30 de studenţi au fost chemaţi să participe la un experiment. La început au
fost instruiţi să-şi imagineze că mănâncă 33 de bomboane M&M, adică să
vizualizeze în mod repetat fiecare acţiune necesară, de când îndreaptă mâna
spre pungă şi până când au înghiţit bombonelele, una câte una, până la 33.
Altor 30 de subiecţi li s-a cerut să-şi imagineze că introduc 33 de monede
într-un tonomat.
Toţi participanţii au primit apoi un bol cu bomboane M&M şi li s-a spus
că pot mânca câte vor până când vor începe un alt experiment.
Care grup crezi că a consumat cele mai multe bomboane? Cei care deja îşi
imaginaseră dulciurile cu lux de amănunte şi probabil chiar şi salivaseră între
timp? Sau cei din grupul de control ce-şi închipuiseră cu totul altceva?
Oarecum contra-intuitiv, participanţii ce se „hrăniseră” cu bomboane
imaginare au mâncat mult mai puţine
când le-au avut în faţă decât cei care vizualizaseră acţiuni motorii
asemănătoare, dar fără legătură cu stimulul la care urmau a fi expuşi.
Ce s-a întâmplat? Cum de nu s-au năpustit studenţii care visaseră la
M&M asupra lor, atunci când au avut ocazia? Într-un fel, se săturaseră. Circuitele
neurale responsabile de imagerie mentală se suprapun cu cele responsabile de
acţiune. Creierul este păcălit şi, la rândul lui, te păcăleşte. Pentru el,
diferenţa dintre a-şi imagina că mănâncă şi a mânca efectiv este suficient de
mică încât să diminueze apetitul şi dorinţa pentru un anumit aliment. Efectul
dispare când îţi imaginezi că mănânci doar 2-3 bomboane, pentru că atunci nu
apuci să te obişnuieşti cu ele ci abia ţi s-a făcut poftă.
Carey Morewedge şi colaboratorii pun rezultatele pe seama procesului perceptiv
de obişnuinţă (habituation), care se
traduce printr-un răspuns fiziologic şi comportamental scăzut cauzat de expunerea
repetată la un stimul. Interesant este că această obişnuinţă se produce şi când
respectivul stimul este doar imaginat.
Motivaţia de a mânca scade, deşi evaluarea bomboanelor
rămâne constantă (participanţii declarau că le plac la fel de mult produsele şi
după ce şi-au imaginat consumul lor).
Multe cărţi de self-help te încurajează să-ţi imaginezi că deja ai
obţinut ceea ce îţi doreşti pentru că astfel te vei apropia de scopul visat,
eventual cu ajutorul unei misterioase legi a atracţiei care ca va face visul să
vină spre tine. În realitate se produce un efect cu totul diferit: satisfacţia
iluzorie pe care o obţii prin imaginaţie te depărtează de ceea ce îţi doreşti
şi nu mai simţi aceeaşi nevoie să întreprinzi acţiunile necesare atingerii unui
obiectiv sau îndeplinirii unei dorinţe.
Mă întreb în câte alte situaţii are loc un efect similar. Expunerea
repetată la pornografie poate conduce la o viaţă sexuală mai puţin activă?
Copiii care-şi petrec mult timp discutând cu prieteni imaginari sau chiar
trăind într-o lume inaginară (termenul de specialitate în engleză este paracosm
şi, deşi specific copilăriei, se întâlneşte şi la adulţi) sunt cumva mai puţin
motivaţi decât ceilalţi să caute compania unor prieteni în carne şi oase cu
care să se joace nu în paracosm, ci undeva într-un parc?
Înainte să închei şi să închid internetul, încă un pic de food for thought: crezi că te-ai întâlni
cu prietenii tăi mai des şi că bucuria de a fi împreună ar fi mai mare dacă nu
ai avea posibilitatea să vorbeşti cu ei toată ziua pe facebook sau messenger?
http://www.sciencemag.org/content/330/6010/1530.short
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu