luni, 13 ianuarie 2014

Moral luck

După ce am scris ultimul articol am simţit nevoia să aprofundez problema controlului, din dorinţa de a înţelege mai  bine cum distingi între ceea ce poţi controla şi ceea ce nu poţi controla. Proastă idee şi nefastă curiozitate, după cum vei descoperi în continuare.

Înainte de toate, vreau să meditezi puţin la următoarea afirmaţie, cunoscută drept condiţia controlului, derivată din filosofia kantiană: Nu poţi fi considerat responsabil şi evaluat din punct de vedere moral (nici pozitiv nici negativ, adică nici blamat nici lăudat) pentru ceva ce a depins de factori asupra cărora nu ai avut control. Ce spui? Pare o chestie de bun simţ, nu? Există şi un corolar: doi oameni nu pot fi judecaţi diferit dacă diferenţa dintre acţiunile lor se datorează exclusiv unor factori din afara controlului lor.  Eşti de acord? Crezi totuşi că în viaţa de zi cu zi se întâmplă să nu fie aşa? Cât de des? Poate chiar…de fiecare dată?

Şi acum hai să ne imaginăm următoarele situaţii (fictive, desigur, de-asta am spus să ne imaginăm).

1. Vreau să te omor. De ce? Irelevant! Uite de-aia. (O psihopatie care am avut eu grijă, mimând minime reacţii emoţionale atunci când era cazul, să treacă nedetectată de către absolut toţi (şi au fost o grămadă!) psihologii cu care am intrat în contact (cum ce fel de contact? profesional, de regulă) fie la facultatea de psihologie, fie în formarea ca psihoterapeut sau în sistemul militar în care încă mai lucrez, acum, înainte să ajungă acest articol pe masa superiorilor ierarhici). Am premeditat şi planificat toate detaliile de mult timp, subtilizez o armă din unitate, te aştept în faţa blocului când vii şi tu de la muncă şi te împuşc în cap. Mori. Sunt condamnată la închisoare pe viaţă pentru omor premeditat. Până acum toate bune şi frumoase, nu-i aşa? Dar hai să introducem o mică variaţiune didactică. Exact aceeaşi situaţie, doar că în momentul în care eu trag tu apuci să te fereşti şi, damn it! scapi fără nicio zgârietură, doar cu o spaimă. Sunt condamnată la închisoare pentru tentativă de omor, iar pedeapsa este mult mai mică.

2. Eşti beat. Te urci totuşi în maşină, pierzi controlul asupra ei şi intri-ntr-un pom. Vine poliţia, rămâi fără carnet, plăteşti şi o amendă. Variantă: trece un an, ai din nou carnet, eşti la fel de beat, pierzi controlul în acelaşi mod dar lângă pom se afla un copil pe care îl omori. Vine aceeaşi poliţie, te bagă la zdup, de data asta eşti judecat pentru omor.

Eşti de acord că pedeapsa pentru tentativă de omor şi pentru omor prin negliejenţă sau din culpă este mai mică decât cea pentru crimă premeditată? Şi că dacă ai condus beat şi ai omorât pe cineva este normal să fii mai aspru judecat decât dacă ai condus beat dar nu ai rănit pe nimeni? În ambele situaţii eşti vinovat şi vei răspunde pentru acţiunile tale, dar într-o măsură diferită şi chiar pentru infracţiuni diferite. Şi totuşi, a fost o pură întâmplare că pe traiectoria maşinii tale s-a aflat un copil, nu? Asta înseamnă că vei fi judecat pe baza unor circumstanţe asupra cărora nu ai avut control. Diferenţa între un omor şi o tentativă de omor rezultă dintr-un factor ce nu are legătură cu intenţiile şi cu acţiunile tale. Prin urmare, condiţia controlului este greşită, adică, deşi pare îndreptăţită, în realitate ea nu este respectată. Nu poţi susţine în acelaşi timp că 1) nu eşti responsabil pentru ce nu ai putut controla şi 2) dacă ai condus beat şi s-a nimerit în calea ta un copil pe care l-ai călcat eşti mai vinovat decât dacă ai condus beat dar pe drum nu se afla nimeni. Vei fi inevitabil evaluat diferit, deşi prezenţa copilului acolo nu a depins de tine. Nu ştiu cum ai putea salva condiţia controlului. Fără ea însă, eşti nevoit să accepţi concluzia contra-intuitivă şi extrem de neliniştitoare că, la urma urmei, oamenii sunt consideraţi responsabili din punct de vedere moral şi pentru faptele aflate în afara controlului lor voluntar. Nu vei fi judecat doar pentru condus în stare de ebrietate, ci şi pentru omor din culpă, în timp ce un alt şofer la fel de beat va scăpa mult mai uşor dacă are norocul să fie drumul liber.

Noroc, exact despre asta este vorba. Noroc moral, mai precis, o problemă ce a stârnit polemici interminabile în filozofie şi etică (pentru că într-un fel o aruncă practic în aer) de când a fost descrisă, mai întâi de Bernard Williams, apoi de Thomas Nagel, în două faimoase eseuri intitulate, simplu şi la obiect, Moral luck. Vorbim despre noroc moral atunci când un agent este supus judecăţii morale deşi aspecte semnificative din faptele pentru care este judecat sunt atribuite unui concurs de circumstanţe ce nu s-au aflat sub controlul lui. Acest noroc este de patru feluri, iar situaţiile prezentate de mai sus ilustrează doar una dintre acele forme, poate cea mai evidentă şi imposibil de contestat, norocul rezultant, adică cel care decurge din consecinţele unei acţiuni ce nu au fost prevăzute de către agentul moral. Nu aveam de unde să ştiu că te vei feri când voi încerca să te omor, am ratat, iar ulterior, la proces, întâmplarea respectivă se va dovedi decisivă la stabilirea sentinţei.

Mai vrei un exemplu? Decizii luate în condiţii de incertitudine (majoritatea, de altfel, în ciuda iluziei controlului care îţi întunecă judecata, făcându-te să crezi că ştii ce va urma, ceea ce este, pe de altă parte, o iluzie pozitivă pentru că, dacă nu ai avea-o, probabil ai rămâne blocat într-un nesfârşit proces de deliberare şi nu ai mai lua în final nicio decizie). Eşti sub un regim totalitarist şi pui la cale o revoluţie, convingi studenţii din Timişoara şi Bucureşti să iasă în stradă şi să ia cu asalt clădirea în care se află dictatorul. Tu ai un scop nobil, eşti responsabil şi meticulos, ai făcut tot ce a depins de tine, ţi-ai luat toate măsurile necesare pentru a a reuşi. Numai că în grupul tău era infiltrat un spion, aşa că oamenii tăi sunt ucişi, iar conducătorul abuziv, pentru a da o lecţie populaţiei, înăspreşte condiţiile de viaţă până când acestea devin aproape insuportabile, raţia de alimente este drastic tăiată şi mulţi nu mai au ce pune pe masă. Ce crezi, vei fi considerat în parte responsabil de către familiile celor care şi-au pierdut viaţa şi de către cei care acum mor de foame? Dar dacă iniţiativa ta a fost încunantă de succes, tu ai acţionat exact la fel (dar spionul făcea un atac de cord înainte să apuce să te dea pe ţeavă) şi acum eşti considerat un erou datorită curajului, viziunii şi strategiei tale salvatoare? Chiar în afara consecinţelor legale, percepţia (şi, implicit, judecata morală) va fi diferită. Altfel vei fi pomenit în manualele de istorie sau în cârciuma din colţ.

Pe lângă norocul rezultant, mai există noroc constitutiv (o lungă dezbatere în care nu voi intra acum, are legătură cu tendinţele înnăscute şi cu mediul în care, iarăşi, nu ai ales să te naşti), noroc cauzal (discuţia despre determinism şi liberul arbiru) şi noroc circumstanţial. Hai să ne oprim asupra ultimului tip, foarte apropiat de curentul care în psihologia personalităţii se numeşte situaţionism (l-am abordat în diverse alte ocazii). Ofiţerii nazişti din lagăre; s-au supus unor ordine mai mult sau mai puţin internalizate, desigur, pentru că disonanţa cognitivă trebuia redusă astfel încât imaginea de sine să rămână pozitivă – mecanism psihologic normal, cu siguranţă la fel procedezi şi tu. Este foarte uşor să îi judeci şi să îi etichetezi drept nişte brute câtă vreme tu ai avut norocul să nu treci niciodată printr-o situaţie similară. Mă îndoiesc însă că toţi cei care lucrat în lagăr şi au împins copii evrei în încăperi din care nu aveau să mai iasă decât sub forma diafană a unui fum erau nişte psihopaţi şi că abia atunci şi-au arătat „adevărata faţa”, oricât de mult ţi-ai dori tu să crezi asta, în parte pentru că această credinţă te ajută să te delimitezi psihologic de astfel de oameni şi să te asiguri că „eu niciodată nu aş fi fost în stare de asemenea orori”. În realitate erau oameni normali puşi în situaţii excepţionale. Marea majoritate ar fi acţionat identic. Norocul circumstanţial a făcut însă ca numai ei să treacă prin aşa ceva şi, prin urmare, doar ei să fie condamnaţi pentru nişte împrejurări în care probabil şi tu ai fi făcut la fel (acum reciteşte corolarul condiţiei controlului). Îmi vei spune că ar fi culmea să fii judecat şi tu pentru ceva ce ai fi făcut dar nu ai făcut. Ştiu, este o gândire contra-factuală asemănătoare cu discuţia „erai beat şi puteai omorî pe cineva când ai intrat în pom, dar câtă vreme nu avem un cadavru ai scăpat”. Gândirea contrafactuală nu poate fi folosită în justiţie şi de cele mai multe ori este complet anevoios şi nenatural să recurgi la ea şi în viaţa de zi cu zi. Prin urmare, vei fi judecat nu pentru „ce s-ar fi întâmplat dacă” ci pentru ceea ce s-a întâmplat, în ciuda faptului evident că, deşi ai avut o oarecare contribuţie, consecinţele şi condiţiile în care ai acţionat nu au depins mai deloc de tine. Normal că a depins de tine să te urci beat la volan (hm...dacă stau bine să mă gândesc, ce discernământ mai aveai când erai atât de beat? nu cumva cei care te-au lăsat să iei maşina în acele condiţii sunt cel puţin la fel de vinovaţi?), dar de aici înainte...cum ţi-o fi norocul moral, el va face diferenţa. Este o situaţie insolvabilă. Câtă vreme nu poţi pretinde ca gândirea contrafactuală să influenţeze ceea ce se decide la tribunal, nu ai încotro decât să accepţi că condiţia controlului (eşti responsabil moral doar pentru ce poţi controla) este o balivernă, imposibil de transpus în practică, dar în care suntem predispuşi să credem cu toţii.

Nu crezi că, aflat de exemplu în lagărele naziste, sunt mari şanse (sunt drăguţă!) să fi aprovizionat şi tu camerele de gazare cu noi tranşe de locatari? Experimentele lui Milgram (ăla cu şocurile) şi Zimbardo (ăla cu Stanford-ul) spun că da. Apropo de cei doi, oare de ce ceea ce au făcut aceşti psihologi sociali este astăzi considerat, post factum, de neacceptat în comunitatea oamenilor de ştiinţă siliţi să treacă prin diverse comitete şi comisii de etică? Dacă înţelegi cum stă treaba cu norocul moral, cu atât mai mult ţi se vor părea şi ţie lipsite de etică respectivele experimente. De ce? Pentru că Milgram şi Zimbardo au creat artificial nişte circumstanţe extreme şi aproape că i-au silit pe participanţi (oameni normali, cu slăbiciuni şi biasuri comune întregii specii) să se poarte într-un mod evaluat drept „îngrozitor”, „crud”, „inuman” etc., după care aceştia au fost nevoiţi să se confrunte cu asemenea evaluări din partea altora, dar poate mai ales cu auto-evaluări foarte negative. În ciuda debriefingului, mulţi dintre ei nu şi-au putut ierta comportamentul din timpul experimentului şi au rămas cu sechele psihologice pentru că au fost puşi, de nişte psihologi, în situaţii în care altfel probabil nu ar fi ajuns niciodată. Acum, eu cred că Zimbardo şi Milgram au avut intenţii bune, de altfel au fost ei înşişi luaţi prin surprindere de amploarea rezultatelor la care au ajuns. Cu siguranţă nu au anticipat corect tot ce avea să se întâmple, aşa că astăzi îi judecăm şi noi post hoc, pe baza aceluiaşi noroc moral de tip rezultant. Ce spunea însă cineva? Infernul este pavat cu cele mai bune intenţii, nu? (dar poate ne spui tu cum e acolo în curând) Iar altcineva (Fitzgerald în Marele Gatsby) a mai spus o frază deşteaptă: „ Ori de cîte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seamă că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.”

Care este concluzia lui Nagel, în finalul articolului? „the area of genuine agency, and therefore of legitimate moral judgement, seems to shrink under this scrutiny to an extensionless point”. Cu alte cuvinte, devine extrem de dificil să evaluezi din punct de vedere moral orice acţiune. Nu eşti vinovat pentru mai nimic din ce faci. Nu te bucura! Automat, şi concluzia inversă se impune: Nu meriţi mai nimic din ce ai şi nu ai de ce să fii lăudat sau apreciat pentru ce ai făcut bine.

Data viitoare voi detalia ultima afirmaţie. Aa, bineînţeles, dacă mai trăieşti până atunci (cum ne-o fi norocul sau Dumnezeu cu mila, că eu n-am!).


PS: Grazie mille, Massimo Pigliucci! Din cartea lui, „Answers for Aristotle”, o combinaţie reuşită între psihologie şi filosofie) am aflat despre articolul lui Nagel. Dar mulţumiri şi cititorului meu care mi l-a prezentat şi pe care, în semn de recunoştinţă, l-am adus, prin nişte vrăji, în Bucureşti, chiar aici la mine în bătătură (a instituţiei unde lucrez, nu mă înţelege greşit!). Acum, fireşte că el crede că este o simplă întâmplare sau un concurs de împrejurări ce ţine de moral (bad)luck. Nu ştie însă că atunci când eram mică şi mă plictiseam de chinuit pisici, mă jucam şi eu, ca orice fetiţă, cu păpuşi. Voodoo! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu