Shit happens. Dar nu este obligatoriu să rămâi cu nasul în el.

Aseară m-am întors în Bucureşti împreună cu o fetiţă de aproape şapte ani, ai cărei părinţi s-au oferit să mă ducă şi pe mine acasă cu maşina. Dacă în urmă cu o săptămână construiam maşinuţe de pompieri din lego cu un băieţel pe care am pus ochii (avertisment reiterat pentru mama lui), de data asta am îmbrăcat şi mai ales dezbrăcat păpuşi Barbie.

La un moment dat...nenorocire mare! Păpuşii Ruxandra i se rupe un braţ (jur că nu am avut nicio contribuţie!). Anisia începe să strige, cu ochii ei mari (da, e o ochioasă!) plini de lacrimi:

Mami, i s-a rupt mâna! Era păpuşa mea preferată!

Am încurcat-o, mă gândesc eu, în pragul unui atac de panică. Să vezi că o ţine bietul copil întrun bocet şi urlet până la Bucureşti! Ţi-ai găsit! Nu am luat în calcul rezilienţa naturală a celor mici, nici capacitatea minţii umane de a găsi moduri favorabile de recofigurare a situaţiilor dificile, dincolo de contradicţii logice, adevăr şi alte mizilicuri dintr-astea.

După nici două minute, Anisia ne anunţă, cât se poate de serioasă şi de convingătoare:

Am acasă nişte păpuşi mult mai frumoase. Asta nici nu prea îmi plăcea.

Am răsuflat uşurată şi ne-am continuat călătoria în pace şi voie bună.

PS: Nu am răpit copilul, Anisia este în siguranţă la părinţii ei, la fel şi majoritatea jucăriilor pe care le avea în maşină. Însă sunt aproape sigură că şi dacă aş fi furat-o, ar fi găsit ea o consolare pe măsură (cum ar fi: Mami şi tati nu-mi dădeau voie să beau decât apă, e mai bine aici cu tine...) Da, copiii se adaptează relativ uşor schimbărilor. Pentru adulţi observ însă că este ceva mai dificil...(mă îndoiesc că vreun părinte ar spune Nu-i nimic, mergem acasă şi facem altul, oricum ăsta era cam cleptoman- mami, tu încă mă citeşti, nu?)