Ce îţi doreşti de la partenera de cuplu şi de la relaţia pe care o ai cu
aceasta? Să te simţi iubit, apreciat, respectat, înţeles? Şi mai ce? Cumva să
creşteţi împreună? Nu pentru că aţi fi doi copii imaturi care au nevoie de un
fel de substitut de părinte, ci pentru că sunteţi doi adulţi în proces continuu
de dezvoltare şi învăţare, capabili şi să admită că această evoluţie nu se
încheie la vârsta majoratului şi că relaţiile semnificative cu cei din jur
constituie mediul ce poate favoriza sau, dimpotrivă, împiedica respectiva
creştere. Nu eşti o operă de artă desăvârşită decât dacă ai murit deja şi
procesul de transformare este încheiat. Cum presupun însă că eşti viu şi nu o
fantomă care mă bântuie pe blog, eşti un proiect în derulare, o carte care se
scrie pagină cu pagină sau o sculptură ce se cizelează în fiecare zi pentru a
atinge forma ideală, ea însăşi supusă schimbării, pentru că pe parcurs vei dori
să iei noi forme, din ce în ce mai curajoase, astfel încât nu vei încremeni
nicicând într-un proiect declarând că „gata, am ajuns ce voiam să fiu, mă
opresc aici, sunt atât de mulţumit de mine încât nu doresc să mă mai dezvolt în
nici un mod”.
În momentul în care intri într-o relaţie, tu şi partenera ta sunteţi aşadar
două opere de artă în proces (nu, nu la tribunal!!), aspirând fiecare să evolueze în direcţia celui
mai bun sine posibil şi dornici să acţionaţi astfel încât distanţa dintre
sinele prezent şi cel ideal să se micşoreze pe zi ce trece. O relaţie de cuplu
asumată înseamnă pe de o parte că tu vei continua propriul proces de
auto-dezvoltare iar, pe de altă parte, că îţi vei sprijini partenera să facă
acelaşi lucru pentru ea şi, reciproc, că ea va fi atentă la „proiectul” ei şi,
în acelaşi timp, la „proiectul” tău.
Legenda spune că Michelangelo, întrebat într-o zi cum l-a sculptat pe
David, a dat următorul răspuns: „Am văzut un înger într-un bloc de marmură şi
am cizelat materialul până când l-am eliberat”.
La fel se întâmplă în relaţiile de cuplu înalt funcţionale. Psihologii
sociali au denumit asta fenomenul
Michelangelo. Ambii parteneri devin simultan sculptori şi sculpturi ce
cizelează şi se lasă cizelaţi pentru a
deveni ceea ce îşi doresc să devină. Cum îl poţi sprijini pe celălalt în
acest demers? Caryl E. Rusbult, Eli J. Finkel, şi Madoka Kumashiro vorbesc
despre două elemente esenţiale ale fenomenului: afirmarea partenerului la nivel perceptual, adică să fii atent şi
să observi care este cea mai bună versiune a sinelui pe care el doreşte să şi-o pună în valoare şi afirmarea partenerului la nivel comportamental,
adică acţiuni concrete prin care să-i creezi condiţiile efective şi să îl ajuţi
să îşi dezvolte anumite abilităţi sau să îşi atingă diverse obiective
valoroase. Ştii că visul ei este să ajungă într-o poziţie de conducere într-o
multinaţională? O încurajezi, îi evidenţiezi calităţile şi resursele de care
deja dispune, îi dai idei despre cum ar putea să şi le îmbunătăţească pe cele
existente şi chiar să dobândească unele noi, te implici activ în eforturile ei şi
îi facilitezi drumul în acele direcţii alese de ea. Acelaşi lucru îl va face şi
ea pentru tine, iar tu o vei lăsa, deoarece capacitatea de a te lăsa influenţat de parteneră şi de
a te consulta cu ea atunci când iei decizii în relaţie este unul dintre cele
şapte principii ale parteneriatelor fericite (vezi Gottman) şi nu, cum sunt
unii tentaţi să creadă, o dovadă de slăbiciune sau un compromis indezirabil.
Aşteptările pe care le ai de la ceilalţi se pot transforma în profeţii
auto-realizatoare. Este un lucru pe care îl ştiai deja. Probabil că ţi-ai adus
aminte în acest moment de efectul Pygmalion, inspirat de mitul sculptorului
grec care s-a îndrăgostit de propria operă, Galateea. Aş vrea totuşi să
înţelegi diferenţa dintre fenomenul Michelangelo şi efectul Pygmalion.
Căsniciile în care unul dintre parteneri devine Pygmalion nu sunt deloc cele
mai fericite. În primul rând, aşteptările tale pot fi unele negative. Îţi
tratezi soţia ca pe o proastă (pentru că vrei să fii tu ăla deştept) şi ea
va începe să se comporte treptat întocmai ca o proastă. O critici frecvent
şi îi reproşezi constant că nu este alături de tine? Ai grijă ce vorbeşti! :))
Dar hai să zicem că aşteptările sunt (aparent) pozitive. Vezi că ea, în rarele ocazii când
găteşte, face o ciorbă minunată. Cum nu ţi-ar strica o bună gospodină în
bătătură, o încurajezi în această direcţie, remarcând potenţialul ei
extraordinar, iar ea, dornică să-ţi împlinească aşteptările, se mută din camera
unde îi plăcea să citească sau să picteze în bucătărie şi devine bucătăreasa
perfectă pe care ai văzut-o în ea. Sau îţi doreşti o parteneră care să arate ca
femeile din Playboy, îi sugerezi diverse operaţii estetice şi îi faci
programări la coafor şi cosmetică în timp ce ea şi-ar dori să o valorizezi
pentru ceva complet diferit, cum ar fi calităţile de mamă sau de femeie de
afaceri.
Pygmalion este sculptorul care, prin puterea aşteptărilor, face din
partenera sa o statuie conformă idealului său personal (vezi şi articolul
precedent). Michelangelo este în schimb cel care ţine cont de forma ideală la
care marmura din faţa sa aspiră să ajungă. În primul caz relaţia este
unilaterală, într-al doilea amândoi sunt, unul pentru celălalt, sculptor şi
operă de artă în continuă devenire. Relaţia devine atunci acel spaţiu propice
fenomenului de expansiune a sinelui,
descris foarte frumos de soţii Aron, autorii teoriei cu acelaşi nume.
Tu cine eşti în relaţia de cuplu? Pygmalion? Michelangelo? Galateea? David?
Şi Michelangelo şi David? (bine, bine, m-ai prins, încerc să-ţi induc un
răspuns)
Mai poţi citi
Dacă preferi filmele, iată două ce te pot provoca să descoperi nuanţele (sau
extremele) fenomenului Michelangelo şi/ sau efectului Pygmalion
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu