate de evoluţie, care ating apogeul la Homo Sapiens. Este de multe ori un lucru bun. Dar şi rău. Poziţia în ierarhia socială a grupului (de maimuţe sau de oameni) corelează puternic cu nivelul stresului. Care sunt cei mai stresaţi şi mai predispuşi la probleme de sănătate? Cei aflaţi pe o poziţie inferioară, care sunt futuţi de o grămadă (ordonată?) de şefi la cap (şi uneori nu doar la cap, deşi capul este preferat de unii oameni aflaţi în poziţie de putere, cum ar fi un celebru fost preşedinte al Americii, animal bicefal şi el ca toţi bărbaţii, mai puţin eunucii).

Grupul social este de multe ori o sursă de stres. L’Enfer, c’est les autres. (Da, Seligman, Sartre avea dreptate, chiar dacă relaţiile cu ceilalţi sunt, după capul tău, o sursă de flourish; bine, tu te gândeai la relaţiile sociale bune. Dar eu vorbesc acum despre cele proaste!). De ce însă relaţiile cu ceilalţi reprezintă un stres doar pentru unele animale? Oamenii în special sunt deosebiţi de abili la acest sport dătător de palpitaţii şi hipertensiune. Ce faci tu în plus faţă de zebre ca să ajungi la asemenea performanţe măsurate în oscilaţiile unei electrocardiograme? Te îngrijorezi. Zebra este stresată cinci minute, tu eşi anxios zile întregi, ba chiar te identifici cu acesastă anxietate până devine un fel de a fi, o trăsătură de personalitate. De ce? (Şi) pentru că eşti înzestrat (am evitat termenul dotat) cu imaginaţie. Imaginaţie înseamnă că îţi poţi planifica viitorul. Înseamnă totodată că ştii şi că într-o zi vei muri (dar nu-ţi place să stai să te gândeşti la asta, nu?). Sau că poţi face tot felul de scenarii catastrofice despre ce îţi va aduce ziua de mâine, scene pline de o fantezie debordantă, dar care nu-ţi servesc la nimic decât dacă găseşti un contract la Hollywood. Pe lângă imaginaţie, mai ai ceva ce zebra nu are. Teoria minţii. Zebra mascul nu este stresată pentru că nu stă prea mult să îşi imagineze oare ce gândeşte de fapt zebra femelă care îl excită. Tu însă îţi imaginezi. Te întrebi ce crede despre tine tipa aia din biroul alăturat care te excită. Uneori te gândeşti chiar ce crede ea că gândeşti tu sau, mai departe, crezi că ea se preface şi că te lasă să crezi că nu şi-a dat seama că te excită- un nivel de intenţionalitate mai înalt (de obicei ajungi pe la 5). Ce-am spus, intenţionalitate cumva? Păi despre intenţii vorbeam şi data trecută, mai precis despre atribuirea lor diverselor entităţi din mediul înconjurător, atribuire uneori eronată şi de foarte multe ori superfluă, deloc utilă, chiar contraproductivă (a se citi generatoare de stres psihologic). Zebra fuge când vede tigrul alergând spre ea, iar organismul ei răspunde la stres câtă vreme stresorul se află acolo, pe urmele ei; dar atât!! Reacţia sa este motivată de un comportament direct observabil, concret, deloc echivoc. După ce scapă (dacă scapă) se relaxează, organismul revine la parametrii normali şi în nici un caz nu se mai gândeşte unde o fi tigrul şi dacă nu cumva plănuieşte un nou atac. Tu însă ce faci? Tu devii stresat la stimuli de multe ori imaginari, reamintiţi, iar stresul persistă mult după ce sursa nu mai există în raza ta vizuală. Te-ai gândit vreodată oare cât timp pierzi şi cât te stresezi întrebându-te ce o fi în capul persoanelor din jur, mai ales dacă sunt oameni apropiaţi, de ale căror emoţii, păreri şi intenţii îţi pasă (îţi pasă, prin urmare îţi faci şi griji)? Adesea grijile tale sunt nejustificate: observi că prietenul tău cel mai bun e încruntat şi presupui că este supărat pe tine, că l-ai deranjat cu ceva fără să îţi dai seama, treci în revistă toată discuţia încercând să găseşti un motiv şi în cele din urmă eşti şi tu trist, suspicios, poate chiar iritat, ca mai târziu să descoperi că era încruntat din cauza unei convorbiri telefonice cu soţia. Şi ştii ceva? Chiar dacă l-ai „citit” bine, stresul tău este, în mare măsură, tot nejustificat. Nu poţi controla starea de spirit, emoţiile, atitudinile sau judecăţile celor din jur. Acelaşi comportament de-al tău poate declanşa reacţii sau evaluări complet diferite în rândul cunoştinţelor tale. Dacă îţi laşi barbă (self-priming, de la Sapolsky mi se...trage) vor fi atât persoane dezgustate de alegerea ta cât şi persoane încântate, poate chiar excitate (priming de la zebre hihi). Desigur, poate vrei să fii pe placul unei anumite persoane despre care ştii sigur că îi plac masculii (primatele) cu barbă şi ţi-o laşi să crească (barba!), aşteptându-te că automat te va şi plăcea. S-ar putea să ai surprize, oamenii nu sunt chiar atât de stabili în preferinţe, iar uneori doar li se pare că le place sau că îsi doresc un anumit lucru (miswanting). Este foarte posibil să nu te placă deloc când apari cu barbă, deci te-ai stresat degeaba cu ceva ce nu poţi controla, adică anticipând reacţiile ei (de multe ori viscerale) la vederea ta. (Nu cumva acum stai şi te gândeşti dacă mie îmi plac bărbaţii nebărbieriţi? Ştiam eu...stai! poate doar mi-am imaginat că eşti curios ce fel de bărbaţi îmi plac, când ţie de fapt ţi se fâlfâie...dar ce ţi se fâlfâie? de barba de mai jos ce spui?)

Ţara arde, babele se piaptănă,nu? Păi nu mai bine aşa decât să se tulbure inutil? Nu eşti obligat să trăieşti sub stres.  Există alternative. O viaţă trăită fără a fi mereu sub presiunea părerii celorlalţi. Hai să găsim nişte antonime pentru stres. Cum eşti tu când nu eşti stresat? Nu, nu ţi se fâlfâie, „indiferent” (sau „nesimţit”) nu este deloc opusul lui stresat. Aş spune că eşti relaxat, liniştit, împăcat, încrezător chiar, lipsit de emoţii negative şi mai deschis spre experimentarea bucuriei. Simţi linişte, pace, serenitate. Îţi doreşti linişte? Crezi că este mai de preferat să fii relaxat sau stresat? Dacă eşti ca majoritatea, vei spune că da, fireşte că valorizezi liniştea şi pacea interioară. Atunci propune-ţi în mod conştient să elimini stresul. Intenţionat nu am spus sursele de stres, pentru că oameni pe care nu îi placi şi care nu te plac vor exista mereu în preajmă, contează însă mai mult cum te raportezi tu la ei şi cât te laşi afectat de părerile şi comportamentele lor. Poţi, bineînţeles, chiar este o idee excelentă să fii mai selectiv când îţi alegi cercul (vicios) de prieteni în care te învârţi şi să ai curajul de a refuza compania celor care te enervează, cu care eşti incompatibil (pe altă lungime de undă delta), care au o influenţă nefastă asupra ta, care nu contribuie cu nimic la dezvoltarea ta şi nici măcar ei nu se dezvoltă ca urmare a relaţiei cu tine sau care pur şi simplu te plictisesc şi irită prin simpla lor prezenţă. Cu toate acestea, în fiecare zi vei fi expus unor situaţii în care nu poţi evita potenţiale conflicte de interes sau divergenţele de opinii cu alte persoane. Este posibil să fii rănit, dezamăgit, tratat cu dispreţ, nedreptăţit, ignorat sau insultat. Insă relaţia acţiune-reacţie nu trebuie să fie aşa de automată precum observ că este. Cineva iniţiază un gest. Te jigneşte (te face tâmpit, cretin, măgar, porc, imbecil sau mai ştiu eu cum). Tu te simţi jignit şi furios, trist, indignat, revoltat, depinde. Tu te simţi!! Tu te laşi afectat de insultă, tu reacţionezu la ea, tu o iei în serios, tu îţi schimbi starea de spirit. Cu ce te ajută? Cu nimic, normal. Dar nu te poţi abţine, aşa-i? Nu te poţi abţine să nu simţi furie. Greşit! Poţi să nu simţi furie, sau cel puţin să nu o laşi să se amplifice. E adevărat că prima reacţie asta va fi, dar poţi să te opreşti şi să îţi înăbuşi furia din faşă, devenind conştient de cât de inutilă şi de absurdă este ea şi schimbându-ţi în mod activ, deliberat, schemele mentale automate şi foarte înguste, limitate, cu care operezi când te enervezi. La început ai nevoie de disciplină, atenţie, eforturi mari, multă voinţă şi autoncontrol. Treptat însă, antrenându-ţi inhibarea reacţiilor impulsive, vei observa că nu te vei mai enerva de la bun început, îţi va intra în obicei să nu te mai laşi influenţat de insultele altora şi vei deveni aproape imperturbabil (Albert Ellis, remember?), netulburat nici de insulte, dar nici de laude sau alte semne de apreciere.

Cum ai putea reacţiona altfel decât prin furie, eventual şi agresivitate (nu neapărat fizică) la o insultă? Există câteva tehnici şi principii pe care le-am descoperit de curând (dar pe care deja le aplicam, unele, fără să ştiu de unde provin) într-o carte despre...stoicism (nu râde! sau n-ai decât să râzi, cui crezi că-i pasă? nu e prima sau singura mea alegere în materie de poziţii (hm) filosofice din care să priveşti viaţa şi lumea, mi se pare în acelaşi timp curajoasă şi laşă, dar culeg şi eu din fiecare ce mă coafeză şi ce mi se potriveşte, în funcţie de context, scop, interes şi alţi factori inconştienţi...glumesc!). Să zicem că tocmai ţi-am spus că eşti un fraier. Deja simţi un puseu de căldură sau fiori reci? Te pregăteşti să ripostezi, dacă nu fizic măcar verbal, cu altă insultă sau măcar o remarcă acidă. Opreşte-te şi ia o pauză de gândire! Priveşte situaţia din mai multe unghiuri. Ce am vrut să spun? Am avut dreptate? În cazul de faţă poate că nu, a fost doar un atac la persoană. Dar dacă eu ţi-aş spune „a fost un gest meschin să-i dai un picior câinelui şefului tău pe care îl urăşti, animalul lui nu avea nicio vină”? În acest caz „insulta” este mai degrabă o critică constructivă iar tu, dacă ai ceva înţelepciune, vei reuşi să treci peste furie, să înţelegi corect mesajul meu şi, eventual, data viitoare să îţi corectezi comportamentul şi să nu mai apelezi la mecanismul de apărare numit deplasare, deci să-i dai un picior (un şut în fund) şefului şi nu câinelui (iar glumesc, da? vreau să fii convins că glumesc!). După ce ai stabilit dacă am avut sau nu dreptate când te-am insultat, îţi vei pune întrebarea dacă te poţi baza evaluarea mea. Poate sunt retadată, deci incapabilă să apreciez corect ceea ce ai făcut tu. Nu e absurd să te enervezi pe mine că am un IQ de 60? Nu este un lucru care se poate schimba, iar furia ta s-ar putea să fie un semn că nici tu nu eşti prea departe de mine câtă vreme ai aşteptări nerealiste, în vădit dezacord cu realitatea.(Ai auzit proverbul japonez Ki ni yotte uo o motomuâ?) Sau poate am un EQ (inteligenţă emoţională) de toată jena şi nu îmi dau seama că risc să te rănesc dacă te fac fraier (vorba vine, nu poţi face pe cineva fraier by pure magic of words; or can you?). Ce spui, inteligenţa emoţională poate fi dezvoltată? Sigur că da, dar nu despre asta e vorba. În acest moment, în care te-am jignit, atâta m-a dus pe mine capul, iar faptul e deja consumat, sunt la un nivel foarte jos al intelgenţei emoţionale. Este iraţional să te enervezi, adică să îţi produci singur emoţii negative. La fel de iraţional ca a te enerva pentru că plouă sau pentru că alegerile prezindenţiale au fost câştigate de un candidat pe care nu îl suporţi. Ce au toate acestea în comun, inteligenţa mea, ploaia şi rezultatul alegerilor? Ceva foarte simplu: nu le poţi controla! Poate pe viitor vei găsi metode (oculte) să opreşti ploaia, să îmi creşti mie barba (pardon, EQ-ul) sau să convingi populaţia să voteze cu cine vrei tu, dar momentan nu poţi şi cu atât mai puţin poţi schimba ceea ce deja s-a întâmplat (insulta mea, ploaia, votul).

Epictet spunea că cea mai bună cale de a obţine ceea ce îţi doreşti este să îţi doreşti mai puţine lucruri şi, mai ales, să îţi doreşti preponderent acele lucruri pe care ştii sigur că le poţi obţine. În loc să îţi propui, prosteşte, să schimbi lumea, propune-ţi să te schimbi pe tine şi dorinţele tale, astfel încât să nu îţi mai doreşti ca eu să nu te mai insult sau ca afară să nu mai plouă. Da, dorinţa ta să nu mai plouă este prostească (te-ai enervat? hihi). Concentrează-te aşadar nu pe ploaie, ci pe dorinţa ta să se oprească ploaia. Vei scăpa de multe emoţii negative doar atunci când vei înceta să îţi doreşti lucruri pe care nu le poţi influenţa şi când nu le vei mai da voie să te influenţeze, în mod ironic (one way street), ele pe tine. Nu ai control asupra ploii, dar ai un oarecare control asupra dorinţelor tale, iar acesta, dacă este exersat, se va automatiza la un moment dat atât de mult încât într-o bună zi cu ploaie vei fi surprins că nici măcar nu îţi mai trece prin cap că ţi-ar plăcea să se oprească. Vei accepta tot ceea ce oricum se întâmplă, pentru că ai înţeles că se va întâpla fără să îţi ceară ţie nimeni voie înainte.

Bine, bine, dar dacă e prostesc să îţi doreşti ceva ce nu poţi controla, nu cumva majoritatea dorinţelor tale sunt prosteşti? Da şi nu. Multe sunt, într-adevăr, absurde, ca să nu mai spun că nici măcar nu sunt ale tale, ci majoritatea sunt preluate, prin mimetism, de la cei din mediul tău social (expresia to keep up with the Joneses îţi spune ceva). Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât mai multe şanse să fii frustrat când nu ţi se împlinesc, să experimentezi stres atunci când nu eşti sigur de rezultat sau când ai obţinut ceva ce poţi însă pierde în orice moment. A distinge între ceea ce poţi controla (desi şi schimba) şi ceea ce nu poţi controla (deci poţi doar accepta) este marea piatră de încercare cu care viaţa aruncă periodic în tine. De cele mai multe ori totuşi situaţiile prin care treci zi de zi nu sunt nici complet în afara controlului tău, dar nici sub. Ai putea deduce că în acest caz e de preferat să nu îţi mai doreşti nimic, nici măcar să câştigi un meci de tenis, presupunând că eşti sportiv de performanţă şi te-ai antrenat ani întregi pentru asta. Ei bine, da, este prostesc să îţi doreşti să câştigi meciul, nu ai de unde să ştii cât de bine pregătit va fi adversarul tău, nici dacă arbitrul va fi corect, dacă meciul nu e măsluit sau nu vei suferi o accidentare în mijlocul ultimului set. Aha, te aud, deci e prostesc şi să mă prezint la meci sau să mă mai antrenez, dacă tot este prostesc să îmi doresc să câştig meciul. Greşit! Este absolut necesar să te prezinţi la meci şi, mai ales, să te antrenezi cu cea mai mare seriozitate de care eşti capabil. Dorinţa să câştigi meciul e prostească pentru că nu depinde de tine, în schimb dorinţa de a juca cât de bine poţi, de a-ţi atinge vârful personal de performanţă şi, astfel, întregul potenţial de jucător de tenis, este o dorinţă legitimă (în contextul filosofiei despre care vorbim) şi cea mai bună motivaţie pentru a te duce la meci şi a te dedica total acestui scop. Eşti în competiţie cu tine, nu cu adversarul. Contează mai puţin dacă pierzi sau câştigi şi mai mult dacă ţi-ai îndeplinit singurul obiectiv aflat în controlul tău, acela de a juca la cât mai bine.

Dacă înveţi şi aplici (!!!) internalizarea scopurilor fac pariu cu tine că vei descoperi o altfel de viaţă, mai liniştită, lipsită de stres şi chiar mai plină de sens. Să ne întoarcem la exemplul cu insulta. Ţi-am spus că eşti un fraier (printre altele pentru că ai dorinţe prosteşti). Tu nu îmi poţi controla mie percepţiile, evaluările, nici acţiunile sau cuvintele care mi-au ieşit pe gură. Nu ştii nici dacă următoarea mea replică va fi „Iartă-mă, eram foarte supărată, nu asta cred de fapt” sau „Şi pe deasupra mai eşti şi măgar”. Dacă nu poţi controla, nu ai de ce să îţi doreşti ca eu să nu te mai insult. Dacă internalizezi scopurile îţi poţi dori doar ca tu să te comporţi în relaţia noastră în aşa fel încât eu, dacă sunt o persoană rezonabilă, să nu am motive să te insult. Câtă vreme tu nu ai ce să îţi reproşezi ţie însuţi dar eu totuşi nu prididesc cu epitetele, problema este undeva la mine iar jignirile mele nu te afectează tocmai pentru că sunt fără temei, nerezonabile, deloc de bun simţ (common sense). O înţelegere profundă a acestui mecanism te ajută să nu te mai enervezi data viitoare când te voi jigni adăugând, slobodă la gură cum sunt, că minţi de îngheaţă toate apele şi oceanele (şi nu doar cel Arctic) când deschizi tu gura.

În concluzie, nu te vei mai înfuria nici întrista prea tare când te insult şi vei reuşi să alungi stresul şi să îţi păstrezi calmul sau starea de pace interioară despre care am convenit la începutul acestui articol că este ceva ce merită să fie urmărit, chiar dorit, pentru că, iată, este în controlul tău, indiferent de acţiunile mele sau ale altora care încearcă să ţi-o pericliteze.

Este o formă de fatalism, ai mai putea obiecta. Desigur că este şi asta, însă nu se reduce la atât, ba chiar poate fi depăşit. E adevărat că îmi ignori insultele şi nu te laşi perturbat pentru că te gândeşti că nu (mă) poţi schimba, că nu sunt capabilă de ceva mai bun şi că este o pierdere de vreme şi de energie să încerci să mă influenţezi. Pe de altă parte, vechii greci nu valorizau doar liniştea ca virtute şi în niciun caz nu puneau confortul personal deasupra datoriei sociale, dimpotrivă, erau profund angajaţi în viaţa comunităţii şi considerau că filosofia are o finalitate practică, aceea de a-i învăţa pe oameni cum să trăiască o viaţă bună („să trăiţi bine”, nu ştiu unde am mai auzit sloganul acesta). Există numeroase situaţii când pentru liniştea ta este de preferat să nu te înfurii sau întristezi, dar când, în acelaşi timp, ai datoria de a reacţiona şi de a lua anumite măsuri în folosul comunităţii, în numele unor principii şi valori comune, împărtăşite la nivel social. Te înjur (mi-a intrat în reflex). Tu nu te enervezi pentru că este iraţional să-ţi declanşezi o producţie suplimentară de cortizol cauzator, pe termen lung, de probleme de sănătate. Atunci fie mă ignori, fie glumeşti (da, măi, sunt atât de fraier că uite, nici măcar nu mă pricep să îţi răspund), fie adopţi o perspectivă cosmică (te gândeşti că peste câteva zile nici nu îţi vei mai aduce aminte de cuvintele mele, iar peste câţiva zeci de ani oricum voi fi moartă :P) sau încerci să mă convingi, pe cale raţională, ca un bun filosof, că nu este corect ceea ce fac. Nu se lipeşte nimic de mine (cu palmele nu ai încercat), mâine te înjur din nou. Nu te enervezi, desigur. Dar în acest caz Seneca îţi sugerează să te prefaci că eşti furios pentru că poate fi singura cale de a mă determina să nu mai repet un comportament deloc dezirabil social, cu consecinţe negative asupra grupului, ai cărui membrii m-ar putea lua ca exemplu şi influenţaţi de mine, ar începe şi ei să înjure la fiecare pas. A nu te lăsa tulburat nu înseamnă aşadar să nu reacţionezi şi în niciun caz să nu intervii sau să stai cu mâinile în sân şi să te prefaci că plouă atunci când eşti martorul unor acte violente, nedrepte, crude sau incorecte. Dimpotrivă. Înseamnă într-adevăr să îţi păstrezi calmul (şi capul), să nu răspunzi automat, impulsiv, sub imperiul furiei sau altor emoţii negative născute din lezarea unui interes personal (te-ai simţit rănit în orgoliu sau tratat cu dispreţ) şi să acţionezi gândit, atent, premeditat, deliberat, în vederea remedierii unei situaţii pe care ai chiar datoria morală de a încerca să o repari. Ai fost victima unui hoţ de buzunare? Nu-l lăsa să scape, prinde-l şi dă-l mâna organelor legii (ăia cu bastoane şi alte măruntaie..am vrut să spun mărunţişuri). Dar fă toate astea nu pentru că eşti furios, nici pentru că îţi pare rău de banii pierduţi, ci pentru că este singurul lucru corect din punct de vedere moral, pe care îl poţi face, altfel contribui şi tu, închizând ochii, la răspândirea unor practici deloc oneste, la scăderea well being-ului general (atunci când nu te mai simţi în siguranţă pe stradă) şi la degradarea, practic, a valorilor (şi caracterului) membrilor comunităţii din care faci parte.

Nu-i aşa că vrei să afli mai multe? Există prelegerile şi cartea lui Sapolsky pentru stres şi, mai ales, cartea lui William B. Irvine pentru o introducere minunată (prin claritatea şi fluenţa ideilor prezentate) în filosofia lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu. Dar, cum nu cred că te vei grăbi să le cauţi şi vei rămâne mai degrabă captiv într-o stare de acedia (of, nu m-ai convins încă să nu te mai insult, dar aşa-i că te-am antrenat şi  acum nu ţi-a crescut pulsul?), m-aş bucura ca măcar să reciteşti superba Glossa eminesciană pe care, iată, o găseşti aici: http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/glossa.htm. Nu, nu îmi doresc să o citeşti, doar ce spuneam că este stupid să am dorinţe focalizate pe ceva ce nu pot controla (decizia ta de a citi). Mi-am făcut însă datoria (socială), am internalizat scopul şi mi-am dorit (propus) în schimb ca eu să fac tot ce îmi stă mie în putinţă (inclusiv furnizarea linkului) astfel ca tu, dacă eşti o persoană rezonabilă şi minim curioasă, să nu ai practic nici un motiv (altul decât leanea :P - la nevricale nici nu vreau să mă cobor) pentru care să nu citeşti şi să nu reflectezi în continuare la ce înseamnă a good life.

Iar acum, odată această dorinţă (a mea) satisfăcută şi momentan stinsă, mă pot îndrepta spre atingerea homeostaziei prin aplecarea asupra altor dorinţe (doar sunt şi eu prinsă în ceea ce se numeşte the hedonic treadmill), de data asta inspirate de alţi filosofi, în acest moment nu tocmai favorizaţi, ba chiar nedreptăţiţi de mainstream-ul din filosofia şi psihologia wellbeing-ului, dar care poate şi din acest motiv îmi sunt şi ei foarte dragi (uneori îmi place să joc rolul unui Robin Hood în planul ideilor pentru a restabili o oarecare balanţă (de dragul fairness-ului şi sanselor egale în memetică- mecanismele sociale care reglează geneza şi răspândirea memelor), întrebându-mă dacă nu cumva în viitor perioada actuală va fi catalogată drept unul dintre multele curente sau isme din istoria ideilor, un fel de eudaimonism (sau eudai-monism?)  reloaded; vezi cum se adoptă perspectiva cosmică când rişti să devii prea identificat cu o idee? şi, apropo de identificare şi de atribuire, ai observat şi tu cât de predispus eşti, când citeşti – pe mine sau pe altcineva- către biasul corespondenţei?).