Rawls, în economie şi nu numai

Una scurtă, că sunt pe fugă (*later edit: eram –articol scris acum câteva zile; cine mă aleargă? ei, tot eu, cu o mitralieră, sunt curioasă dacă mă prind şi nimeresc ţinta). Am lăsat ultimul articol în coadă de peşte (sau de sirenă?) şi m-am gândit acum să i-o tai (da, am ideile mele fixe) şi să-l pun pe propriile picioare, cumpărate la negru de la o vrăjitoare care a citit multe la viaţa ei, nu doar poveştile lui Andersen, ci şi cărţile lui Derren Brown.

Spuneam, sprijinită de Thomas Nagel (mi-a proptit nişte idei prin spaţiul sinaptic), că responsabilitatea morală devine un concept foarte greu de apărat în condiţiile în care aproape tot ceea ce facem este, măcar parţial, rezultatul unor circumstanţe asupra cărora nu avem nici cel mai mic control. Cu alte cuvinte, te-ai scos! Nu îţi pot imputa nimic câtă vreme trăim într-un univers în care nu puteai face altfel (fiecare acţiune din prezent este cauzată de toate celelalte din urmă, situaţie în care free will devine atributul exclusiv al zânelor, vrăjitoarelor ce fac bişniţă cu picioare sau al altor fiinţe înzestrate cu suflet şi ceva substanţe imateriale, dincolo de legile fizicii). Nu te bucura că vin şi îţi tai iar macaroana! De această dată mă ajută (ţine de ea) unul dintre cei mai influenţi filosofi politici din epoca modernă, John Rawls, autorul lucrării „A theory of justice”.

Nu meriţi nimic din ce ai în prezent. Da, am spus că nu meriţi. Poate că eşti îndreptăţit să le ai, dar această distincţie (moral desert versus entitlement) este totuşi una importantă. Dacă vrei să îţi protejezi stima de sine (sau ego-ul?) ai face mai bine să te opreşti cu lectura aici pentru că intenţionez (din motive obscure, ce nu mi se devolează nici prin introspecţie nici în bolul de cristal, deocamdată nici prin tehnicile de neuroimagistică, deşi asta e singura zonă din care mai sunt ceva semne bune pentru viitor) să îţi arăt cum noţiunea de merit moral este un mit, un balon de săpun uşor de înţepat cu acul gândirii critice. (Ia aminte că vorbesc de meritul tău personal în propria viaţă, nu şi de valoarea personală pentru că mă chinui să mă agăţ încă de ideea că fiecare viaţă are o valoare în sine, independentă de merit sau de calcule utilitariste, ceea ce conduce însă şi la concluzia că viaţa ta este la fel de valoroasă ca, de exemplu, viaţa lui Hitler). Şi cum ceva iluzii pozitive fac bine pentru sănătate (a ta şi a societăţii), iar emoţiile se propagă ca un virus prin reţelele de socializare, probabil mă voi ruga de o zână bună cu studii în psihologia sănătăţii la o universitate din (tip) top (minitop) să nu împrăştie online această doză de otravă gratuită, adică oferită gratis de mine, dar ale cărei costuri vor fi suportate, cumva, doar de tine, dacă nu cumva te-ai vaccinat şi imunizat între timp împotriva faptelor cu ceva infuzii de motivated reasoning (accuracy dismissed for  reasoning with hope and emotions surreptitiously sneaking in). Pe de altă parte, probabil îţi doreşti o minte deschisă cu orice preţ, deci, dacă ne raportăm la teoria identităţii, un creier deschis (gândire simbolică, te rog! nu fi lugubru) şi atunci, pentru maximă dilataţie şi lubrefiere a labiilor (pardon! a lobilor) recomand câteva articole de neuroscience, dar ai grijă când îţi dai drumul pe această slippery slope, poţi nimeri un orgasm cognitiv, o depresie sau, de ce nu, ceea ce se numeşte post-coital blues).

Câştigi şi tu nişte bani? Ai unde să stai şi ce să mănânci? Probabil deţii şi un anumit statut, o poziţie în societate? Le meriţi, nu? Cum le-ai obţinut? Datorită abilităţilor şi calităţilor personale? Cumva şi datorită circumstanţelor? Dacă te-ai fi născut undeva printr-un trib din Africa, cu aceleaşi caracteristici admirabile, crezi că te-ai mai fi plimbat acum cu maşina pe bulevard? Sau, reformulând, cel care s-a născut într-adevăr în tribul din Africa a plecat în viaţă cu şanse egale cu ale tale? În ce măsură îţi meriţi soarta câtă vreme ai pornit din start cu nişte avantaje sau dezavantaje asupra cărora nu ai avut nici un control? Mediul de origine şi ceea ce se numeşte birth circumstances au avut contribuţia lor, arbitrară, în ceea ce eşti tu astăzi. Dar genele? Dar inteligenţa (cea fluidă)? Dar acel set-point al fericirii despre care ai auzit vorbindu-se prin psihologia well-beingului? Ţi-au fost date. Te-ai născut cu ele. Sigur, ţi-a rămas şi un procent de să zicem 50% în care ai ceva spaţiu de mişcare (cât, excluzând circumstanţele?). Daar să zicem că tu ai un IQ de 120 şi o conşiinciozitate medie, adică de bine de rău îţi vezi de treabă. Vei avea probabil rezultate remarcabile la locul de muncă şi poţi ajunge la un salariu mai mult decât decent depunând un efort de nivel mediu. În acelaşi timp, ai un amic cu un IQ de 90, dar deosebit de muncitor şi de motivat să reuşească. Să zicem că lucraţi pentru aceeaşi companie. Tu rezolvi sarcinile de serviciu în patru ore, el se chinuie toate cele opt-nouă ore, ba îşi mai ia de lucru şi acasă şi tot nu reuşeşte să ajungă la performanţele tale, şi nici la salariul tău (va fi pe o funcţie inferioară). Meriţi tu să câştigi mai mult? Şi dacă da, de ce? Pentru că eşti mai inteligent? Unde este meritul, ţi-ai fabricat cumva nişte puncte de IQ în eprubetă graţie...cărei caracteristici cultivate şi nu înnăscute? Altă situaţie: te uiţi la campionatul mondial de atletism, 100 de m viteză. Există un medaliat cu aur. A scos cel mai bun timp, prin urmare eşti tentat să crezi că merita să câştige. Da, este îndreptăţit să înhaţe medalia. Dar are un merit moral? Desigur că s-a antrenat ani în şir şi a făcut multe sacrificii pentru visul său. Dar chiar crezi că nimeni altcineva nu a muncit la fel de îndelung şi de intens ca el? Îţi închipui că un aur olimpic reflectă recompensa bine meritată a celui care a depus cel mai mult efort, indiferent de abilităţile lui fizice înnăscute, de predispoziţiile sale şi de variile împrejurări ale vieţii lui pe de o parte şi ale situaţiei de concurs pe de altă parte (poate că un alt concurent, mai rapid, nu a alergat ca de obicei pentru că nu era complet recuperat după o accidentare)?

Şi, pentru că principala critică a modelului lui John Rawls (în special de către Nozick) viza neluarea în calcul a efortului în demontarea noţiunii de merit moral, iată un pasaj despre acest efort care, lucru ce ţi se poate părea contraintuitiv, nu reprezintă nici el, luat la bani mărunţi, un motiv pentru care tu să consideri că meriţi să culegi laurii muncii şi perseverenţei tale:

“The effort a person is willing to make is influenced by his natural abilities and skills and the alternatives open to him. The better endowed are more likely, other things equal, to strive conscientiously, and there seems to be no way to discount for their greater good fortune. The idea of rewarding desert is impracticable.”

În plus, te poţi considera norocos dacă abilităţile şi talentele tale înnăscute şi apoi cultivate se întâmplă să fie cele favorizate într-o anumită epocă de o anumită societate. Pe vremea vânătorilor culegători cei care alergau mai repede când se întâlneau cu tigrul au avut mai multe şanse să supravieţuiască; astăzi, în capitalism, ceva spirit antreprenorial îţi va conferi un avantaj mai mare decât cel dat de forţa fizică. Dacă trăieşti într-un regim totalitarist şi ţii la siguranţa ta, te va ajuta să fii mai submisiv, trăsătură ce ţi-ar pune însă beţe în roată dacă te afli într-o societate ce valorizează individualismul. Rawls vorbeşte chiar despre o loterie naturală, la care tu ai avut norocul să extragi din urnă numerele (calităţile personale) câştigătoare. Şi, pentru că am ajuns la loterie, să îţi explic şi diferenţa între a merita ceva şi a fi îndreptăţit să ai ceva. Ai câştigat marele premiu la 6 din 49. Ai ghicit toate numerele, bravo! Stai, cum bravo? Ce ai făcut tu aşa deosebit în plus faţă de ceilalţi mii de jucători care nu primesc nici un leu? Ai fost mai meritoriu? Nicidecum. Nu ai un merit în „afacerea” asta. Ar fi însă absurd să nu ţi se acorde premiul. Eşti îndreptăţit să încasezi banii, precum eşti îndreptăţit şi să primeşti un salariu lunar din care cineva dintr-o ţară subdezvoltată s-ar hrăni poate un an. De ce? Pentru că acestea sunt regulile la care aderă toţi din jurul tău, adică se regulamentul loteriei este specificat foarte clar, la fel şi contractul de muncă pe care l-ai negociat atunci când te-ai angajat la corporaţie. Însă cumva simţi şi tu că nu este corect ca, pentru aceeaşi muncă, cineva să zicem cu aceleaşi calităţi ca şi ale tale să câştige, într-o altă zonă a mapamondului, de câteva ori mai puţin decât tine (ce înseamnă outsourcing, by the way? şi ce se întâmplă cu căpşunile din Spania, sunt cumva mai valoroase decât cele autohtone de acolo ţi se oferă mai mulţi bani să le culegi?) Pentru a înlătura din aceste discrepanţe imense, nejustificate după cum am văzut, ar fi aşadar necesar să se reanalizeze regulile şi principiile după care se ghidează o societate, astfel încât ele să funcţioneze în avantajul celor defavorizaţi (de soartă). Şi cum s-ar putea realiza acest lucru fără ca cei ce stabilesc regulile să le aleagă pe cele care le convin lor? Alegând principiile respective sub vălul ignoranţei (the veil of ignorance, celebrul experiment mental al lui Rawls, în care decidenţii raţionali dezbat cea mai potrivită formă de distribuire a averilor şi remuneraţie pentru toţi membrii societăţii în condiţiile în care aceştia nu ar avea nici cea ma vagă idee despre poziţia lor originară- nu şi-ar cunoaşte mediul de provenienţă, rasa, sexul, poziţia socială, nici măcar calităţile personale, preferinţele, atitudinile şi valorile personale sau concepţia lor despre ceea ce înseamnă o viaţă bună  („a conception of the good , adică "a conception of what is valuable in human life”). S-ar evita astfel următoarea situaţie:

Sub vălul ignoranţei, Rawls consideră că am alege două principii fundamentale (nu mai stau să le descriu) care, odată aplicate, ar conduce la o împărţire mai corectă, adică mai echitabilă, a resurselor în condiţiile în care este clar că nu trăim într-o lumea dreaptă în care toată lumea porneşte cu şanse egale. Capitalul (economic) ar fi distribuit astfel încât şi cei care nu au beneficiat de o poziţie originară favorabilă să aibă acces la avantajele de care se bucură, fără să o merite, cei mai norocoşi. Cum? Nu mă pune să fac vreun calcul, nu mă pricep decât poate la cel renal (glumesc). Însă ne putem gândi împreună ce se poate întâmpla cu alte tipuri de capital, de exemplu...cel social. Ce ar însemna o încercare de a remedia diferenţele din această sferă astfel încât, de exemplu, tu, dacă ai ochi frumoşi şi trăsături fizice armonioase (unde îţi este meritul?), poate şi anumite trăsături de personalitate dezirabile, să nu ai mai multe avantaje (sau mai multe partenere) decât cei care nu au avut acelaşi noroc? Ţi se pare imposibil de „corectat” astfel de diferenţe? Nu neapărat. Dinamica socială (prin mecanismele selectate de evoluţie) a avut deja grijă să regelementeze, într-un fel, sau măcar să încerce, şi acest aspect al vieţii. Cum? Prin morală, definită de Robert Kurzban, în „Why every one (else) is a hypocrite” (capitolul „Morality is for birds”)  drept un set de reguli mai mult sau mai puţin scrise, acceptate de marea majoritate, ce vizează controlul comportamentelor celorlalţi şi limitarea avantajelor reproductive ale celor care au tras lozul câştigător, pedepsind de exemplu tot felul de acţiuni ce facilitează promiscuitatea, cum ar fi consumul de dorguri recreaţionale, avortul, pornografia sau libertinajul.

Ţi se pare atrăgătoare teoria lui Rawls? Nu te grăbi...transpusă în practică, nu este sigur dacă consecinţele egalitarismului ar fi într-adevăr modelarea unei lumi mai bune (mai drepte) sau o societate şi mai absurdă, în spiritul distopiei creionate de Kurt Vonnegut în foarte scurta nuvelă Harrison Bergeron, ecranizată sub forma unui surt metraj. Nu ştiu ce ar fi mai înţelept- acceptarea inegalităţilor naturale sau încercarea de a înlătura (măcar limita) consecinţele acestor diferenţe.