Cura te ipsum

Ai un copil care a reuşit să-ţi dea toate planurile de week-end peste cap. Aţi mers în vizită la nişte prieteni şi nu a fost chip să se înţeleagă cineva cu el, iar tu a trebuit să înduri priviri dezaprobatoare, comentarii binevoitoare şi sfaturi pline de solicitudine la adresa modului în care-l educi pe micuţul domn Goe.

Prin anii ’60, psihologul Diane Baumrind, a studiat mediul familial a peste 100 de preşcolari şi a alcătuit o tipologie a stilurilor de parenting, în funcţie de două dimensiuni (axe) ce se situează pe un continuum scăzut-ridicat, rezultând astfel patru cadrane (asta în versiunea extinsă de Maccoby şi Martin, iniţial Baumrind a vorbit doar despre trei atitudini). Axele sunt: gradul în care părinţii răspund nevoilor copiilor şi aşteptările (şi în sensul de cerinţe şi exigenţe) pe care ei le au de la aceştia, iar cele patru stiluri (adaptare, nu pot păstra terminologia): democratic, autoritar (sever), indulgent sau foarte permisiv şi neglijent, indiferent.

După o minimă analiză a interacţiunilor cu copilul tău vei şti şi tu cam prin care cadran te situezi. Dacă eşti un părinte democratic, într-o situaţie precum cea de mai sus ai ţinut cont de nevoile şi emoţiile copilului dar în acelaşi timp ai impus şi limite clare în ceea ce priveşte comportamentul lui. La modul ideal, dacă ştii că nu îi fac plăcere vizitele prelungite la rude şi prieteni de familie şi că ar prefera mai degrabă să se joace în parc sau să deseneze în camera lui iei în calcul aceste nevoi ale copilului în momentul în care decizi să mergeţi împreună undeva. Dacă nu se poate să îl laşi acasă măcar scurtezi şi răreşti întâlnirile, te opreşti şi în parc sau chiar le rogi pe gazde să-l lase să se joace singur sau să deseneze într-o altă cameră, asta bineînţeles dacă eşti tu destul de echilibrat emoţional încât să nu te temi de eventuala judecata socială (ce copil sălbatic- antisocial, e mai rău chiar decât tac-su/ mă-sa). Pe de altă parte, nu vei închide ochii în momentul în care cel mic se va comporta nepotrivit, permiţându-i să le vorbească urât celorlalţi (probabil din frustrarea că l-ai dus acolo fără voia lui), să fie agresiv faţă de alţi copii sau să stea călare pe tine astfel încât să-ţi fie imposibil să porţi o conversaţie mai lungă de două-trei replici cu alţi adulţi. Dacă se întâmplă aşa reacţionezi cu fermitate, însă fără să-i aplici un set de etichete greu de dezlipit ulterior sau să-l faci de ruşine în faţa tuturor (de frică de fapt să nu te faci tu de ruşine că nu ştii să-l disciplinezi), ci încercând să ai un dialog în care îi explici de ce a greşit, ce altceva ar fi putut face şi ce consecinţe negative au comportamentele lui de acest gen. Ai aşteptări înalte de la el, care nu sunt însă dorinţele tale din tinereţe pe care nu ţi le-ai putut îndeplini singur, ci rezultatul unei înţelegeri fine a potenţialului copilului tău (observându-i abilităţile şi interesele personale şi ajutându-l pe acesta să şi le pună în valoare şi să le dezvolte).

Poate eşti însă un părinte sever. Nici vorbă să-l amesteci în deciziile celor mari, l-ai cărat după tine unde aveai treabă şi acum stai cu ochii pe el nu cumva să-şi facă zgâtia de cap. Ai un sistem de reguli foarte bine pus la punct dar, spre deosebire de părintele democratic, nu le adaptezi la nevoile şi personalitatea copilului, nu prea te sinchiseşti de emoţiile lui (mai ales dacă le consideri din start inadecvate sau exagerate), deci nu îl asculţi şi nu dai dovadă de cine ştie ce căldură şi înţelegere. Dacă face o boacănă îl pedepseşti, eventual în faţa tuturor pentru a le arăta cine e şeful. De asemenea, îţi retragi afecţiunea când acţiunile lui nu corespund standardelor tale, spunându-i că te-a dezamăgit, că nu merită să-l mai iei în braţe şi că speri că este ultima dată când îţi iese din cuvânt.

Părintele foarte permisiv şi exagerat de îngăduitor este deosebit de atent şi vine în întâmpinarea tuturor poftelor celui mic dar, pentru că nu se pricepe să stabilească limite, riscă să-i îndeplinească chiar şi acele dorinţe care îi fac rău pe termen mediu şi lung, uneori chiar şi scurt. Dacă ai asemenea tendinţe probabil că îl laşi să mănânce tot ce vrea, cedezi tu primul când aveţi o discuţie în contradictoriu, îi dai voie să stea cu orele în faţa televizorului şi calculatorului, nu intervii când comportamentul său lasă de dorit şi eşti practic la cheremul lui. Deşi primeşte de la tine multă afecţiune şi sprijin emoţional, va fi lipsit de o minimă direcţie, de un exemplu personal clar sau de repere, astfel încât îi va fi extrem de greu să îşi controleze mai târziu impulsurile şi reacţiile emoţionale, lăsându-le să se manifeste în contexte nepotrivite. Pe scurt, va avea mari probleme la capitolele autoreglare emoţională, inhibiţia impulsului, autocontrol şi amânarea gratificaţiei (tot ce ţine de funcţiile executive).

În sfârşit, părintele indiferent este de-a dreptul abuziv, nu-l interesează nici nevoile copilului nici nu are vreo aşteptare de la el, se simte mai degrabă incomodat de apariţia acestui intrus pentru care nu era pregătit şi este incapabil să-şi asume într-un mod sănătos responsabilitatea de părinte. Nu insist, mă îndoiesc că există aici cititori din această categorie.

Din cercetările efectuate până în prezent reiese faptul că stilul democratic este cel mai potrivit dacă vrei să creezi condiţiile optime pentru dezvoltarea unui copil cu stimă de sine înaltă, independent, cu abilităţi (pro)sociale şi totodată capabil să îşi controleze impulsurile şi să se adapteze regulilor, mai ales atunci când ele sunt justificate şi utile în contextul atingerii unor obiective personale şi interpersonale.

Tu poate încă nu ai un copil în momentul de faţă şi nu eşti interesat de stilurile de parenting. Te contrazic! Te anunţ că ai un copil! (ok, iar acum te rog să te linişteşti, ce-ai, te-au trecut toate transpiraţiile?). Vorbeam la figurat! Un copil interior. O parte din tine cu care trăieşti zi de zi şi pe care o poţi chinui, ignora, lăsa să facă tot ce vrea sau, dacă te-a convins Diane Baumrind, pe care o poţi înţelege, accepta şi, într-un final (dacă supravieţuiţi fără să vă (auto)distrugeţi), cu care poţi chiar coopera.

În continurea acestui articol sunt câteva reflecţii născute (pentru a păstra metafora) dintr-o discuţie recentă cu o tânără căreia i-am promis că voi reveni cu detalii aici (a fost de acord), cu gândul că şi alţi cititori s-ar putea recunoaşte în unele dintre tiparele prezentate. În momentul interacţiunii noastre atitudinea ei faţă de copilul interior era una critică, severă, autoritară, intransigentă (dar am recunoscut împreună şi perioade în care devine indiferentă sau excesiv de îngăduitoare). Prin urmare, eşti şi tu un părinte sever şi rece faţă de copilul tău interior atunci când:

-         Te critici constant, într-o manieră  dispreţuitoare şi agresivă, îţi vânezi imperfecţiunile, slăbiciunile, incongruenţele, greşelile şi nu o faci pentru a învăţa ceva din ele sau a te dezvolta, ci pentru a-ţi demonstra (Ştiam eu că nu sunt în stare de nimic!) că eşti incorigibil şi nu meriţi decât reproşuri şi remindere continue ale defectelor tale.

-         Te autosabotezi: nu accepţi multe provocări pentru că nu crezi că te vei descurca, amâni ce ai de făcut, nu eşti mulţumit niciodată, întotdeauna se putea muult mai bine, îţi minimalizezi reuşitele (ai avut noroc sau cei care le observă au ei standarde prea joase), iar atunci când greşeşti nu te ierţi şi te auto-pedepseşti, făcându-ţi inutil un rău şi mai mare, fără legătură cu domeniul în care ai dat-o în bară (ai uitat de un deadline la muncă şi pentru asta renunţi la întâlnirea cu prietenii din seara asta, nu că ţi-ai petrece acel timp făcând ceva folositor, ci pur şi simplu ca să te pedepseşti şi, crezi tu, să te înveţi minte).

-         Nu accepţi temerile, dorinţele, visele, nesiguranţa şi mai ales, emoţiile copilului din tine, aşa că le cataloghezi drept stupide, iraţionale, nejustificabile, de parcă etichetele tale le-ar face să şi dispară. Dacă îţi aminteşti de articolul despre metaemoţii, devii furios (pe tine) atunci când eşti trist, uitând că o emoţie negativă la adresa unei alte emoţii negative nu o neutralizează pe prima ci dimpotrivă, îngroaşă rândurile emoţiilor negative (acum nu eşti doar trist, mai eşti şi furios pe deasupra). Nu îţi dai voie să simţi, să te exprimi atunci când consideri, prin raţionalizare, că nu ai de ce să fii supărat sau bucuros; în realitate copilul are motivele lui foarte puternice să se simtă aşa, dar, dacă ţie ţi se par iraţionale, îi invalidezi trăirile, nu îl asculţi, nu eşti empatic şi încerci să-(ţ)i impui  punctul tău de vedere, de om mare şi cu scaun la cap, fără ca mai întâi să-l înţelegi măcar şi să-i recunoşti sentimentele. Ce se va întâmpla? În loc să linişteşti fricile şi emoţiile negative ale copilului interior vei obţine efectul contrar, adică le vei întări. Cum crezi de exemplu că teama de abandon sau teama de respingere pot fi diminuate atunci când tu eşti cel dintâi care te abandonezi şi te respingi pe tine însuţi?

-         Îţi stabileşti reguli şi obiective fără să iei în consideraţie şi acea parte din tine care îşi doreşte altceva. La fel ca un părinte care îşi târăşte copilul peste tot unde are el nevoie, te forţezi să faci lucruri pe care o parte din tine le urăşte sau îţi interzici să pierzi timpul şi energia în activităţi inutile pentru tine, dar plăcute şi chiar esenţiale pentru cel mic.

-         Dacă totuşi le recunoşti, transformi nevoile şi dorinţele copilului din tine în probleme la care tu trebuie să găseşti cu orice preţ nişte soluţii, iar dacă nu reuşeşti (pentru că nu depinde de tine) te simţi vinovat sau încerci iar să le negi, să le înăbuşi pe principiul „este prostesc să îmi doresc ceva ce nu pot avea sau să sufăr când nu pot schimba anumite circumstanţe, trebuie să trec peste asta  cât mai repede şi asta-i tot”. Însă la fel cum un prieten te cheamă când îi este greu de multe ori doar ca să fii lângă el şi nu aşteaptă să-i dai nu ştiu ce sfaturi salvatoare, nici copilul interior nu are nevoie neapărat de tine ca să-i rezolvi problemele, ci în primul rând ca să-l înţelegi, să simţi alături de el, să se simtă el acceptat şi iubit.

-         Eşti foarte des cu garda sus, în stare de alertă ca nu cumva partea ta copilărească să iasă la suprafaţă. Pentru că îţi este ruşine cu el, îţi ţii copilul ascuns, legat, încătuşat şi ţi-este groază să nu fii surprins de alţii comportându-te infantil, imatur, nerezonabil. Dacă totuşi acest lucru se întâmplă şi infractorul evadează iar cineva din exterior nu scapă ocazia să te sancţioneze vei face pact cu acea persoană spunându-ţi că meriţi corecţia şi ai primit ce ai meritat. (Cum ar fi însă ca un străin în parc să se apuce să-ţi certe foarte dur copilul, de data aceasta pe cel biologic, pe motiv că nu este, după părerea lui, destul de cuminte, iar tu să asişti pasiv, să-i dai dreptate sau chiar să-i mai aplici şi tu o palmă micuţului care s-a jucat prea zgomotos?).

-         Nu îţi accepţi partea copilăroasă, adică pe tine ca întreg, prin urmare îţi va fi extrem de greu şi să-i accepţi pe ceilalţi ca persoane la fel de întregi, cu copiii lor interiori cu tot. Întreţii astfel un cerc vicios în care tu nu îţi arăţi copilul şi transmiţi mesajul implicit că eşti intolerant şi faţă de slăbiciunile şi punctele sensibile ale celor din jur, deci vom avea pe de o parte câţiva aşa-zişi adulţi serioşi, rigizi şi crispaţi iar pe de cealalta parte nişte copii trişti, fugăriţi, dispreţuiţi, frustraţi, timoraţi, chiar abuzaţi.

-         Câtă vreme nu-ţi pasă de nevoile şi sentimentele lui şi îi restricţionezi la maxim libertatea de mişcare şi de acţiune, ratezi şansa de a beneficia de enormul potenţial al copilului interior. Îi ucizi creativitatea, curiozitatea, spontaneitatea, nu îi dai voie să se joace, să experimenteze, să încerce şi să greşească, să îşi manifesteze bucuria, vitalitatea, entuziasmul, originalitatea sau exuberanţa. Cât de fericit mai poţi fi tu în aceste condiţii? Pierzi contactul tocmai cu acea parte din tine capabilă să trăiască în prezent, să simtă din plin toate emoţiile fără să-i fie teamă de consecinţe sau de judecata socială. În plus, dacă nu-ţi asculţi copilul interior, rişti să te îndrepţi într-o direcţie greşită pentru că acel copil, pe lângă energie şi creativitate, mai are o trăsătură extraordinar de importantă şi destul de rară la adulţi, şi anume sinceritatea.

Ce se întâmplă când în mod obişnuit te critici, te blamezi, te judeci, îţi ignori şi desconsideri emoţiile, sentimentele, dorinţele şi nevoile? Pe lângă faptul că well-being-ul scade treptat, sunt şanse mari să devii depăşit de situaţie (lupta interioară de lichidare a copilului interior se dă cu un consum psihic enorm) şi să te pricopseşti cu simptome din tabloul clinic al tulburărilor de dispoziţie şi/ sau de anxietate. Moment în care probabil vei fi silit să apelezi la un terapeut ce va încerca tocmai să medieze relaţia proastă pe care tu te-ai obişnuit să o întreţii cu tine însuţi. Până să ajungi însă acolo, ai putea încerca singur o schimbare de atitudine prin modul de raportare şi relaţionare cu acel copil interior care are nevoie şi de reguli, dar mai ales de atenţia, acceptarea şi afecţiunea ta permanentă, adică de un părinte hrănitor şi de un cadru democratic şi maleabil.