După ce am scris ultimul articol am simţit nevoia să aprofundez problema
controlului, din dorinţa de a înţelege mai
bine cum distingi între ceea ce poţi controla şi ceea ce nu poţi
controla. Proastă idee şi nefastă curiozitate, după cum vei descoperi în continuare.
Înainte de toate, vreau să meditezi puţin la următoarea afirmaţie,
cunoscută drept condiţia controlului,
derivată din filosofia kantiană: Nu poţi
fi considerat responsabil şi evaluat din punct de vedere moral (nici pozitiv
nici negativ, adică nici blamat nici lăudat) pentru ceva ce a depins de factori
asupra cărora nu ai avut control. Ce spui? Pare o chestie de bun simţ, nu?
Există şi un corolar: doi oameni nu pot fi judecaţi diferit dacă diferenţa
dintre acţiunile lor se datorează exclusiv unor factori din afara controlului
lor. Eşti de acord? Crezi totuşi că în
viaţa de zi cu zi se întâmplă să nu fie aşa? Cât de des? Poate chiar…de fiecare
dată?
Şi acum hai să ne imaginăm următoarele situaţii (fictive, desigur, de-asta
am spus să ne imaginăm).
1. Vreau să te omor. De ce? Irelevant! Uite de-aia. (O psihopatie care am
avut eu grijă, mimând minime reacţii emoţionale atunci când era cazul, să
treacă nedetectată de către absolut toţi (şi au fost o grămadă!) psihologii cu
care am intrat în contact (cum ce fel de contact? profesional, de regulă) fie
la facultatea de psihologie, fie în formarea ca psihoterapeut sau în sistemul
militar în care încă mai lucrez, acum, înainte să ajungă acest articol pe masa superiorilor
ierarhici). Am premeditat şi planificat toate detaliile de mult timp,
subtilizez o armă din unitate, te aştept în faţa blocului când vii şi tu de la
muncă şi te împuşc în cap. Mori. Sunt condamnată la închisoare pe viaţă pentru omor premeditat. Până acum toate bune
şi frumoase, nu-i aşa? Dar hai să introducem o mică variaţiune didactică. Exact
aceeaşi situaţie, doar că în momentul în care eu trag tu apuci să te fereşti
şi, damn it! scapi fără nicio
zgârietură, doar cu o spaimă. Sunt condamnată la închisoare pentru tentativă de omor, iar pedeapsa este
mult mai mică.
2. Eşti beat. Te urci totuşi în maşină, pierzi controlul asupra ei şi
intri-ntr-un pom. Vine poliţia, rămâi fără carnet, plăteşti şi o amendă.
Variantă: trece un an, ai din nou carnet, eşti la fel de beat, pierzi controlul
în acelaşi mod dar lângă pom se afla un copil pe care îl omori. Vine aceeaşi
poliţie, te bagă la zdup, de data asta eşti judecat pentru omor.
Eşti de acord că pedeapsa pentru tentativă de omor şi pentru omor prin
negliejenţă sau din culpă este mai mică decât cea pentru crimă premeditată? Şi
că dacă ai condus beat şi ai omorât pe cineva este normal să fii mai aspru
judecat decât dacă ai condus beat dar nu ai rănit pe nimeni? În ambele situaţii
eşti vinovat şi vei răspunde pentru acţiunile tale, dar într-o măsură diferită
şi chiar pentru infracţiuni diferite. Şi totuşi, a fost o pură întâmplare că pe
traiectoria maşinii tale s-a aflat un copil, nu? Asta înseamnă că vei fi
judecat pe baza unor circumstanţe asupra cărora nu ai avut control. Diferenţa
între un omor şi o tentativă de omor rezultă dintr-un factor ce nu are legătură
cu intenţiile şi cu acţiunile tale. Prin urmare, condiţia controlului este
greşită, adică, deşi pare îndreptăţită, în realitate ea nu este respectată. Nu
poţi susţine în acelaşi timp că 1) nu eşti responsabil pentru ce nu ai putut
controla şi 2) dacă ai condus beat şi s-a nimerit în calea ta un copil pe care
l-ai călcat eşti mai vinovat decât dacă ai condus beat dar pe drum nu se afla
nimeni. Vei fi inevitabil evaluat diferit, deşi prezenţa copilului acolo nu a
depins de tine. Nu ştiu cum ai putea salva condiţia controlului. Fără ea însă,
eşti nevoit să accepţi concluzia contra-intuitivă şi extrem de neliniştitoare
că, la urma urmei, oamenii sunt consideraţi responsabili din punct de vedere
moral şi pentru faptele aflate în afara controlului lor voluntar. Nu vei fi
judecat doar pentru condus în stare de ebrietate, ci şi pentru omor din culpă,
în timp ce un alt şofer la fel de beat va scăpa mult mai uşor dacă are norocul
să fie drumul liber.
Noroc, exact despre asta este vorba. Noroc
moral, mai precis, o problemă ce a stârnit polemici interminabile în
filozofie şi etică (pentru că într-un fel o aruncă practic în aer) de când a
fost descrisă, mai întâi de Bernard Williams, apoi de Thomas Nagel, în două
faimoase eseuri intitulate, simplu şi la obiect, Moral luck. Vorbim despre noroc moral atunci când un agent este
supus judecăţii morale deşi aspecte
semnificative din faptele pentru care este judecat sunt atribuite unui
concurs de circumstanţe ce nu s-au aflat sub controlul lui. Acest noroc este de
patru feluri, iar situaţiile prezentate de mai sus ilustrează doar una dintre
acele forme, poate cea mai evidentă şi imposibil de contestat, norocul rezultant, adică cel care
decurge din consecinţele unei acţiuni ce nu au fost prevăzute de către agentul
moral. Nu aveam de unde să ştiu că te vei feri când voi încerca să te omor, am
ratat, iar ulterior, la proces, întâmplarea respectivă se va dovedi decisivă la
stabilirea sentinţei.
Mai vrei un exemplu? Decizii luate
în condiţii de incertitudine (majoritatea, de altfel, în ciuda iluziei controlului care îţi întunecă
judecata, făcându-te să crezi că ştii ce va urma, ceea ce este, pe de altă
parte, o iluzie pozitivă pentru că, dacă nu ai avea-o, probabil ai rămâne
blocat într-un nesfârşit proces de deliberare şi nu ai mai lua în final nicio
decizie). Eşti sub un regim totalitarist şi pui la cale o revoluţie, convingi
studenţii din Timişoara şi Bucureşti să iasă în stradă şi să ia cu asalt
clădirea în care se află dictatorul. Tu ai un scop nobil, eşti responsabil şi
meticulos, ai făcut tot ce a depins de tine, ţi-ai luat toate măsurile necesare
pentru a a reuşi. Numai că în grupul tău era infiltrat un spion, aşa că oamenii
tăi sunt ucişi, iar conducătorul abuziv, pentru a da o lecţie populaţiei,
înăspreşte condiţiile de viaţă până când acestea devin aproape insuportabile,
raţia de alimente este drastic tăiată şi mulţi nu mai au ce pune pe masă. Ce
crezi, vei fi considerat în parte responsabil de către familiile celor care
şi-au pierdut viaţa şi de către cei care acum mor de foame? Dar dacă iniţiativa
ta a fost încunantă de succes, tu ai acţionat exact la fel (dar spionul făcea
un atac de cord înainte să apuce să te dea pe ţeavă) şi acum eşti considerat un
erou datorită curajului, viziunii şi strategiei tale salvatoare? Chiar în afara
consecinţelor legale, percepţia (şi, implicit, judecata morală) va fi diferită.
Altfel vei fi pomenit în manualele de istorie sau în cârciuma din colţ.
Pe lângă norocul rezultant, mai există noroc
constitutiv (o lungă dezbatere în care nu voi intra acum, are legătură cu
tendinţele înnăscute şi cu mediul în care, iarăşi, nu ai ales să te naşti), noroc cauzal (discuţia despre
determinism şi liberul arbiru) şi noroc
circumstanţial. Hai să ne oprim asupra ultimului tip, foarte apropiat de
curentul care în psihologia personalităţii se numeşte situaţionism (l-am abordat în diverse alte ocazii). Ofiţerii
nazişti din lagăre; s-au supus unor ordine mai mult sau mai puţin
internalizate, desigur, pentru că disonanţa cognitivă trebuia redusă astfel
încât imaginea de sine să rămână pozitivă – mecanism psihologic normal, cu siguranţă
la fel procedezi şi tu. Este foarte uşor să îi judeci şi să îi etichetezi drept
nişte brute câtă vreme tu ai avut norocul să nu treci niciodată printr-o
situaţie similară. Mă îndoiesc însă că toţi cei care lucrat în lagăr şi au
împins copii evrei în încăperi din care nu aveau să mai iasă decât sub forma
diafană a unui fum erau nişte psihopaţi şi că abia atunci şi-au
arătat „adevărata faţa”, oricât de mult ţi-ai dori tu să crezi asta, în parte
pentru că această credinţă te ajută să te delimitezi psihologic de astfel de
oameni şi să te asiguri că „eu niciodată nu aş fi fost în stare de asemenea
orori”. În realitate erau oameni normali puşi în situaţii excepţionale. Marea
majoritate ar fi acţionat identic. Norocul circumstanţial a făcut însă ca numai
ei să treacă prin aşa ceva şi, prin urmare, doar ei să fie condamnaţi pentru
nişte împrejurări în care probabil şi tu ai fi făcut la fel (acum reciteşte
corolarul condiţiei controlului). Îmi vei spune că ar fi culmea să fii judecat
şi tu pentru ceva ce ai fi făcut dar nu ai făcut. Ştiu, este o gândire
contra-factuală asemănătoare cu discuţia „erai beat şi puteai omorî pe cineva
când ai intrat în pom, dar câtă vreme nu avem un cadavru ai scăpat”. Gândirea
contrafactuală nu poate fi folosită în justiţie şi de cele mai multe ori este
complet anevoios şi nenatural să recurgi la ea şi în viaţa de zi cu zi. Prin
urmare, vei fi judecat nu pentru „ce s-ar fi întâmplat dacă” ci pentru ceea ce
s-a întâmplat, în ciuda faptului evident că, deşi ai avut o oarecare
contribuţie, consecinţele şi condiţiile în care ai acţionat nu au depins mai
deloc de tine. Normal că a depins de tine să te urci beat la volan (hm...dacă
stau bine să mă gândesc, ce discernământ mai aveai când erai atât de beat? nu
cumva cei care te-au lăsat să iei maşina în acele condiţii sunt cel puţin la
fel de vinovaţi?), dar de aici înainte...cum ţi-o fi norocul moral, el va face
diferenţa. Este o situaţie insolvabilă. Câtă vreme nu poţi pretinde ca gândirea
contrafactuală să influenţeze ceea ce se decide la tribunal, nu ai încotro
decât să accepţi că condiţia controlului (eşti
responsabil moral doar pentru ce poţi controla) este o balivernă, imposibil
de transpus în practică, dar în care suntem predispuşi să credem cu toţii.
Nu crezi că, aflat de exemplu în lagărele naziste, sunt mari şanse (sunt
drăguţă!) să fi aprovizionat şi tu camerele de gazare cu noi tranşe de
locatari? Experimentele lui Milgram (ăla cu şocurile) şi Zimbardo (ăla cu
Stanford-ul) spun că da. Apropo de cei doi, oare de ce ceea ce au făcut aceşti
psihologi sociali este astăzi considerat, post factum, de neacceptat în
comunitatea oamenilor de ştiinţă siliţi să treacă prin diverse comitete şi
comisii de etică? Dacă înţelegi cum stă treaba cu norocul moral, cu atât mai
mult ţi se vor părea şi ţie lipsite de etică respectivele experimente. De ce?
Pentru că Milgram şi Zimbardo au creat artificial
nişte circumstanţe extreme şi aproape că i-au silit pe participanţi (oameni
normali, cu slăbiciuni şi biasuri comune întregii specii) să se poarte într-un
mod evaluat drept „îngrozitor”, „crud”, „inuman” etc., după care aceştia au
fost nevoiţi să se confrunte cu asemenea evaluări din partea altora, dar poate
mai ales cu auto-evaluări foarte negative. În ciuda debriefingului, mulţi
dintre ei nu şi-au putut ierta comportamentul din timpul experimentului şi au rămas
cu sechele psihologice pentru că au fost puşi, de nişte psihologi, în situaţii
în care altfel probabil nu ar fi ajuns niciodată. Acum, eu cred că Zimbardo şi
Milgram au avut intenţii bune, de altfel au fost ei înşişi luaţi prin
surprindere de amploarea rezultatelor la care au ajuns. Cu siguranţă nu au
anticipat corect tot ce avea să se întâmple, aşa că astăzi îi judecăm şi noi
post hoc, pe baza aceluiaşi noroc moral de tip rezultant. Ce spunea însă
cineva? Infernul este pavat cu cele mai
bune intenţii, nu? (dar poate ne spui tu cum e acolo în curând) Iar altcineva
(Fitzgerald în Marele Gatsby) a mai spus o frază deşteaptă: „ Ori de
cîte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seamă că nu toţi
oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.”
Care este concluzia lui Nagel, în finalul
articolului? „the area of genuine
agency, and therefore of legitimate moral judgement, seems to shrink under this
scrutiny to an extensionless point”. Cu alte cuvinte, devine extrem de
dificil să evaluezi din punct de vedere moral orice acţiune. Nu eşti vinovat
pentru mai nimic din ce faci. Nu te bucura! Automat, şi concluzia inversă se
impune: Nu meriţi mai nimic din ce ai şi nu ai de ce să fii lăudat sau apreciat
pentru ce ai făcut bine.
Data viitoare voi detalia ultima afirmaţie. Aa,
bineînţeles, dacă mai trăieşti până atunci (cum ne-o fi norocul sau Dumnezeu cu
mila, că eu n-am!).
PS: Grazie mille, Massimo Pigliucci! Din cartea
lui, „Answers for Aristotle”, o combinaţie reuşită între psihologie şi
filosofie) am aflat despre articolul lui Nagel. Dar mulţumiri şi cititorului
meu care mi l-a prezentat şi pe care, în semn de recunoştinţă, l-am adus, prin
nişte vrăji, în Bucureşti, chiar aici la mine în bătătură (a instituţiei unde
lucrez, nu mă înţelege greşit!). Acum, fireşte că el crede că este o simplă
întâmplare sau un concurs de împrejurări ce ţine de moral (bad)luck. Nu
ştie însă că atunci când eram mică şi mă plictiseam de chinuit pisici, mă jucam
şi eu, ca orice fetiţă, cu păpuşi. Voodoo!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu