miercuri, 30 aprilie 2014

Vei vedea acest articol şi îl vei deschide

Imaginează-ţi că îţi fac o vizită (inopinată). Am văzut uşa deschisă (sau fereastra, dacă stai la casă sau la parter) şi am intrat. Mai întâi mă opresc în faţa frigiderului. Îl deschid, văd numai fructe şi legume, am o expresie dezamăgită, dar scot totuşi nişte sparanghel (ai?) şi muşc din el. Mă duc în bucătărie. Văd un pahar şi îl duc la gură, deşi e gol. Pe urmă atenţia îmi este atrasă de un expresor. Detectez punga de Lavazza şi fac o cafea. Mă strecor în sufragerie. Văd o bibliotecă, înhaţ o carte, citesc o pagină şi o pun la loc. Sună telefonul tău. Îl iau şi răspund. Ajung la baie. Apuc periuţa ta şi mă spăl pe dinţi. Mă îndrept spre dormitor. Văd patul şi o pijama aşezată frumos pe pernă. Mă schimb în ea, casc şi mă aşez în pat. Între timp tu ai împietrit, de parcă ai fi făcut cunoştinţă cu Medusa. Mă priveşti cu gura căscată şi ochii mari. Văzându-te aşa nemişcat şi cu pupilele dilatate mai că te iau şi pe tine drept un obiect, aşa că vin spre tine şi...hai să nu perpetuăm fixitatea funcţională şi să nu trezim morţii din Cimitirul Eroilor Psihologiei şi Inteligentziei secolului trecut, acolo unde trag un pui de somn etern Lacan, Melanie Klein, Winnicott, chiar şi Sartre.

Te gândeşti că o asemenea conduită ar fi imposibilă. Dar ea este posibilă şi are şi un nume: comportament utilitarist (utilization behavior, o să-i spunem de acum şi noi UB). Este un sindrom neuro-motor rar, ale cărui cauze încă sunt dezbătute, cel mai probabil la mijloc sunt anumite disfuncţii ale lobilor frontali, sediul unor funcţii executive importante, precum controlul inhibitiv. Pacienţii suferind de UB nu îşi pot controla acţiunea motorie de a intra în contact fizic cu obiectele din câmpul lor vizual. Ei folosesc în mod automat şi compulsiv aceste lucruri, cărora le atribuie corect funcţia ce le este în mod curent asociată, chiar dacă nu l-au citit pe Aristotel şi noţiuni precum „telos” sau „cauză finală” nu le spun mare lucru. Acum, am spus că folosesc corect obiectele dacă ne gândim la funcţia lor, însă dacă luăm în calcul contextul, comportamentul lor este total inadecvat, chiar şi lipsit de o intenţie anterioară conştientă. Nu este vorba de o strategie de atingere a unor scopuri personale de tipul „You want it? Reach out and grab it!”, ci de nişte pseudo-intenţii ce nu îşi au originea în caracteristicile interne ale persoanei, fiind generate spontan, ca reflexe automate, la vederea anumitor stimuli aleatori din mediu. Pacientul nu avea de gând să se spele pe dinţi, dar simplul fapt că a văzut periuţa i-a activat în creier impulsul de a o apuca şi de a iniţia acţiunile motorii asociate cu funcţia periuţei. Dacă în general folosim lucrurile din jur pentru a ne satisface anumite nevoi, în acest caz situaţia este pe dos: stimulii la care suntem expuşi creează nevoi inexistente anterior (te gândeşti şi tu acum la societatea de consum şi gadgeturile de care ajungem aproape să nu ne mai putem lipsi? ţi se întâmplă să-ţi foloseşti compulsiv telefonul mobil, dacă tot este lângă tine? stai liniştit, asta este o formă normală de UB, acceptată social şi încă nediagnosticată). Sindromul este studiat în prezent şi în contextul cercetărilor despre embodied cognition şi face parte dintr-o paletă mai largă de tulburări din spectrul supradependenţei de mediul extern (environmental dependency syndrome).

Recunosc că sunt fascinată de asemenea cazuri, iar când citesc despre ele experimentez, pe lângă stimulare intelectuală, un fel de uimire şi încântare asemănătoare emoţiilor estetice resimţite când citesc o piesă de Eugen Ionescu, privesc un tablou de Dali sau mă uit la un film al lui Bunuel. Mi se întâmplă să apuc mobilul şi să-mi sun apropiaţii ca să le povestesc ce am mai descoperit; sunt suprinsă că unii încă îmi mai răspund la telefon şi îi înţeleg şi pe unii dintre cei care nu o mai fac, în timp ce pe alţii nu îi înţeleg deloc, ceea ce mă face să meditez iar, nagelian, la limitele cunoaşterii unei alte persoane şi la cum ar fi să fiu altcineva, să văd lumea prin ochii tăi de exemplu sau ai unui om care se crede mort (sindromul Cotard), suferă de iluzille Capgras sau Fregoli (preferata mea). Nu, sper să nu ajung vreodată să le trăiesc în toată splendoarea, pentru că nu mi-aş păstra şi metacogniţia necesară integrării unei asemenea experienţe, dar curiozitatea mea persistă, ba chiar uneori mi se pare că înţeleg (ajutată probabil de imaginaţie) unele aspecte; nu cred însă că experienţele mele vor deveni subiectul unui capitol dintr-o viitoare carte a lui Oliver Sacks sau Vilayanur Ramachandran.




UB, iluzia sosiilor, sindromul Cotard şi toate celelalte, unul mai interesant decât celălalt, ne mai scutură un pic din realismul naiv prin prisma căruia tindem să privim realitatea. Uităm cel mai adesea că avem acces doar la un model al realităţii construit de şi în creierul nostru. E adevărat că, în mare, majoritatea operăm cu modele asemănătoare (dar nu identice!), mai ales că de mici suntem învăţaţi la ce să fim atenţi, cum să ne mişcăm prin lume, cum să categorisim ceea ce vedem astfel încât să facem ordine în avalanşa de stimuli disparaţi, care altfel ne-ar copleşi. Avem în plus mecanisme hardwired ce ne reglează percepţiile şi care au fost perpetuate de la o generaţie la alta pentru că s-au dovedit a fi utile, nu veridice sau corecte (accurate). Vedem toţi cam aceleaşi lucruri pentru că cei care au intrat în posesia genelor respective au avut mai mulţi urmaşi decât alţii, cu percepţii mai puţin adaptative. O percepţie normală s-ar putea să nu reflecte nimic mai mult decât un model al realităţii care s-a transmis evoluţionist mai întâi la întâmplare (random mutation), apoi pe criterii pragmatice (a servit mai bine decât altele la supravieţuire şi reproducere), independent de caracteristicile reale ale mediului înconjurător pe care ne închipuim noi că îl percepem aşa cum este (iluzie necesară, de altfel).

Comportamentul utilitarist (fără legătură cu filosofia cu acelaşi nume) este până la urmă o exacerbare a unor tendinţe naturale ale creierului de a fi în permanenţă influenţat şi modelat de stimulii din jur, de experienţele prezente şi de fiecare interacţiune cu alţi semeni. Există în prezent numeroase dovezi furnizate de psihologia experimentală ce susţin influenţa foarte mare a stimulilor din mediu, procesaţi inconştient, asupra acţiunilor noastre. Suntem conştienţi de obicei de ce facem, dar nu şi de cauzele din spatele comportamentului, ceea ce nu ne opreşte însă să inventăm pe loc motive pentru a construi o naraţiune coerentă despre cine suntem, cum suntem sau cine am fost ieri, alaltăieri, acum cinci ani...Când ceva se rupe în această normalitate ne confruntăm cu acţiuni aberante ale unor persoane precum cei cu UB. Aceştia sunt asaltaţi de stimulii din câmpul lor vizual şi pun în act fiecare impuls care în mod normal nu ar fi ajuns în pragul conştienţei şi nu s-ar fi tradus în acţiune la o persoană normală. De aici şi sentimentul multor pacienţi că nu ei sunt agenţii acţiunilor, că un braţ sau o parte a corpului a căpătat autonomie sau că trăiesc doar într-o jumătate a corpului.

Of, iar a scris mâna asta fără să-i dau eu voie! Într-o zi o să mi-o tai! Nu recunosc nimic, nu ştiu despre ce am bătut câmpii. Cred că am văzut calculatorul şi m-am apucat involuntar de scris. Auzi, dar tu ce cauţi aici? Ţi-a apărut linkul pe ecran şi nu te-ai putut abţine să-l accesezi, aşa-i?

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11795839


                                                                                                                                                                                                

marți, 29 aprilie 2014

Cogniţie îmbrăcată. Sau dezbrăcată

Cu ce eşti îmbrăcat chiar acum? Te-am luat cam tare, nu? Linişteşte-te, vreau doar să reflectezi la două întrebări:

1. Ce transmit hainele tale persoanelor care se află sau ar putea să se afle acum lângă tine?
2. Ce efect au aceste haine asupra propriilor tale  atitudini, comportamente şi chiar abilităţi cognitive?

Bănuiesc că prima întrebare nu te-a mirat foarte tare. Ştim că un angajat îmbrăcat la costum va fi perceput de clienţii unei companii drept mai competent şi mai de încredere decât unul în blugi şi tricou. Mă îndoiesc că te-ai prezenta la un interviu în trening sau că nu ai avea o strângere de inimă dacă învăţătoarea fiului tău ar veni la şcoală îmbrăcată precum animatoarele din Sexy Clubul în care intri rar şi doar la presiunea prietenilor. Dacă eşti cumva interesat să devii terapeut, poate ar fi bine să ştii că şi clienţii preferă consilierii îmbrăcaţi formal, sau cel puţin aşa sugerează rezultatele unui studiu. Dacă eşti femeie şi ai un interviu pentru o muncă de birou, un costum mai masculin se pare că îţi cresc şansele de angajare (da, stereotipuri de gen şi atitudini implicite).

La cea de-a doua întrebare probabil ai ezitat înainte să răspunzi şi nici acum nu prea ştii ce să crezi. Opinia generală este că hainele reflectă ceva din personalitatea omului care le poartă. Însă şi invers este valabil: hainele pe care la un moment dat le porţi, din întâmplare sau pentru că aşa ţi se cere într-un anumit context, au potenţialul de a schimba ceva în comportamentul tău, chiar şi în atitudini, stare de spirit sau performanţe cognitive. S-a constatat de exemplu că în sport echipele îmbrăcate în negru sunt cele mai agresive şi acumulează cele mai multe penalizări pentru încălcarea regulilor de fairplay. Într-o sarcină inspirată de experimentele lui Milgram, subiecţii ce poartă glugă sau şapcă tind să administreze şocuri electrice mai puternice, pe când cei în costum de infirmieri se opresc la o intensitate foarte scăzută a şocurilor. Daniel Ariely a arătat cum un accesoriu contrafăcut precum nişte ochelari de soare despre care oamenii ştiu că sunt imitaţii cresc şansele ca purtătorii lor să se angajeze în acţiuni mai puţin oneste sau morale.

Hajo Adams şi Adam Galinsky au studiat acest fenomen şi l-au denumit cogniţie îmbrăcată (enclothed cognition), ca o variantă a cogniţiei întrupate (embodied cognition- când zâmbeşti la comandă şi te simţi ceva mai bine sau adopţi o postură corporală de putere şi te auto-percepi ca ceva mai dominator). Spre deosebire de cogniţia întrupată, care presupune o schimbare atitudinală sau comportamentală generată doar de o acţiune fizică, cogniţia îmbrăcate are, pe lângă acest element comun, şi un efect datorat conţinutului simbolic reprezentat de articolele vestimentare. Cei doi autori au arătat cum acelaşi halat alb îmbrăcat de participanţii la un experiment influenţează performanţele lor, în funcţie de ce simboluri sau reţele semantice sunt activitate. Unui grup de subiecţi li s-a spus că halatul este al unui medic, altui grup că aparţine unui pictor, apoi toţi au avut de rezolvat o sarcină de găsit cât mai multe diferenţe între nişte imagini. Deşi halatul era identic, cei care au crezut că este al medicului s-au descurcat mult mai bine decât cei ce credeau că sunt îmbrăcaţi în echipamentul unui pictor.


Influenţele hainelor asupra propriului comportament trec de obicei neobservate. Acum că ştii însă despre enclothed cognition poţi folosi conştient efectele sale pentru a genera mici schimbări pe care ţi le doreşti la tine, ca şi cum ai avea un fel de baghetă magică ce te transformă în Superman (există costum, nu?), războinic, businessman sau sportiv- ia-ţi nişte haine sport şi poate îţi creşte motivaţia de a face mai multă mişcare. Ai putea chiar să-i faci şi partenerei tale cadou o lenjerie provocatoare şi să observi dacă în noaptea când o poartă nu devine ceva mai îndrăzneaţă sau mai dezinhibată în mişcări. Nu-i spune cum ţi-a venit ideea pentru că va percepe cadoul tău ca unul interesat, oferit cu o motivaţie egoistă şi nici nu vreau să mă trezesc cu mailuri de ameninţare pentru că nu am în garderobă nici o costumaţie de război (cea de amazoană nu se pune, serveşte altor scopuri). 

luni, 28 aprilie 2014

When one marshmallow is better than two. Sau despre vrabia din mână şi cioara care zboară de pe gard

Marshmallows. La ce te gândeşti automat când citeşti asta? Presupun că la arhi-cunoscutul experiment realizat acum mai bine de 40 de ani de către Walter Mischel de la Universitatatea Stanford. Mai e nevoie să-l descriu? Bine, foarte pe scurt, în caz că ai nimerit întâmplător aici. Cercetătorii au răpit (glumesc) nişte copii de 4-6 ani (ulterior s-au făcut replicări pe mai multe categorii de vârstă), i-au momit în laborator şi le-au pus la dispoziţie o prăjiturică, spunându-le că vor lăsaţi singuri o vreme; dacă se vor abţine să pape prăjitura, experimentatorul se va întoarce şi le va dărui două! Rămaşi singurei 15 minute cu ispita pe masa din faţa lor (a tantalising task, pentru cei care îşi amintesc articolele mele mai vechi), copiii au aşteptat în medie 5,71 minute înainte să se repeadă asupra prăjiturii.

Ce măsura acest test? Capacitatatea copiilor de a-şi amâna gratificaţia sau autocontrolul, nu-i aşa? Ei bine, da şi nu. Aceasta este interpretarea standard şi felul în care sunt prezentate în mod uzual concluziile experimentului lui Wlater Mischel. Însă este doar o parte a unei imagini ceva mai complexe şi mai nuanţate, după cum arată experimente mai noi, derulate de cercetători care şi-au pus întrebarea dacă nu cumva comportamentul manifest al celor mici (acţiunea de a mânca prăjitura) nu este determinat şi de alte variabile în afară de autocontrol, fără a-l elimina pe ultimul din ecuaţie (ştim cât de puternică este tendinţa oamenilor de a stabili cauze uneori simpliste pentru evenimente sau de a se mulţumi cu a găsi o singură cauză acolo unde de fapt sunt mai multe).

Celeste Kidd, Holly Palmieri şi Richard Aslin de la Universitatea dinRochester au răpit şi ei nişte ţânci pe care i-au supus testului cu marshmallows, dar înainte le-au mai dat ceva de făcut: o sarcină creativă ce implica desenul. Pe masă aveau nişte creioane colorate, uzate şi nu tocmai atractive. Experimentatorul le-a spus că se pot apuca de colorat, dar dacă vor aştepta puţin şi nu se vor atinge de creioanele vechi vor primi un set cu mai multe rechizite noi şi performante A părăsit sala şi s-a întors după 2.5 minute, timp în care copiii au aşteptat, mai ales că nu prea aveau de ales, câtă vreme creioanele vechi erau închise într-o cutie foarte greu de deschis. Acum intervine manipularea experimentală: adultul se întoarce în jumătate de cazuri cu creioanele promise, spre încântarea micuţilor ce se apucă entuziasmaţi de treabă; în cealaltă jumătate de cazuri, apare cu mâna goală şi le spune „Îmi pare foarte rău, dar s-au terminat rezervele noastre. Va trebui să te descurci tot cu astea vechi”. După proba de colorat tuturor copiilor li se spune că e vremea să primească o gustare şi astfel li se aplică testul clasic cu marshmallows. Ce crezi că se întâmplă? Deloc suprinzător (sau surprinzător dacă te gândeşti la interpretarea clasică), copiii care în prima situaţie au primit ceea ce li s-a promis şi-au amânat gratificaţia şi impulsul de a mânca prăjitura pentru în medie 12,03 minute (compară şi cu cele 5,71 din varianta iniţială a lui Mischel). De fapt, 9 dintre cei 14 copii au aşteptat întreaga perioada de 15 minute fără să se atingă de prăjitură (sau atingând-o în diverse feluri non-invazive :P). Dar cei care au aşteptat degeaba setul de creioane colorate la care experimentatorul îi făcuse să viseze în zadar? Au aşteptat şi ei…3,02 minute! Un singur copil dintre cei 14 care au făcut parte din grupul nr.2 a trecut proba celor 15 minute.

Cum ţi se pare decizia copiilor din al doilea grup de a nu aştepta şi de a hali rapid prăjitura? După experienţa neplăcută prin care tocmai trecuseră, cred că vei fi de acord cu cercetătorii că ea este îndreptăţită şi raţională. Copiii de numai patru ani dau semne că sunt în stare de anumite calcule (mai mult sau mai puţin conştientizate) prin  care stabilesc utilitatea acţiunii de a-şi amâna impulsul, făcând estimări asupra costurilor şi beneficiilor fiecărei situaţii. Pe lângă autocontrol, decizia lor a fost influenţată de un set de credinţe şi expectaţii referitoare la probabilitatea de a primi cele două prăjituri la sfârşit. Cei a căror încredere a fost înşelată anterior nu şi-au amânat prea mult timp impulsul nu neapărat pentru că nu erau în stare să se abţină de la a mânca prăjitura, ci mai ales pentru că nu au considerat că rentează să facă acest efort, întrucât nu erau convinşi că experimentatorul se va ţine de cuvânt (dimpotrivă, aveau motive să creadă că acesta va veni iar să le spună că nu mai are prăjituri). Cei care au avut dovada tangibilă (setul de creioane noi) că adultul din faţa lor este de încredere au aşteptat mult mai mult, cei mai mulţi dintre ei întreaga perioadă (aici poate că s-ar putea izola într-adevăr efectul autoncontrolului, deşi nu ştim ansamblul experienţelor de viaţă pe care le-a trăit fiecare până să ajungă în laborator – o singură dovadă de încredere nu poate contrabalansa zecile de situaţii în care un copil crescut într-un mediu instabil a observat că persoanele apropiate rareori face ceea ce promite).

Rezultatele obţinute de echipa de cercetători din Rochester introduc aşadar o nouă variabilă în explicarea deciziilor copiilor de a-şi amâna sau nu gratificaţia într-o sarcină ce se pare că măsoară nu doar ceea ce s-a crezut iniţial că ar măsura (autocontrolul). Celeste Kidd şi colaboratorii numesc celălalt factor credinţa în stabilitatea mediului (established beliefs sau reliability of the environment). Este de aşteptat ca un copil crescut într-un mediu defavorizat să acţioneze mai impulsiv, iar această impulsivitate reflectă nu doar incapacitatea de a se controla, ci şi o estimare raţională a beneficiilor acţiunii de a a aştepta sau de a-şi inhiba impulsurile. Într-o familie în care nu se ştie dacă mâine părinţii vor avea ce pune pe masă este greu de crezut că un copil va rezista tentaţiei de a mânca mai multe dulciuri în zilele când acestea sunt disponibile. La fel, probabil că nu va avea  cine ştie ce încredere într-un părinte instabil emoţional sau suferind de tulburarea bipolară care ba se joacă cu el ore întregi (în faza maniacală) ba stă numai în pat şi nu-l mai bagă în seamă (în faza depresivă); într-o asemenea situaţie va profita la maxim de o zi bună a părintelui şi va fi suspicios dacă va auzi „hai să mergem azi mai devreme acasă şi mâine vom sta în parc mai mult”.

Stabilitatea mediului este un element important ce influenţează deciziile copiilor, dar şi ale adulţilor. În continuare mă voi îndepărta puţin de studiul prezentat, lansându-mă în ipoteze şi interpretări pe care chiar te invit să le iei ca atare (speculaţii şi opinii personale mai mult sau mai puţin informate).

De fiecare dată când luăm o decizie, o luăm în condiţii de incertitudine. Trăim într-o lume a probabilităţilor, în care acţiunile noastre au anumite rezultate probabile, foarte rar sigure. Desigur, unele consecinţe anticipate au şanse mai mari de a se materializa (ştii că dacă bagi mâna în cuptor şi atingi tava în mod normal te vei arde…dacă nu cumva ai uitat să aprinzi gazele). Înainte de a acţiona, te gândeşti la consecinţele posibile şi, dacă acestea sunt mai multe, la probabilitatea fiecăreia de a se întâmpla. Îţi asumi un risc inerent, dar el este mai mare sau mai mic, în funcţie de situaţie. Rişti de fiecare dată când te urci la volan, ba chiar şi când ieşi din casă pe propriile picioare. Dacă te-ai urcat în maşină ai minime expectaţii cu privire la ceilalţi şoferi, adică te aştepţi măcar să fie suficient de întregi la cap încât să respecte sensul de mers indicat de benzile de circulaţie, altfel nimeni nu ar mai avea curajul să meargă cu maşina, iar tu aproape sigur ai renunţa la beneficiile de a ajunge mai repede la serviciu dacă probabilitatea de a ajunge teafăr ar fi infimă. Uneori capacitatea de a respinge o gratificaţie imediată te apropie de un scop mai înalt. Alteori, atunci când acel scop mai înalt este improbabil, a te mulţumi cu vrabia din mână pare a fi cel mai raţional lucru pe care l-ai putea face. Este greu de spus însă cum ar cel mai bine să acţionezi în orice situaţie. Să zicem că visai să iei examenul de admitere la Psihologie, Universitatea Bucureşti. Nu ai luat. Te înscrii la o particulară sau rămâi acasă şi mai înveţi un an (sau îl pierzi, depinde cum priveşti)? Şi dacă anul următor se întâmplă la fel? Mai stai încă un an acasă sau te duci la Spiru Haret? Dar în al treilea an? Accepţi o slujbă care nu ţi se pare că te-ar împlini profesional sau mai aştepţi, poate vei fi chemat la interviu în compania aia care pare a fi tot ce îţi doreşti? Câte oferte însă vei refuza între timp şi cât se merită să faci asta, mai ales dacă nu ai cu ce să-ţi plăteşti facturile? Pentru cititorii de sex feminin: dacă ţi-au plăcut poveştile cu prinţi şi prinţese ce rămân împreună până când moartea îi va despărţi, câţi posibili parteneri (cu calităţi şi defecte, vorbim de oameni, nu de Feţii-Frumoşi din basme) vei respinge aşteptând să apară The One and Only pe un cal alb (scuză-mă, am vrut să spun pe cai-putere!)?

Câtă încredere ai în oameni sau, mai bine zis, cum ajungi să ai încredere în ei sau să nu mai ai? Ce faci dacă şeful îţi propune să accepţi o întârziere de salariu cu promisiunea că vei primi un bonus pentru asta? Poate vei spune da. Dar dacă nu-ţi dă nici un bonus şi luna viitoare revine cu aceeaşi rugăminte mai accepţi sau îi ceri banii imediat? Soţia te roagă să înţelegi că are un proiect important la muncă şi va veni târziu o perioadă, după care adaugă că apreciază răbdarea ta şi, dacă nu insişti o vreme să petreceţi timp împreună, peste două săptămâni îşi ia concediu să mergeţi o săptămână la munte. Nu ai nimic împotrivă, dar nu-ţi va pica bine să auzi peste două săptămâni că a intervenit un alt proiect şi este foarte posibil ca de această dată să nu mai fii deloc la fel de înţelegător când apare acasă la 11 noaptea şi (tot) ea te acuză de incapacitatea de te controla.

Pe de altă parte, creierul nostru nu este un calculator foarte bun al probabilităţilor (dar nici unul foarte prost, mai ales dacă reformulează datele unei probleme în nişte termeni ceva mai „umani” – opt din zece sună altfel decât probabilitatea este de 0.8). De aceea, încrederea în stabilitatea mediului şi în ceilalţi oameni nu reflectă mereu realitatea obiectivă, ci o percepţie subiectivă bazată pe şi întărită de anumite predispoziţii personale cum ar fi: optimismul sau pesimismul, sentimentul de control asupra vieţii tale, credinţa într-o lume justă, cât de puternic este biasul negativităţii la tine, cât de puternice sunt iluziile pozitive, nevrotismul, scepticismul, cât de uşor sau de greu eşti de convins, cât de repede se instalează la tine acel „feeling of knowing” despre care vorbeste Robert Burton,  concepţia asupra naturii umane (poziţia de default pe care te situezi: oamenii sunt de încredere până la proba contrarie sau oamenii nu sunt de încredere până la proba contrarie), plus cât de tare te-ai ataşat de o idee („există o justiţie divină”), un proiect („imposibil să nu dea rezultate strategia mea”) sau de o persoană („soţul meu în esenţă mă iubeşte, chiar dacă din când în când îmi mai scapă câte o palmă”). Toate aceste elemente (cu componenta lor înnăscută dar şi cu cea modelabilă), împreună cu feedbackul oferit de realitate, au un cuvânt de spus în momentul în care iei decizii, îţi controlezi reacţiile impulsive şi amâni gratificaţiile imediate pentru o recompensă mai importantă pe termen lung.

Deşi nu mă îndoiesc că ai înţeles deja, nu mă pot abţine să nu subliniez din nou că acest articol a fost mai puţin despre autocontrol şi mai mult despre încredere.

Un rezumat-video al experimentului prezentat:


Şi un link către cartea care m-a trimis la el: http://www.amazon.com/The-Rational-Animal-Evolution-Smarter/dp/0465032427







vineri, 25 aprilie 2014

Câte ceva de mestecat

Ştii ce fac eu acum? În afară de scris, doh! Plescăi un Orbit watermelon şi mai beau câte o gură de cafea din paharul de plastic de pe birou. Aşa, şi ce-i cu asta? întrebi tu (sau aud voci? poate era altcineva, nu chiar tu). Păi este! Nu cred că am cumpărat zece pachete de gumă în toată viaţa mea actuală (pe cele anterioare mi le amintesc vag, doar în stare de hipnoză, după un amestec natural de etnobotanice sau o ciulama de ciupercuţe atent selecţionate). Dacă ai copii spune-mi şi mie: care mai este atitudinea profesorilor şi învăţătorilor faţă de mestecatul gumei în timpul orelor? Încă este considerat un obicei urât, dezgustător, nepoliticos? O lipsă de respect faţă de Măria Sa Doamna Profă? Cumva ar trebui ca cei mici nici măcar să nu mai respire în prezenţa învăţătorului pentru ca acesta să se simtă şi el băgat în seamă?  Deşi, cum spuneam, nu sunt consumatoare de gumă (deci nu încerc să-mi justific comportamentul), nu înţeleg nici ce anume (caracteristici obiective, dacă se poate!) din compoziţia ei sau din mişcarea ritmică a mandibulei declanşează în capul unora conexiuni defavorabile cu lipsa de respect sau chiar dezgustul. Încerci acum să găseşti motive, nu? Mândru de tine, mă anunţi că un copil ce mestecă gumă în timpul orei este distras de la ce se predă şi îşi pierde atenţia. Greşit! De fapt, este exact invers, prin urmare cel mai raţional lucru pe care l-ar putea face un profesor care nu suferă de tumefieri ale ego-ului (oare există metastază de ego?) ar fi să permită elevilor să plescăie câtă gumă vrea muschiul maxilarului lor.

Mestecatul de gumă figurează printre cele 30 de strategii de maximizare a funcţiilor cognitive propuse de Di Salvo în cartea Brain Changer (tot de acolo vei aflaa şi ce înseamnă conştiinţă autonoetică). Toate sunt susţinute de dovezi obţinute prin studii în laborator. Recunosc că am fost sceptică ieri când am găsit informaţia. O fi citit şi scris Di Salvo acesta câteva cărţi, dar hai să vedem studiile originale. Am dat o căutare şi nu mi-a venit să cred câte există. Majoritatea surprind efecte pozitive reale ale gumei de mestecat, deşi mecanismul prin care se întâmplă asta nu este încă foarte clar. Subiecţii care au mestecat gumă în laborator au înregistrat performanţe mai bune decât ceilalţi la 5 din 6 teste cognitive (al-6-lea era de fluenţă verbală, unde nu s-ai semnalat diferenţe, aşa că nu te aştepta acum să citeşti un articol plin de metafore şi figuri de stil). Ce stimulează guma? Atenţia susţinută, memoria de lucru, memoria contextuală, performanţa cognitivă la teste (măcar un pic acolo, acum nu te aştepta la minuni!) şi ceea ce se numeşte alertness (viteză de reacţie). Pare a fi un stimulant comparabil cu cofeina – subiecţilor le-a scăzut somnolenţa, măsurată prin gradul de dilataţie a ..pupilei, măi!

Cel mai probabil nu guma în sine este responsabilă de efecte, iar acestea s-au menţinut şi când s-au controlat proprietăţi precum glucoza (Orbit sugar free e la fel de bun şi calmează anxietatea legată de „pericolul” zahărului din gumă) sau aroma (deşi eu sunt convinsă că cea de pepene roşu stimulează imaginaţia- nu vrei să ştii ce-mi bese mintea!). Actul masticaţiei este principalul suspect, deoarece stimulează anumite arii cerebrale (cortexul prefrontal, s-ar părea prin intensificarea circulaţiei sanguine), punându-le la treabă cu fiecare plescăit (gimnastică prefrontală mediată de maxilar). O fi şi asta o formă de exerciţiu fizic, îmi spun  eu în timp ce îmi aduc aminte să mestec vârtos ca să n-adorm. Nu degeaba om folosi verbul a rumega în ambele sensuri: a mesteca şi a despica firul ideilor în patru. În plus, scade şi nivelul de cortizol din salivă, deci pe lângă funcţia de stimulare cognitivă mai există şi cea de calmare şi diminuare a stresului.

Aş printa câteva articole şi le-as lăsa strategic pe catedrele din sălile de clasă. Dar mi-e lene. De fapt, mi-e atât de lene încât constat că nici să mestec nu sunt în stare (deja am obosit), aşa că mă îndoiesc că guma de mestecat va deveni un produs uzual în coşul meu de cumpărături. Desigur, aş putea încerca să mestec alte chestii, din care să am ceva mai multe beneficii. Poate nişte iarbă. Dacă activitatea motorie a mandibulei este elementul-cheie, mă gândesc că poţi încerca să-ţi săruţi cîteva minute partenera înainte să te apuci de treburi intelectuale. Cred că ar fi mai plăcut decât mestecatul gumei. Deja mă îngrijorează lenea asta şi îmi aduce aminte de povestirea lui Creangă cu săteanul care preferă să fie dus la spânzurătoare decât să se hrănească singur cu pesmeţi. Da muieţi-s posmagii? (era una din replicile favorite ale mamei în dialogurile cu mine, când eram un pic mai mică). Hei! Sper că nu vei interpreta expresia asta ca un priming pentru asociaţiile nepotrivite create de neoronii tăi liber(tin)i scăpaţi de sub (meta)control! Muşcă-ţi limba! Vezi să nu ţi-o înghiţi!

Ca să vezi că e groasă treaba:

R. Baker, J.B. Bezance, E. Zellaby and J.P. Aggleton, Chewing gum can produce context-dependent effects upon memory, Appetite 43 (2004), pp. 207-210.

Y. Hirano, T. Obara, K. Kashikura, H. Nonaka, A. Tachibana and H. Ikehira et al., Effects of chewing in working memory processing, Neurosci Lett 436 (2008), pp. 189-192.

Sakamoto K, Nakata H, Kakigi R. 2009. The effect of mastication on human cognitive processing: a study using event-related potentials. Clin Neurophysiol. 2009 Jan;120(1):41-50. Epub 2008 Nov 20.

A. Scholey, Further issues regarding the possible modulation of cognitive function by the chewing of gum: Response to Stephens and Tunney (2004) and Tucha et al. (2004), Appetite 43 (2004), pp. 221-223.

Scholey, Chewing gum and cognitive performance: a case of a functional food with function but no food?, Appetite 43 (2004), pp. 215-216.

Scholey A, Haskell C, Robertson B, Kennedy D, Milne A, Wetherell M. 2009. Chewing gum alleviates negative mood and reduces cortisol during acute laboratory psychological stress.Physiol Behav. 2009 Jun 22;97(3-4):304-12. Epub 2009 Mar 5

Smith A. Effects of caffeine in chewing gum on mood and attention. Human Psychopharmacology: Clin Exp 2009; 24:239-47.

R. Stephens and R.J. Tunney, Role of glucose in chewing gum-related facilitation of cognitive function, Appetite 43 (2004), pp. 211-213

L. Wilkinson, A. Scholey and K. Wesnes, Chewing gum selectively improves aspects of memory in healthy volunteers, Appetite 38 (2002), pp. 235-236.







joi, 24 aprilie 2014

Gânduri vinovate

Ai prins serialul Twin Peaks sau filmele lui David Lynch ţi se par aproape horror şi preferi să nu te uiţi la aşa ceva? Hai să ascultăm măcar puţină muzică.


Bun. Acum priveşte te rog două-trei secunde poza de mai jos şi spune-mi ce vezi.
 





Gata! Am zis două-trei secunde, nu trişa! Aş putea să pariez că ai spus: aligator (sau animal marin cu gura deschisă ameninţător), şarpe şi toporişcă. Şi chiar dacă să zicem că aş pierde în cazul tău particular, per ansamblu aş câştiga, pentru că asta au văzut majoritatea subiecţilor supuşi unui experiment similar de către Jesse Prinz şi Angelika Seidel. Acum mai priveşte o dată. Ce veveriţă draguţă, nu-i aşa? Şi o frânghie inofensivă. Iar jos, un fel de ibric în care îţi poţi prepara un ceai liniştitor de Ayahuasca.

Participanţii la acelaşi experiment care fie nu au ascultat nicio melodie fie au auzit un cântecel vesel nu au manifestat tendinţa de a percepe stimuli ameninţători în imaginile ambigue prezentate.

Concluzia cercetătorilor este că emoţiile negative influenţează inclusiv percepţiile vizuale, iar relaţia cauzală este adesea invers decât cea inferată în mod normal. Nu ţi se face frică neapărat pentru că ai văzut ceva înfricoşător, ci uneori chiar vezi ceva înspăimântător tocmai pentru că deja ţi-era frică (emoţie trezită aici de muzica prezentată iniţial, mai ales că am menţionat filmul aproape horror al lui David Lynch). Ca explicaţie neurobiologică, centrii din creier ce procesează informaţia vizuală fac conexiuni şi cu amygdala, structura implicată în emoţii.

Este foarte posibil aşadar ca într-o dimineaţă să te trezeşti brusc dintr-un coşmar şi apoi, pe drumul spre serviciu, să „vezi” o mulţime de şoferi agresivi, oameni încruntaţi, gropi în asfalt mai mari decât ieri, poliţişti puşi pe dat de amenzi, hoţi de buzunare în autobuz, poate chiar, dacă acel coşmar a fost îngrozitor şi tu ai şi un scor peste medie la nevrotism, criminali ce se ascund în tufiş sau şi psihopaţi deghizaţi în corporatişti. Ajuns la muncă, vei continua patternul respectiv şi vei dezbate la cafea cele mai improbabile şi fantasmagorice teorii ale conspiraţiei. Nu vei face legătura cu visul urât şi nu-ţi vei pune la îndoiala percepţiile pentru că noi, oamenii, avem obiceiul să credem ceea ce vedem cu ochii noştri şi ceea ce gândim tot cu neuronii noştri. De cele mai multe ori este firesc şi util să facem asta, dar se întâmplă şi ca ceea ce vedem sau gândim să fie nu doar neadevărat, ci chiar nociv. Nociv pentru că de la o emoţie negativă sau de la un prim gând negativ urmează altele colorate în aceeaşi nuanţă, într-un fel de cascadă a negativităţii, iar de aici, pe termen lung, stresul şi anxietatea (generalizată). O melodie ţi-a creat fiori reci pe şira spinării, iar această teamă indusă transformă un obiect neutru într-un şarpe, o privire normală a unui trecător într-o ameninţare sau o maşină ce înaintează cu o viteză obişnuită într-un bolid ce goneşte spre tine să te omoare.

Cum faci să eviţi capcana? Ai la îndemână (de fapt tot în creier, cortexul prefrontal) un instrument extrem de valoros care se numeşte metacogniţia. Cu cât mai des îl vei folosi, cu atât mai puţin te vei lăsa copleşit de gânduri iraţionale. Să aplici metacogniţia înseamnă în primul rând să iei o anumită distanţă faţă de propriul flux mental. Este un prim pas ce îţi permite să nu te mai identifici cu fiecare gând ce-ţi trece prin cap. Urmează un fel de examinare critică a respectivului gând. Îţi poţi imagina un fel de tribunal în care tu eşti judecătorul imparţial care încearcă să afle cât adevăr este în spatele gândului. Îţi iei propriile percepţii şi gânduri la întrebări, pentru că percepţiile nu sunt poze ale realităţii, ci un fel de amestec între elemente din realitate şi aşteptări, gânduri, interpretări.  Exemple de întrebări pe care ţi le pui:

Văd bine sau interpretez o expresie facială neutră drept încruntare?  

Pe ce se bazează pecepţia sau gândul? Ce mă face să cred că bărbatul din autobuz este un hoţ de buzunare? 

Ce dovezi am ca să cred ceea ce cred? Sunt pe cale să mă las convins de un medic homeopat să încerc nu ştiu ce leac minune, dar pe ce se sprijină afirmaţiile lui? Mai mult decât atât, ce fel de dovezi sunt necesare în acest caz? În nici un caz cele anecdotice cu vecina care s-a făcut bine sau testimonialele din reviste.

Există explicaţii alternative pe care în acest moment nu le iau în calcul? Colegul meu nu m-a salutat pentru că este supărat pentru mine sau e posibil nici să nu mă fi văzut măcar, el fiind oricum destul de distrat din fire?

La ce îmi foloseşte mie acum acest gând? Mă ajută cu ceva să-mi ating obiectivele, sau dimpotrivă, mi le subminează? Dacă nu mă ajută la nimic, ce ar fi să nu-l iau în calcul şi să nu am încredere în el, înlocuindu-l cu altele mai folositoare?

Cât de justificată obiectiv este teama mea din acest moment? Mi-e frică de avion? Absolut toate statisticile confirmă faptul că riscul de a muri când urc într-o maşină este infinit mai mare (glumesc cu infinitul) decât atunci când călătoresc cu avionul. Ca să fac o comparaţie, şansa de a avea un accident fatal cu autoturismul este de 1 la 5000, pe când cea de a avea un accident la fel de fatal în avion este de 1 la 11 milioane. Nu mă lua cu "din avion nu scapi viu" pentru că am subliniat că e vorba de accidente fatale în ambele cazuri. Deci dacă ţii atât de mult la viaţa ta gândeşte-te de două ori înainte să-ţi cumperi maşină în leasing şi aşteaptă să se construiască metroul până la Otopeni, de acolo vei fi mult mai în siguranţă în aer decât pe şosea, în drum spre aeroport.

Este posibil ca exact în acest moment să comit o eroare de judecată, să fiu victima unui bias cognitiv sau  a unei euristici ce distorsionează realitatea?

Unele dintre întrebările de mai sus presupun, pe lângă metacogniţie, şi ceva noţiuni despre cum funcţionează mintea umană, gândire critică sau disponibilitatea de a învăţa să te gândeşti critic la propriile gânduri tocmai pentru a le identifica pe cele iraţionale şi a te elibera astfel de sub imperiul lor. Terapia cognitiv-comportamentală utilizează de altfel, cu succes, tehnici ce se sprijină pe metacogniţie. De asemenea, cunoaşterea erorilor de gândire (biasuri cognitive) te ajută, dar numai cu condiţia să te forţezi să aplici aceste cunoştinţe, adică să te opreşti din „gândit”, să ieşi de pe pilotul automat şi să-ţi iei gândul la puricat, ca să spunem aşa. Să îţi propui în mod conştient şi activ să deconstruieşti mecanismele cognitive ce se întâmplă de multe ori fără voia ta. Studiile arată de exemplu că dacă ai aflat despre efectul trecătorului şi difuzia responsabilităţii sunt şanse mai mari ca, aflat într-o situaţie asemănătoare, să oferi ajutorul unei persoane aflate în dificultate într-un loc aglomerat, tocmai pentru că ai înţeles că tendinţa naturală este să treci mai departe şi acum eşti capabil să te opui acesteia. În alte cazuri, cum ar fi biasul confirmării, este ceva mai dificil să-l observi la tine însuţi, chiar dacă ştii ce înseamnă şi nu ai dificultăţi în a-l remarca la cei din jur.

Gândurile şi emoţiile sunt generate de stimuli din mediu dintre cei mai variaţi şi mai greu de recunoscut. Influenţele sunt adesea neconştientizate, iar ceea ce tu numeşti cauze sunt de multe ori confabulaţii. Dar poate că nici nu este atât de important să identifici cauza, chiar dacă nu contest că te-ar ajuta, dacă este cea reală (greu de verificat asta!). Mai constructiv ar fi totuşi să te concentrezi pe ce faci acum cu gândurile existente. Le investeşti cu încredere oarbă sau le intentezi un proces metacognitiv, în urmă căruia deliberezi dacă este cazul să le laşi libere sau le pui într-o celulă, declarându-le vinovate de iraţionalitate şi restrângându-le libertatea de a te mai influenţa?

PS: pentru articolul lui Prinz îi mulţumesc Ralucăi, administratorul paginii Fans of Critical Thinking; apelez uneori la bunăvoinţa ei de a sonda baza de date cu articole ştiinţifice la care are acces pentru că studiază la una dintre cele mai bune facultăţi de psihologie din lume. Câteodată (nu şi acum), din cauza unor scrupule iraţionale, îmi trimite doar rezumatul, dar voi încerca să schimb această situaţie, explicându-i consecinţele deprivării de informaţii şi legătura dintre frustrare şi stres. Malade, je suis malade…(dublă tentativă de manipulare: studiază psihologia sănătăţii şi-i place şi Lara Fabian, aşa că sper că melodia îi va induce şi ei anumite stări emoţionale favorabile...gândirii critice).









marți, 22 aprilie 2014

Shit happens. Dar nu este obligatoriu să rămâi cu nasul în el.

Aseară m-am întors în Bucureşti împreună cu o fetiţă de aproape şapte ani, ai cărei părinţi s-au oferit să mă ducă şi pe mine acasă cu maşina. Dacă în urmă cu o săptămână construiam maşinuţe de pompieri din lego cu un băieţel pe care am pus ochii (avertisment reiterat pentru mama lui), de data asta am îmbrăcat şi mai ales dezbrăcat păpuşi Barbie.

La un moment dat...nenorocire mare! Păpuşii Ruxandra i se rupe un braţ (jur că nu am avut nicio contribuţie!). Anisia începe să strige, cu ochii ei mari (da, e o ochioasă!) plini de lacrimi:

Mami, i s-a rupt mâna! Era păpuşa mea preferată!

Am încurcat-o, mă gândesc eu, în pragul unui atac de panică. Să vezi că o ţine bietul copil întrun bocet şi urlet până la Bucureşti! Ţi-ai găsit! Nu am luat în calcul rezilienţa naturală a celor mici, nici capacitatea minţii umane de a găsi moduri favorabile de recofigurare a situaţiilor dificile, dincolo de contradicţii logice, adevăr şi alte mizilicuri dintr-astea.

După nici două minute, Anisia ne anunţă, cât se poate de serioasă şi de convingătoare:

Am acasă nişte păpuşi mult mai frumoase. Asta nici nu prea îmi plăcea.

Am răsuflat uşurată şi ne-am continuat călătoria în pace şi voie bună.


PS: Nu am răpit copilul, Anisia este în siguranţă la părinţii ei, la fel şi majoritatea jucăriilor pe care le avea în maşină. Însă sunt aproape sigură că şi dacă aş fi furat-o, ar fi găsit ea o consolare pe măsură (cum ar fi: Mami şi tati nu-mi dădeau voie să beau decât apă, e mai bine aici cu tine...) Da, copiii se adaptează relativ uşor schimbărilor. Pentru adulţi observ însă că este ceva mai dificil...(mă îndoiesc că vreun părinte ar spune Nu-i nimic, mergem acasă şi facem altul, oricum ăsta era cam cleptoman- mami, tu încă mă citeşti, nu?)

luni, 21 aprilie 2014

Doar pentru că aş putea, nu înseamnă că şi trebuie

Dacă pe acest blog nu vor mai apărea articole noi să ştii că sunt la închisoare. Acum câteva ore am furat un tablou, iar mârşăvia a fost descoperită. Pe scurt, nişte oameni foarte cumsecade m-au invitat în casa lor, m-au pus la masă, mi-au dat de băut, m-au tratat până şi de răceală, mi-au făcut cadouri, s-au scotocit prin frigider şi cămară să plec şi cu pachet iar eu, exact înainte să-mi iau la revedere, am profitat de un moment de neatenţie, am înhăţat un tablou de pe perete, l-am băgat în geantă (e mai mic decât o carte) şi am plecat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acum înţelege-mă şi pe mine: era o litografie a lui Dali (nu, nu originalul, nu-i nevoie să plănuieşti o spargere), Gala Nude Watching the Sea, care de la distanţă pare a fi portretul lui Abraham Lincoln dar, dacă te apropii, se transformă sub ochii tăi în nudul unei tinere ce stă cu spatele şi se uită la mare. Având o atracţie irepresibilă pentru toate lucrurile care nu sunt ceea ce par a fi, nu am putut să rezist nici de această dată. La o adică, putem ajunge la un compromis: li-l dau înapoi pe Lincoln, dar eu rămân cu nudul (sunt flexibilă şi altruistă!).

Sinceră să fiu, nu mă aştept însă să mi se întâmple ceva. Şi nu numai pentru că tâlharii o duc bine de Paşti (oamenii l-au preferat dintotdeauna pe Baraba), ci pentru că sunt gata să bag mâna în foc şi capul în cuptor că gazdele mele nu vor reclama furtul. Dacă nu din alte considerente, măcar de dragul reputaţiei. Am uitat să precizez un amănunt nu neapărat semnificativ: este vorba de părinţii mei. Cum adică asta schimbă datele problemei? Poate te gândeşti la cele patru modele de relaţionare din teoria lui Alan Fiske şi vrei să spui că nu se aplică aceleaşi norme în familie ca şi în societatea de piaţă? Este limpede totuşi că ei nu (mai) au nicio obligaţie faţă de mine. Ba poate că nu au avut niciodată şi ar fi putut alege bine mersi să nu mă aducă pe lume; e drept că pentru a lua o asemenea decizie ar fi fost necesar să aibă cortexul prefrontal complet dezvoltat, ceea ce nu se întâmplă la vârsta fragedă (mai puţin de 25) la care ei s-au pricopsit cu ditamai beleaua.

Tu crezi că oamenii sunt obligaţi să facă anumite lucruri unii pentru ceilalţi? E o întrebare prea generală, ai dreptate. Hai să ne imaginăm următorul experiment mental, inventat de Judith Jarvis Thomson: o violonistă celebră este grav bolnavă şi are nevoie de perfuzii permanente pentru a fi salvată. Tu eşti singurul compatibil cu ea din lumea asta, aşa că într-o noapte eşti răpit de Societatea Melomanilor, anesteziat şi conectat la aparate, alături de pacientă. Dimineaţa când te trezeşti ţi se spune că singura şansă de supravieţuire a violonistei este ca tu să rămâi acolo, timp de nouă luni, imobilizat la pat lângă ea. Dacă refuzi ea va muri. Dacă accepţi se va face bine. Ce-ai spune însă dacă nu ţi s-ar da de ales şi doar ai fi anunţat că eşti obligat să rămâi pentru că respectiva persoană are drept la viaţă în aceeaşi măsură ca şi tine? Majoritatea celor cărora li se prezintă această dilemă etică răspund că li s-ar încălca autonomia în momentul în care li s-ar refuza dreptul de a alege şi ar fi siliţi să stea nouă luni conectaţi la perfuzii pentru a salva o viaţă. Argumentul acesta este folosit, poate ţi-ai dat deja seama, de cei care adoptă poziţia pro-alegere în ceea ce priveşte avortul. Embrionul, indiferent dacă poate sau nu fi considerat o persoană (vezi dezbaterea despre statutul moral al fătului), este complet dependent de o altă persoană, mama, pentru a supravieţui şi a se dezvolta. Dacă consideri că este normal să fii întrebat înainte de a fi conectat timp de nouă luni la aparate pentru a salva viaţa unei alte persoane, la fel femeia are dreptul de a alege dacă păstrează sau nu un copil care, cel puţin o vreme, va fi un fel de parazit ce se hrăneşte practic din organismul ei. Judith Harvis are şi o versiune mai extremă (şi controversată) a autonomiei personale. Ea susţine că şi dacă ar fi pe patul de moarte şi ar supravieţui dacă şi numai dacă ar atinge-o pe frunte o anumită persoană, aceasta din urmă nu are nicio obligaţie să o atingă, chiar dacă efortul ar fi minim (să întindă o mână) şi consecinţele vitale (salvarea unei vieţi).

În viaţa de zi cu zi ne comportăm adesea de parcă ceilalţi, doar pentru că pot, sunt şi obligaţi să facă diverse lucruri pentru noi, mai ales dacă nici nu ar implica cine ştie ce costuri din partea lor. Cred că ai fi foarte nedumerit dacă soţia ta ar refuza de exemplu să dea o fugă până la farmacia de lângă casă să-ţi ia nişte medicamente dacă tu ai avea nişte dureri îngrozitoare din cauza cărora nu te poţi deplasa. Ţi se pare de la sine înţeles că se va duce. Reversul acestui raţionament este şi că nu vei aprecia într-adevăr gestul ei, câtă vreme simţi că nu era o alegere, ci un fel de obligaţie. În afara acestor cazuri extreme, există o sumedenie de alte momente în care te raportezi la cei din jur ca la nişte persoane ce au diverse datorii şi responsabilităţi faţă de tine, multe dintre ele numite, înşelător, de bun simţ. Uneori te foloseşti de argumentul „ce era mare lucru să dai şi tu un telefon/ să faci ceva de mâncare/ să uzi florile astea / să-ţi speli farfuria după masă / să-ţi faci temele pentru mâine / să iei pâine / să mă pupi înainte să pleci la serviciu etc? Şi într-adevăr, dacă crezi că  nu era mare lucru, nu este de mirare nici că nu mai remarci când mâncarea este făcută, florile sunt udate, pâinea cumpărată şi aşa mai departe. Nimic special, nu-i aşa? Şi totuşi, acea persoană ar fi putut să nu mişte un deget, pur şi simplu pentru că era degetul ei şi nu al tău, chiar dacă ai avut grijă să-i agăţi de el un belciug inscripţionat cu numele tău, atunci când i-ai cerut mâna (şi i-ai luat tot corpul).

Revenind la dilemele morale, există mai multe tipuri de întrebări ce pot fi puse, iar răspunsurile sunt uneori diferite. De exemplu:

Eşti obligat să atingi pe cineva care altfel va muri/ să rămâi nouă luni într-un salon de spital din acelaşi motiv?
Ai dreptul să refuzi să-l atingi/ să rămâi în spital?
Ar fi de dorit să-l atingi / să rămâi?
Poţi fi judecat penal dacă refuzi să-l atingi/ să rămâi?
Este corect din punct de vedere moral să refuzi?


Tot meditând asupra acestor chestiuni (Peter Singer are partea lui de „vină” aici, cine l-a pus să ţină cursuri gratuite de etică pe coursera?!!), m-am gândit că este cazul să le mulţumesc părinţilor mei pentru tot ce mi-au oferit zilele astea în condiţiile în care nu aveau nici o obligaţie să o facă (dar era, bineinteles, de dorit!): cozonac, pască, icre şi alte bunătăţi (icre, da? neapărat icre de casă- precizare pentru anumiţi cititori, care vor să mă invite la cină, după ce şi-au asigurat bunurile din casă), apă, cafea, Campari-Orange, Nurofen, Theraflu, două cărţi (dacă tot eşti la cumpărături, ia intră şi la librărie că eu nu mai ajung!), cadoul-surpriză şi, să nu uit, tabloul! (Pe care, tocmai pentru că am înţeles extrem de bine că nu consideră necesar să mi-l dea, am hotărât să mi-l iau singură. Iar ei sper să depăşească aversiunea faţă de pierdere cu înţelepciune şi stoicism, uitându-se pe pereţi şi concentrându-se nu pe locurile goale, ci pe cele pline, adică să aprecieze faptul că nu am plecat decât cu unul singur). 

Promise to make no promises



Un copil primeşte de ziua lui o maşinuţăprimeşte de ziua lui o mal şi este în cul deomea fericirii. Un alt băieţel (da, nu pot gândi decât în stereotipuri de gen) primeşte şi el tot o maşinuţă, dar în loc să se bucure începe să plângă în hohote. Ambii provin din familii cu o situaţie socială similară, au fost crescuţi cam la fel, de fapt există o singură diferenţă între ei. Care să fie? Îţi explic imediat: primul nu a ştiut ce va primi, aşa că este încântat de cadou, pe când celui de-al doilea i s-a promis iniţial că i se vor cumpăra două maşinuţe. În monentul când a descoperit una singură a început să plângă, nici vorbă să se mai bucure de noua achiziţie. Ce face el? Deplânge pierderea celeilalte jucării. Da, resimte totul ca pe o pierdere, deşi pare ciudat dacă stai să te gândeşti puţin, pentru că nu a avut niciodată în mâini acea maşinuţă. Promisiunea a creat anumite aşteptări, iar creierul nostru (nu doar al copiilor) adesea încurcă realitatea, ficţiunea, speranţele, aşteptările, imaginaţa şi faptele concrete. 

Interesant este cât de puternică e reacţia la pierdere, fie ea reală sau imaginară. Atât de puternică încât pune în umbră lucrurile bune sau câştigurile obţinute poate chiar simultan. În fond, copilul tocmai a primit o maşină nou-nouţă. Da, dar lui nu-i pasă decât de cea pierdută. O promisiune încălcată sau îndeplinită doar parţial activează cred ceea ce Tversky şi Kahneman au numit aversiunea faţă de pierdere. Dacă ai găsi pe stradă o banconotă de 100 de RON probabil că te-ai bucura (după care ai duce-o, desgur, la prima secţie de poliţie). Dacă ai descoperi că-ţi lipseşte din buzunar aceeaşi sumă te-ai enerva îngrozitor. Dar ia zi, cele două reacţii emoţionale ar fi echivalente sub aspectul intensităţii? Sunt aproape convinsă că nu. Ceva asemănător se întâmplă în mintea acelui copil care configurează situaţia nu ca pe un câştig (o maşinuţă în plus), ci ca pe o pierdere (o maşinuţă în minus).

Tuturor ni se mai întâmplă să promitem ceva şi ulterior să nu ne ţinem de cuvânt. De cele mai multe ori intenţiile sunt bune. Spui că vei termina acel proiect în două zile, dar descoperi că este imposibil şi îl finalizezi în patru. Şi tu eşti victima unei erori frecvente, cea a planificatorului (the planning fallacy). Colaboratorul tău nu va înţelege însă şi-i va fi greu să aprecieze că este totuşi gata într-un târziu, ba char e posibil să-ţi spună, la nervi, că acum nu-i mai trebuie nimic (iar copilul să trântească jucăria pe jos –Ia-o de aici, mi-ai spus că-mi aduci două!). 

În afară de jucării şi alte lucruri tangibile se mai pierde ceva când promisiunile nu sunt onorate. Încrederea. Ceea ce, între noi fie vorba, s-ar putea să fie un lucru pozitiv, câtă vreme viaţa este imprevizibilă, oamenii la fel, iar viitorul incert. Atunci când nu te aştepţi la mare lucru sunt şanse mari să te bucuri mai mult de ceea ce se întâmplă totuşi să primeşti, pentru simplul motiv că nu mai ai nimic de pierdut. Unii au înţeles asta şi se abţin de la promisiuni sau, când totuşi le fac, au grijă să le formuleze în termeni suficient de vagi încât să nu li se poată reproşa nimic. Mă gândesc, oarecum firesc în aceste zile, la cel care a promis că se va întoarce pe pământ, doar că a uitat să precizeze şi când. Poveşti asemănătoare găsim nu numai în Biblie, ci şi în alte cărţi de ficţiune. Vladimir şi Estragon îl aşteaptă pe Godot pe sub copaci „până când vine”. Colonelul din nuvela lui Gabriel Garcia Marquez aşteaptă de nenumăraţi ani o scrisoare prin care să i se recunoască meritele din război şi să i se acorde o pensie specială. „Şi între timp ce mâncăm?” întreabă, la limita răbdării, soţia sa bolnavă de astm. „Rahat!” răspunde hotărât colonelul chiar în finalul povestirii, simţindu-se „pur, limpede, invincibil”, după ce „avusese nevoie de şaptezeci şi cinci de ani – toţi cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut, pentru a atinge acest moment.”

Mai multe despre aversiunea faţă de pierdere şi eroarea planificatorului într-un posibil articol viitor. Curând! Între timp însă există cartea lui Kahneman, librării, biblioteci, Amazon...

Pe deseară!




sâmbătă, 19 aprilie 2014

Delusions

Urmare a articolelor de ieri, am primit un mail de la un cititor care îmi descrie o situaţie ce pare a contrazice ideea că femeile subestimează nivelul de angajament şi de implicare într-o relaţie pe care bărbaţii sunt dispuşi să şi-l asume. Iată ce i se întâmplă lui: o colegă de la muncă, venită de curând în companie, a apărut la birou zilele trecute îmbrăcată foarte provocator şi i-a făcut avansuri. Mai mult decât atât, i-a spus că ea este convinsă că sub aparenţa lui de macho (corespondentul meu este foarte atrăgător fizic şi are un statut social înalt) se află un bărbat sensibil, empatic, de încredere, care încă nu şi-a întâlnit jumătatea. Nimic mai puţin adevărat –îmi scrie el- femeia asta parcă a luat-o razna. Nu ştiu de unde a ajuns la asemenea concluzii; eu îmi doresc doar de aventuri, lucru din care nu am făcut un secret, pentru că nu am avut de ce- oricum roiesc femeile în jurul meu, aşa că nu am nevoie să mă prefac interesat pentru a avea relaţii scurte; am citit articolul tău şi am înţeles că de obicei femeile sunt sceptice şi subestimează angajamentul bărbaţilor; cum îţi explici ce se întâmplă în acest caz? Colega mea se comportă exact invers- crede că mă poate schimba sau că natura mea aventurieră este doar o mască. Mărturisesc şi că sunt puţin îngrijorat deoarece nu mă atrage sexual şi nu aş vrea să am probleme – nu-mi place să fiu agasat, urmărit, presat

Am o ipoteză. De fapt ea există în literatura de specialitate, cu destule studii care o confirmă. Nu ştiu dacă se aplică în acest caz individual, dar poate fi luată în calcul şi cititorul meu poate verifica. Dacă am dreptate, sper că se va şi linişti, înţelegând că este o fază trecătoare ce ţine doar câteva zile (e drept, se poate repeta periodic). Colega lui probabil este la ovulaţie.  În această perioadă s-a constatat că femeile adoptă o serie de comportamente excesive şi incongruente cu felul lor uzual de a fi: se îmbracă mai sexy cheltuiesc sume mai mari pe produse de frumuseţe, se machiază mai strident, dansează lasciv, vorbesc mai dezinhibat, sunt mai tentate să-şi înşele partenerii. Pe lângă aceste aspecte, intervine şi un fel de bias perceptiv în direcţia opusă scepticismului lor obişnuit: exagerează indicatorii de angajament tocmai la acei bărbaţi neinteresaţi de relaţii pe termen lung, dar înzestraţi cu atribute altfel dezirabile, precum: atractivitate fizică înaltă, dominanţă şi prestanţă socială, carismă, siguranţă de sine, ostentaţie, abilităţi sociale dezvoltate. Aceştia sunt percepuţi ca a avea gene bune, de care ar beneficia şi nişte eventuale progenituri. Partea proastă este că de multe ori aceste magnifice exemplare au ceea ce se cheamă o strategie de împerechere pe termen scurt (short-term mating strategy), adică sunt instabili, infideli, nu prezintă încredere şi nu rămân prea mult într-o relaţie, ba chiar mulţi sunt manipulatori, machiavelici şi narcisici. Cum aceste ultime caracteristici nu fac din ei un partener de dorit pe termen lung, în mod normal femeile se feresc de capcană şi se îndreaptă spre bărbaţi poate mai puţin carismatici, dar mai stabili, calzi, fideli, serioşi, protectivi, cu potenţial de a fi taţi atenţi, prezenţi şi grijulii. În mod normal, mai puţin la ovulaţie: schimbările hormonale induc şi un fel de delusions, pentru că ocazia de a avea copii cu gene excepţionale se cere fructificată, aşa că multe femei se pare că percep distorsionat angajamentul băieţilor răi şi au brusc impresia că şi aceştia ar putea deveni, alături de ele, soţi şi parteneri dedicaţi ce vor renunţa la zburatul din floare-n floare (înlocuieşte floare cu vagin).

Ipoteza mea este aşadar că cititorul poate sta liniştit, nu este nevoie să ceară un ordin de restricţie sau să-şi caute de lucru în altă parte. Probabil că marţi, când se vor întoarce la muncă după sărbători, colega lui care a luat-o razna zilele astea  nu îi va mai acorda prea mare atenţie, dimpotrivă, va discuta aprins cu tipul ăla la locul lui, cumsecade, săritor, drăguţ, inimos, statornic, sincer…adică acele calităţi pe care şi le doreşte într-un partener pe termen lung.

Nu trebuie să mă creadă pe cuvânt. În fond, eu nu am făcut cercetare şi nu am luat teste de urină pentru a măsura astfel de variabile în experimente controlate. Însă au făcut-o alţii, de la care învăţ periodic câte ceva despre natura umană şi pe care îi voi şi cita în încheiere:

Ovulating women appear to over-perceive that charismatic and adventurous cads will become more-investing fathers and more committed and stable romantic partners, at least with respect to them. This ovulatory perceptual shift may motivate certain women to believe that it is reasonable to accept romantic offers from men who might be unfaithful and could desert them. When presented with a romantic offer from a sexy cad, the hormonal changes associated with fertility can lead Mr. Wrong to appear like Mr. Right.

Therefore, the belief that “I can be the one who finally reins him in” could be the cognitive distortion that facilitates women’s ability to maximize reproductive outcomes when their probability of conception is highest. Although it can be risky for women to pursue genetically fit mates who may eventually abandon them, genetic benefits may have offset potential costs in specific situations during evolutionary history. If so, the ovulatory-induced perceptual shift identified in the current research could be construed as an “adaptive perceptual shift” consistent with error management theory (Haselton & Buss, 2000; Haselton & Nettle, 2006). This perceptual shift would have persuaded some women to take mating risks by facilitating greater sexual receptivity to genetically fit men. Missing a mating opportunity with such men would have been more costly for these women at high fertility. After all, you never know; you could be “the one”.