Doing the right thing for the wrong reason

Ce crezi că i-ar putea determina pe oameni să economisească energia electrică?

Dar să nu dea un şut unei pisici de pe stradă?

Cum ar putea fi convinşi studenţii să bea mai puţin?

Să o luăm pe prima. Nu-i aşa că îţi închipui că pentru a fi mai atent la consumul de energie este suficient să conştientizezi pericolul uriaş reprezentat de încălzirea globală? Dar oare aşa să fie? Ai citit vreodată vreun articol despre schimbările climatice? Te-a făcut asta să schimbi ceva în obiceiurile tale zilnice?

Robert Cialdini şi colaboratorii săi au efectuat un amplu sondaj telefonic în care respondenţii au primit aceeaşi întrebare, reformulată astfel: Cât de importanţi ar fi următorii factori în decizia dumneavoastră de a economisi energie?

1. Veţi economisi nişte bani.
2. Protejaţi mediul înconjurător.
3. Este în avantajul întregii societăţi.
4. Foarte multă lume deja face asta.

Rezultatele? Pe primul loc ca importanţă s-a situat argumentul moral (protejarea mediului), urmat de: argumentul social (este spre binele societăţii), argumentul financiar (scuteşte nişte bani) şi, pe ultimul loc, argumentul mentalităţii de turmă (foarte mulţi procedează la fel).

Ce reprezintă aceste răspunsuri? Atitudinile declarate ale oamenilor. Motivele pe care ei le consideră determinante pentru decizia de a economisi energie. Acestea nu sunt surprinzătoare. Normal că vor lua măsuri pentru că este bine să protejezi mediul şi să aduci o contribuţie societăţii. De fapt am vrut să spun normal că vor crede asta pentru că respectivele argumente îi fac să se vadă pe ei într-o lumină pozitivă.

În realitate atitudinile şi motivele declarate sunt diferite de cele reale, observate, detectabile în comportament. Cialdini nu s-a lăsat atât de uşor păcălit de ceea ce oamenii i-au spus la telefon şi a trecut la faza a doua a experimentului, cea de teren. Şi-a luat echipa şi au mers din casă în casă într-un cartier, lăsând la fiecare uşă un fluturaş prin care îi încuraja să folosească vara un ventilator în locul aparatului de aer condiţionat. Fluturaşii conţineau unul dintre cele patru mesaje derivate din răspunsurile la sondaj:

1. Protejează mediu economisind energie.
2. Adu-ţi contribuţia la conservarea energiei pentru generaţiile viitoare.
3. Scuteşte bani consumând mai puţină energie.
4. Alătură-te vecinilor tăi care economisesc energie.

În mod normal, locuitorii care au primit fluturaşii cu primele două mesaje ar fi trebuit să fie şi cei care au înregistrat în perioada următoare cea mai semnificativă scădere a consumului de energie electrică. Facturile au indicat însă altceva: cel mai puternic a fost argumentul mentalităţii de turmă. Cei care au crezut că reducerea consumului este un comportament adoptat de vecinii lor au economisit şi ei energie. Care a fost cel mai puţin eficient argument? Cel moral! Da, exact cel creditat la nivel verbal ca fiind cel mai persuasiv.

Asta nu înseamnă, atenţie! că oamenii mint. Cum, nu mint dacă una spun şi alta fac? Nu, nu mint, doar se mint. Adică ei chiar cred ceea ce au spus la telefon, că ar fi motivaţi să schimbe ceva dacă asta ar avea consecinţe pozitive asupra mediului şi societăţii.

Este frumos să trăim cu impresia că acţiunile noastre sunt motivate în primul rând de argumente morale şi sociale. Frumos, dar, din păcate, ineficient. Ba chiar foarte păgubos pe deasupra - vezi sutele de mii de dolari irosiţi pe campanii de educare, informare şi conştientizare, majoritatea cu efecte aproape inexistente. 

Este descurajant să trăim cu ideea că un argument precum cel al mentalităţii de turmă este mult atât de puternic decât cel moral. Descurajant, dar realist şi eficient. Cunoscând acest lucru se pot lua măsuri şi chiar adopta  politici sociale care ţin de cont de realitate şi lumea devine un loc mai bun...chiar dacă din motive proaste.

Pe de altă parte, aceeaşi mentalitate de turmă are efecte negative în diverse alte contexte. Te întrebam la început cum ar putea fi convinşi studenţii să bea mai puţin? Schimbându-le percepţiile despre cât de dezirabil social este consumul de alcool în campus, printre colegii lor. Pentru că adolescenţii şi tinerii beau (şi) pentru că aşa cred ei că fac ceilalţi din grupul lor de egali.

Mai era ceva? A, pisica! Altădată. Te rog însă ca între timp să te abţii să chinui vreun animal pe stradă, chiar dacă nu te vede nimeni. De ce? Am citit în presă că se montează camere de luat vederi pe fiecare stâlp!

Preferinţa de a NU face ceva, dar şi de a face

Michael K, personajul cu buză-de-iepure care m-a lăsat cu gura căscată (nu crăpată) în week-end mi-a adus aminte de unul dintre (anti)eroii mei preferaţi. Să-ţi spun care? Prefer să…da! Bartleby! Copistul de pe Wall Street-ul secolului al IXX-lea care preferă tot timpul să nu. Lucrează la biroul unui avocat care rămâne perplex în momentul când îi cere să verifice un document şi primeşte enigmaticul răspuns ce va deveni laitmotivul nuvelei: I would prefer not to sau Prefer să nu. Enigmatic pentru că Bartleby nu oferă nicio explicaţie. Pur şi simplu preferă să nu facă nici un comision, să nu ţină  degetul pe o aţă pentru ca şeful lui să împacheteze ceva, apoi preferă să nu mai lucreze deloc, preferă să nu mai părăsească biroul, preferă să nu spună de ce preferă să nu mai facă nimic şi aşa mai departe, pagini întregi de (ne)preferinţe. În disperare de cauză, avocatul părăseşte el biroul şi se mută cu ceilalţi angajaţi în altă parte, dar se întoarce să vadă ce mai face Bartleby şi, băiat bun, îi propune chiar să vină să locuiască cu el. Ce face Bartleby? Evident, preferă să nu. Într-un final e evacuat din apartamentul de unde prefera să nu plece, ajunge la închisoare, unde preferă să nu mănânce şi moare.

Cam asta este povestea scrisă de Melville. Unii critici au preferat să vadă în ea o satiră la adresa societăţii capitaliste moderne şi o expresie a libertăţii individului ce se opune uniformizării realizate de sistem. Alţii o consideră o nuvelă existenţialistă, pre-kafkiană. Dacă ne gândim însă la libertatea despre care vorbeşte Sartre, Bartleby ilustrează mai degrabă conceptul de rea-credinţă pentru că tot preferând să nu facă nimic sfârşeşte tocmai prin a renunţa la alegeri şi a se abandona inerţiei de a refuza orice, foarte similară cu inerţia de a accepta orice.

Există două forme de libertate descrise de Isaiah Berlin: cea negativă şi cea pozitivă. Îţi exerciţi libertatea negativă atunci când încerci să te eliberezi de constrângerile externe şi să reduci la minim presiunile la care te supun societatea sau grupul. Cam asta pare a face Bartleby. Doar că libertatea negativă este sterilă în lipsa celei pozitive sau active: libertatea de a acţiona astfel încât să devii o persoană autonomă, auto-eficientă, care are puterea şi resursele de a evolua şi de a se auto-actualiza. Din cele două tipuri de libertăţi derivă şi două tipuri de drepturi ale individului, interesante când dezbatem de exemplu dacă un pacient ce are dreptul să primească tratament medical (drept pozitiv) sau să refuze tratamentul (drept negativ) ar trebui să aibă dreptul şi la sinucidere asistată (un fel de drept pozitiv de a fi ajutat să moară – dar să lăsăm subiectul ăsta pentru alte articole ). Limitându-se la libertatea negativă, Bartleby abdică de la cea pozitivă şi aşa-zisele lui preferinţe devin o negare a condiţiei lui umane. Pentru că oamenii în general preferă să facă lucruri. Au scopuri, idealuri, visuri, dorinţe personale care îi motivează să întrepidă acţiunile necesare realizării acestora. Viaţa este în esenţă un proces activ şi pozitiv. Este mişcare şi opusul încremenirii şi pasivităţii. De preferat, este o mişcare în acord cu resorturile intime ale fiinţei tale ce se activează adesea spontan, dar care au apoi nevoie de atenţie şi de grijă susţinută din partea ta. Viaţa este totodată relaţie. La fel cum nu poţi supravieţui nemişcat, nu o poţi face nici complet izolat. Acţiune şi interacţiune. Te îndrepţi în mod natural spre alte fiinţe şi cooperezi cu ele astfel încât să vă susţineţi reciproc dezvoltarea. Şi aici e nevoie de responsabilitate, de atenţie şi de grijă pentru ca interacţiunile acestea (vitale!) să nu degenereze în conflict şi distrugere.

Spuneam însă că mi-a plăcut personajul lui Melville. Ca şi el, prefer să nu fac o mulţime de lucruri pe care alţii s-ar aştepta să le fac, dar în direcţia cărora nu simt nicio chemare. Spre deosebire de Bartleby însă, există din fericire şi lucruri pe care prefer să le fac. Dacă aş constata într-o zi că nu mai prefer nimic cred că m-aş îngrijora, deoarece am ceva de noţiuni de psihologie clinică şi ştiu ce înseamnă anhedonie – scăderea interesului şi plăcerii faţă de activităţile agreate până atunci.

Pe de altă parte, relaţia pe care o ai cu propriile preferinţe şi dorinţe ar fi bine să fie una flexibilă. Evită să le absolutizezi sau să te identifici total cu ceea ce îţi place să faci pentru că poate veni oricând un moment când, printr-un concurs de împrejurări pe care nu le poţi controla, respectivile activităţi nu îţi mai sunt accesibile. Dacă îţi place să alergi şi crezi că nu poţi trăi fără să ieşi zilnic la jogging măcar o jumătate de oră, ce-ai face în cazul în care o accidentare sau afecţiune fizică îndelungată te-ar priva de această plăcere? Preferinţele rigide se transformă în dependenţe şi atunci nu mai sunt preferinţe ci compulsii. Nu mai este vorba de a prefera să faci ceva, ci de a nu putea sta fără a face acel ceva, iar când nu este posibil vei suferi. Suferinţa este rezultatul unor dorinţe imperative, rigide, şi are prea puţin de-a face cu bucuria autentică a preferinţelor sănătoase, de care nu te agăţi şi la care poţi chiar renunţa.

Ai nevoie să ajungi la un echilibru între anhedonie, pe de o parte, şi încrâncenare, agăţare, supra-investirea emoţională a dorinţelor, pe de celalată. Acest echilibru se atinge prin stategii de auto-reglare emoţională ce îţi permit să dobândeşti un anumit control dacă nu pe emoţii, cel puţin pe răspunsul tău comportamental, care ar fi bine să fie potrivit situaţiei şi, mai ales, pus într-o anumită perspectivă. Reacţiile automate, generate de o emoţie prea puternică, rareori iau în calcul contextul mai larg şi alte elemente din fundal. Focalizarea exclusivă pe un stimul sau o emoţie anulează perspectiva, aşa că răspunsul tău nu poate fi decât unul limitat, rigid, constrângător şi constrâns în acelaşi timp, care nu are nicio legătură cu libertatea de alegere.

Printre stategiile de auto-reglare cu efecte susţinute de dovezi empirice sunt şi câteva împrumutate din tradiţiile şi practicile budiste. Meditaţia şi atitudinea de tip mindful ajută la redobândirea perspectivei şi slăbirea ataşamentului excesiv atât faţă de lucruri materiale cât şi faţă de stări interne, gânduri, emoţii, atitudini, dorinţe. Am scris excesiv pentru că, după părerea mea profană :)) nici absenţa oricărui ataşament nu este de dorit, pentru că nu prea ştiu să existe motivaţie fără o minimă emoţie în spate sau relaţii cu alţi oameni lipsite de ataşament. Sunt sceptică în privinţa pustnicilor care s-au retras zeci de ani să mediteze pe un vârf de munte şi au refuzat ulterior orice contact social. La fel şi în privinţa celor care folosesc meditaţia şi atitudinea zen drept panaceu şi justificare pentru non-implicare şi indiferenţă la realităţile umane şi sociale de sub nasul lor. Practica meditativă este în primul rând un lucru cu tine însuţi, încercarea de a fi tu schimbarea pe care ţi-o doreşti în lume. Pe de altă parte, compasiunea şi dorinţa de a reduce suferinţa din lume te pot orienta spre acţiuni concrete şi comportamente specifice îndreptate spre ceilalţi şi spre societate. Există de exemplu călugări budişti „angajaţi”, adică implicaţi în diverse cauze ce transced planul strict al evoluţiei lor personale. Unul dintre aceştia este Bhikkhu Bodhi, pomenit în treacăt de Robert Wright, autorului unui curs despre care ţi-am mai vorbit, în cel de-al –II-lea Office Hours (un fel de program de audienţe în care profesorul răspunde întrebărilor puse de cursanţi pe forum) de la terminarea celor şase săptămâni de prelegeri. Promisese că revine asupra subiectului în Office Hours III, dar nu a făcut-o aşa că eu, fixată în nişte aşteptări destul de rigide, am căutat singură interviul pe care Bodhi i l-a acordat jurnalistului Joshua Eaton şi am ales acum nişte fragmente pe care să ţi le arăt şi ţie:

 I also was troubled by the way many Buddhists, while speaking eloquently about compassion, viewed the Dharma essentially as a path to inner peace and treated engagement with social and political matters as tangential to their practice. I came to feel that under the conditions of our time, it was necessary to translate such values as loving-kindness and compassion into concrete action in order to reduce the socially-created suffering that so many people today, less fortunate than ourselves, must face as a daily ordeal.

At the Conference on Engaged Buddhism the participants could be seen to fall roughly into two camps: a majority camp, made up of those who accepted the present structures of society and sought to use Buddhist teachings to enable people to function more effectively and peacefully within its contours; and a minority camp, made up of those who sought to draw from the Dharma a radical critique of the dominant social ethos and its institutions. I could see that, absent a sharp social critique, Buddhist practices could easily be used to justify and stabilize the status quo, becoming a reinforcement of consumer capitalism.

I have not made an extensive survey of the current American Buddhist scene, but I did attend the Conference on Engaged Buddhism, organized by the Zen Peacemakers in 2010. I learned much from this experience.

From what I could observe at the conference, a large number of Buddhists are attempting to draw upon principles intrinsic to the Dharma to deal with challenges we face in present-day society. Some, with scientific backgrounds, have been applying mindfulness and meditation practices to alleviate stress and psychological disturbances; others are using the Dharma to aid conflict resolution and still others are helping prisoners and soldiers gain access to Buddhist teachings; some are using Buddhist ethical principles as guideposts to wholesome business practices; others are working with troubled youth; and some are providing compassionate health care and guidance to the dying.

Asta înseamnă pentru mine echilibrul între detaşarea cu care este asociată în mod frecvent practica meditaţiei şi responsabilitate socială, între contemplare şi acţiune, între libertatea pozitivă şi cea negativă.

Până una alta, aştept şi ultima „ediţie” din Office Hours. Cea de-a patra! A patra după ce cursul s-a terminat, înţelegi? De fapt, este prima dată când asist la aşa ceva pe coursera, şi am ceva experienţă cu site-ul. În mod ironic, Robert Wright s-a ataşat atât de tare de curs încât nu prea se îndură să-i pună capăt. Pardon, pardon! A realizat importanţa împărtăşirii informaţiilor valoroase cu miile de „studenţi” înscrişi la cursul lui şi preferă să le răspundă în continuare la întrebări. 

Who's in charge?

Eşti undeva la marginea Parisului, oraş în care te afli pentru prima dată şi vrei să ajungi la Turnul Eiffel pe jos. Cum procedezi? Cel mai probabil îţi vei cumpăra o hartă şi vei urma direcţiile. O altă posibilitate este să întrebi un trecător şi să te încrezi în indicaţiile lui. Poate chiar vei afla o rută mai scurtă. O scurtătură. De unde ştii dacă este bună? Vei afla în momentul în care ajungi la destinaţie sau în momentul în care vei constata că nu ai ajuns, deşi ai umblat toată ziua. Dacă scurtătura te-a dus drept în Montmarte în loc de Champs-de-Mars 7e este evident că ai greşit drumul. Deci cum îţi dai seama că drumul a fost cel bun? În funcţie de locul în care te-a condus, pentru că ştii deja unde îţi doreai să ajungi.

Dar dacă vrei să ajungi la o concluzie sau să iei o decizie? (to reach a decision). În acest caz concluzia sau decizia se presupune că nu sunt dinainte stabilite, prin urmare corectitudinea lor depinde în mare măsură de corectitudinea căii pe care o vei urma. Iar corectitudinea căii de ce mai depinde? Dacă ne gândim la teoria lui Kahneman, există două sisteme ce ne ghidează procesul decizional: sistemul 1 este automat, intuitiv, rapid şi operează pe bază de euristici cognitive sau scurtături. Sistemul 2 este mai lent, reflectiv, analitic, bazat pe logică şi mănâncă resurse cognitive deoarece necesită efort şi se sprijină pe memoria de lucru, care are o capacitate limitată, adică nu poate procesa foarte multă informaţie în acelaşi timp. Din această perspectivă, pentru a ajunge la o concluzie corectă este necesar să-ţi testezi intuiţiile şi răspunsurile automate generate de sistemul 1 cu ajutorul sistemului 2, cel care cică reuşeşte să depăşească limitările primului.

Este o interpretare optimistă. Sistemul 1 este „vinovat” de biasuri şi erori cognitive, dar acestea pot fi chipurile înţelese şi corectate de celălalt sistem. Însă în realitate (care?), lucrurile nu se petrec mereu aşa. Suntem orbi la majoritatea erorilor cognitive comise de noi, ceea ce nu ne opreşte să le vedem, poate chiar să le inventăm (când ne convine) la alţii. O altă interpretare (Haidt) merge şi mai departe, folosind metafora elefantului şi călăreţului: călăreţul este partea conştientă, raţională care îşi imaginează că îl dirijează pe elefant (partea intuitivă şi emoţională), în timp ce de fapt este condus de el şi îi raţionalizează deciziile astfel încât să existe un motiv şi el să nu dea din umeri ca prostul când este întrebat „de ce” face una sau alta. Călăreţul este o maşină de inventat poveşti, motive şi chiar dovezi care să justifice direcţia în care merge elefantul. Aceste poveşti contează şi ele pentru că au rolul de a alcătui o naraţiune coerentă. Dar contează atunci când elefantul nu protestează. Dacă însă călăreţul nu poate furniza explicaţii plauzibile pentru decizia sau judecata elefantului ne aflăm într-o situaţie numită de Haidt „dumbfounding” – adică rămâi mut, incapabil să spui de ce „simţi” sau „ştii” că ceva este „aşa” – vezi imaginea de mai jos, preluată din acest articol.

Dar dacă elefantul ştie de la început unde vrea să ajungă, având agenda lui necunoscută, atunci ne aflăm în situaţia iniţială, când drumul este declarat „corect” dacă ne-a dus la obiectivul vizat (Turnul Eiffel) sau „greşit” dacă am nimerit în altă parte (Montmartre)? De aceea este foarte greu de exemplu şi să convingi cu argumente raţionale pe altcineva, un călăreţ al cărui elefant merge într-o altă direcţie. Biasul de confirmare este acea tendinţă a călăreţului de a favoriza informaţiile sau dovezile ce sprijină credinţele şi dorinţele elefantului.

În Ţara Minunilor, Alice are următorul dialog cu pisica de Cheshire:

“Îmi spui, te rog, pe unde ar trebui să merg de aici?”

“Asta depinde, foarte mult, de unde anume vrei să ajungi”, spuse pisica de Cheshire.

“Nu-mi pasă prea mult unde–”, spuse Alice.

“Atunci, nu contează direcţia pe care o alegi”, răspunse pisica.

“–atâta timp cat ajung undeva”, adăuga Alice, vrând să explice.

“Ah, sigur vei face asta”, spuse pisica, “dacă mergi destul de mult”.

În Ţara Minunilor Alice vrea doar să ajungă undeva, iar pentru asta drumul nu e atât de important. Aici însă vrem să ajungem undeva anume, indiferent că este un loc în spaţiu sau o concluzie, o decizie. Atunci drumul contează. Dar cine şi cum trasează harta? 

"I did not have sexual relations with that woman". Who is "I"?

I did not have sexual relations with that woman. Ai recunoscut celebra minciună a lui Bill Clinton, preşedintele american implicat în poate cel mai cunoscut scandal sexual din politica internaţională (dau la o parte tentativa patetică de a justifica afirmaţia pe motivul că „relaţiile sexuale” nu includ şi felaţiile excutate pe sub biroul de la Casa Albă).

Bill Clinton nu este însă un caz izolat. În 2008, guvernatorul statului New York, Elliot Spitzer, a fost identificat sub numele de cod „Clientul nr.9” ca un vizitator frecvent al hotelului Mayflower, unde închiria de ceva vreme camere...şi prostituate de lux. Trebuie să mai ştii că Elliot Spitzer (căsătorit) era un avocat fervent al valorilor familiale tradiţionale şi milita pentru descoperirea reţelelor de prostituţie şi aducerea după gratii a celor implicaţi. Da, Clientul Nr.9 era unul dintre cei mai înfocaţi oponenţi ai prostituţiei şi încălcării legii, aşa că îţi poţi imagina indignarea publicului atunci când toată târăşenia a fost dată în vileag. Ipocrizie morală? Standarde duble (voi nu aveţi voie, eu am!)? Da, cam aşa pare. Dar nu este tabloul complet, iar povestea fostului guvernator american figurează acum ca studiu de caz în numeroase lucrări de psihologie socială dedicate înţelegerii acestor situaţii contradictorii, mult mai frecvente decât suntem tentaţi să credem.

La prima vedere, care dintre comportamente ţi se pare cel mai condamnabil? Al lui Clinton sau al lui Spitzer? Intuiţia mea (morală?) strigă că minciuna lui Clinton este mai puţin gravă, în contextul în care nu ştiu (poate mă înşel) să se fi opus public unor practici precum prostituţia aşa cum a făcut-o Spitzer. În plus, ne putem întreba dacă ceea ce făcea Clinton în viaţa lui privată, câtă vreme nu contrazicea flagrant politicile publice asumate, ar trebui să constituie informaţie relevantă pentru electoratul său. Aici intuiţia îmi spune din nou că nu ar trebui. Mă scoate din sărite apetenţa publicului pentru detaliile picante din viaţa intimă a politicienilor şi a altor personalităţi publice şi nu înţeleg de ce atenţia nu este îndreptată spre aspecte ce ţin de programe politice, măsuri adoptate şi rezultate pozitive la nivelul societăţii. Pe de altă parte, îmi dau seama că dacă mie mi se pare irelevant cine îi ...of...cum să mă exprim? cine îi face sex oral preşedintelui unui stat, asta nu înseamnă că o mare parte dintre concetăţenii mei nu consideră această informaţie relevantă. Fapta lui Clinton este pentru unii (pe care da, îi bănuiesc de ipocrizie morală) atât de repugnantă şi de dezgustătoare (purity este, vreau nu vreau, unul dintre cei şase stâlpi ai moralităţii descrişi de Haidt, chiar dacă e mai puţin relevant pentru liberali) încât constituie un motiv decisiv pentru a nu-l mai vota. Aceşti unii au însă acelaşi drept la vot ca şi mine, drept pe care şi-l exercită aşa cum ştiu şi aşa cum pot ei. Mai mult, preferinţele noastre pentru un anumit candidat nu sunt nici pe departe atât de libere şi de obiective (unbiased) precum ne placem să credem. Există tendinţe genetice ce ne predispun spre a favoriza dreapta sau stânga, apoi mai există factori ce ne influenţează deciziile fără să fim conştienţi: înălţimea, atractivitatea, carisma sau încrederea de sine afişată de candidaţi. Da, ideal ar fi să încercăm să nu mai oferim pondere unor asemenea elemente, dar practic asta e (aproape) o utopie. Clinton a minţit, e clar. La fel de clar (deşi într-un fel nu sunt de acord) este şi că fiecare e liber să îl condamne ca politician pentru o faptă pentru care, în opinia mea, doar soţia l-ar putea de fapt condamna. Cât despre Spitzer, şi aici intuiţia mă poate înşela făcându-mă să emit snap judgements în lipsa unei analize mai profunde.

Este Elliot Spitzer într-adevăr un ipocrit? Sau este el un ipocrit mai mare decât fiecare dintre noi? O viziune mai nuanţată asupra naturii umane (vezi de exemplu Kurzban sau Kenrick) ne spune că mintea noastră este modulară şi acţionăm diferit în funcţie de care dintre module (numite şi euri) este mai activ la un moment dat, de aici nenumăratele incongruenţe pe care, dacă nu te grăbeşti să le ascunzi sub preş sau să le raţionalizezi, le vei descoperi cu uşurinţă, în fiecare zi, şi în comportamentul tău. Aceste module au avut rolul lor de-a lungul istoriei umanităţii şi au fost selectate de evoluţie. Căutatea unor gratificaţii sexuale imediate a asigurat într-un fel supravieţuirea speciei, de aici un modul numit de Kenrick The mate-acquisition subself, cel care te împinge să te împerechezi, mai ales dacă eşti bărbat (spermatozoizii sunt mai numeroşi decât ovululele), cu (cât mai) multe partenere ca să-ţi propagi genele în (cât mai) mulţi urmaşi. Când Elliot Spitzer trecea pragul camerei 8 din Hotelul Mayflower, foarte probabil „,la comandă” era acel Elliot-The-Mate-Acquirer. Un alt Elliot era însă cel aflat la biroul de guvernator al statului New York, un Elliot a cărui convingere sinceră era că prostituţia este degrandantă şi trebuie eradicată, un om cu valori morale bine definite ce îi motivau măsurile şi politicile adoptate din poziţia pe care o deţinea. Cei doi ştiau unul de celălalt, nu se poate contesta asta, de aceea la nivel intuitiv asemenea discordanţă de atitudini pare greu de înţeles, de apărat şi de etichetat altfel decât ipocrizie. Dar gândeşte-te puţin şi la tine şi vei identifica atitudini relativ stabile care nu coincid totuşi cu unele dintre comportamentele observabile. De câte ori ai dat altora sfaturi în care credeai cu toată fiinţa ta, dar pe care ţi s-a întâmplat să nu le poţi aplica tocmai în privinţa ta? Te face asta ipocrit? Da, putem spune şi aşa, dacă adăugăm că această ipocrizie ar putea fi tratată cu ceva mai multă (auto)compasiune, pentru că este o caracteristică intrinsecă a creierului tripartit şi a minţii noastre complexe şi modulare.

Ce putem face pentru ca „la comandă” să se afle acele module ce servesc intereselor pe termen lung şi care reflectă mai îndeaproape valorile după care dorim să ne ghidăm comportamentul? Să ne închipuim că vom elimina modulele sau tendinţele indezirabile este deocamdată o utopie (deşi ingineria genetică s-ar putea să mă contrazică, însă nu sunt convinsă că în acest caz nu vom experimenta mai degrabă o distopie). În unele ramuri ale psihologiei moderne se vorbeşte despre arhitectura alegerilor. În loc să ne focalizăm doar pe lupta cu propriile module, o soluţie mai inteligentă ar fi să modelăm mediul în acord cu ceea ce vrem să obţinem, pentru că respectivele module se activează, după cum arată numeroase experimente, în funcţie de stimulii la care suntem expuşi şi de situaţia în care ne găsim. Vrei să mănânci mai puţine dulciuri? Evită să intri în cofetării, ocoleşte raionul din supermaket, pune-te în acele situaţii în care modulul tău dulce nu va fi activat. Foloseşte tehnici de self-binding, adică limitează-ţi singur posibilităţile de alegere şi îndreaptă-te spre un mediu congruent cu modulul tău preferat, nu cu cel pe care vrei să-l eviţi.

Din această perspectivă, acţiunile lui Elliot Spitzer capătă mai mult sens. Urmărind în justiţie reţelele de prostituţie, el a încercat în mod activ să recreeze mediul astfel încât a apela pentru sex la serviciul unor prostituate să nu mai reprezinte o opţiune. Mulţi oameni ar putea beneficia de pe urma unui sistem ce nu le permite să dea curs unor instincte puternice pe care, dintr-o altă parte a minţii lor, le resping cu tărie ei înşişi. Din păcate pentru Elliot, tentaţia a fost mai puternică, iar auto-controlul destul de scăzut, aşa că a căzut în dizgraţia celor care îi apreciau iniţiativele şi atitudinile declarate. Dacă înţelegem însă că avem cu toţii mai multe euri ale căror interese sunt diferite şi că aceste euri diferite produc ceea ce numin incongruenţe comportamentale (pentru că le atribuim pe toate, în mod eronat, unui eu stabil), vom vedea şi în altă lumină cazul lui Elliot Spitzer. Nu cumva ne pripim apreciind că dacă nu s-a putut abţine în anumite momente critice din viaţa privată, asta aruncă în derizoriu activitatea lui politică? Acţiunile guvernatorului american reflectă atunci mai puţin ipocrizie morală şi mai mult o încercare activă (şi, de ce nu?, lăudabilă) de a adopta măsuri şi politici care să modeleze un mediu social mai potrivit vremurilor în care trăim, în care tendinţele creierului arhaic al fiecăruia să nu mai fie exploatate de cei care transformă sexul într-o afacere de piaţă. Nu este uşor, iar modulele respective vor continua să existe sau să caute supape prin care să se manifeste –cum i s-a şi întâmplat de altfel lui Spitzer. Minciuna şi negarea lor nu ne ajută la mare lucru, dimpotrivă, întreţin o ficţiune comodă în care doar ipocriţii (adevăraţi) sunt în stare de aşa ceva, niciodată noi.

Hm...deja minciuna lui Spitzer (nu a mărturisit ceea ce făcea) nu mi se mai pare mai gravă decât cea a lui Clinton, mai ales că, odată prins, nu a negat şi a demisionat. Bine, Spitzer a încălcat şi legea, dar acum "judecam" minciuna. Ambii au minţit. Şi în ambele cazuri cred că ar fi fost mai bine sau mai corect să spună adevărul. Dar să nu uităm că a spune adevărul adesea nu este în interesul eului care deschide gura şi se pregăteşte să spună ceva....poate o minciună. Ce-ar fi să întărim şi acele euri capabile, de exemplu, şi de dezminţire?

Pentru un zâmbet perfect

Ţi se întâmplă şi ţie coincidenţe? (Sau ai prefera să le numim sincronicităţi?). Sigur că ţi se mai întâmplă, ar fi culmea să nu ţi se întâmple, doar avem o minte căreia îi plac tiparele, pe de o parte, iar pe de altă parte (tot a minţii), nu suntem echipaţi cu o înţelegere intuitivă prea bună a probabilităţilor bayesiene. Ştii ce a urmat când Apple a lansat prima dată funcţia Shuffle pentru muzică? Clienţii s-au plâns că melodiile nu erau selectate la întâmplare pentru că din când în când se repeta câte una, ceea ce lor li se părea bizar (în realitate e absolut normal ca asta să se întâmple uneori, mai ciudat ar fi să nu se repete niciodată). Prin urmare, compania a măsluit puţin aplicaţia, făcând-o mai puţin random sau aleatorie tocmai pentru ca oamenii, paradoxal, să o perceapă ca fiind random. Isn’t this ironic, don’t you think?

Tu când dai nas în nas cu o coincidenţă, pui botul? Vreau să spun, pui buza de iepure? Stai să vezi de ce…

Sâmbătă după prânz urmăream unul dintre cele mai interesante şi bine structurate cursuri online de pe edx,  anume cel de Bioethics- nu ştii ce pierzi! Se dezbătea tema moralităţii avortului şi se dădea ca exemplu cazul unei femei ce a decis să întrerupă sarcina în momentul când a aflat că fătul suferea de „cleft palate”. Nu ştiam ce înseamnă chestia asta, aşa că m-am documentat. Nu e mare filozofie, sigur ai auzit şi tu de buza de iepure- malformaţie congenitală în care buza superioară este despicată şi care se tratează de obicei cu succes prin intervenţie chirurgicală. Toate bune şi frumoase, mi-am mai îmbunătăţit vocabularul şi cunoştinţele.

Două-trei ore mai târziu eram în tren şi încercam să termin ultima carte a autorilor seriei Freakonomics. Se numeşte Think like a freak şi abia a apărut de câteva zile la editura William Morrow. I almost freaked out! Un capitol întreg despre un tip, Brian Mullaney, confandator  fundaţiilor non-profit Smile Train şi Operation Smile, care se ocupă…ghici cu ce? cu corectarea buzei de iepure în regiunile defavorizate ale globului – poate vei afla şi tu din carte cum i-a venit ideea şi ce înseamnă să faci opere de caritate cu inteligenţă.

Am ajuns la destinaţie, toată lumea sănătoasă şi cu buzele la locul lor (sau pe faţa mea, mă refer în special la cea mai lipicioasă şi drăgălaşă căţeluşă din lume care da, este inclusă în conceptul meu de „lume”). Mă gândesc să încep o nouă carte, de data asta romanul „Viaţa şi vremurile lui Michael K” (J.M. Coetzee), pe care îl aveam în geantă. Deschid şi citesc prima frază:

„Primul lucru pe care l-a observat moaşa la Michael K în clipa în care l-a ajutat să iasă din pântecele mamei sale în lume a fost că avea buză de iepure.”

Închid cartea şi îmi înmoi buzele într-un pahar de…apă cu ceva prin ea.

Acum, ce vreau eu de la tine? Nu, nu să-ţi despic puţin buza, fireşte că nu, unii se chinuie să o lipească la loc şi eu ce fac? Da, am strecurat şi câteva recomandări (mai ales cursul), însă mai e ceva (putred) la mijloc. Vreau să „meditezi” la următoarea întrebare: probabilitatea ca eu să aud iar de buza de iepure în viitorul (relativ) apropiat s-a modificat în vreun fel ca urmare a coincidenţelor de ieri? De ce?

Please, think like a freak! (And watch your lip!).

Informaţii secrete

Este momentul să îţi fac o dezvăluire: mama şi fratele meu suferă de schizofrenie. Acesta este motivul pentru care am vrut să fac Facultatea de Psihologie, într-o încercare de a înţelege mai bine ce se întâmplă în mintea şi în creierul acestor persoane atât de dragi şi de apropiate. În plus, interesul se explică şi prin faptul că eu însămi am respectivele predispoziţii în gene, deci există riscul să dezvolt cândva aceeaşi afecţiune. Cu fiecare an şansele mai scad, deoarece vârsta medie de debut la femei este undeva pe la 25 de ani. Din păcate nu există un tratament care să vindece schizofrenia, doar anti-psihotice ce mai atenuează din simptome.

Te-am minţit! Nu am niciun frate, iar mama (sorry, mom!) este poate cel mai echilibrat membru al familiei noastre (sorry, dad!). De ce am făcut asta? Pentru că vreau să vorbim puţin despre minciună şi aveam nevoie să te aduc într-o anumită stare de spirit (sorry to you too). Tu cum te simţi când eşti minţit? Dar când „doar” ţi se ascunde adevărul?

Este o minciună prin omisiune mai puţin gravă decât o minciună prin invenţie? Depinde de la caz la caz şi de ceea ce înţelegem prin minciună. A minţi înseamnă a nu spune adevărul sau a inventa o versiune a realităţii pe care o prezinţi altora drept adevăr? De cele mai multe ori vorbim de minciună în al doilea sens, de invenţie, şi mai puţin când omiţi să spui tot adevărul sau când pur şi simplu nu aduci în discuţie anumite fapte. În fiecare dimineaţă când ajung la muncă colegul meu mă întreabă, la o cafea, ce am mai făcut în intervalul de timp în care nu ne-am văzut. Iar eu îi răspund. Selectiv, evident! Ar fi imposibil să-i spun tot ce am făcut minut de minut, nici să vreau nu mi-aş mai aduce aminte în asemenea detalii, deci probabil aş minţi fără să vreau, confabulând. Ar fi absurd să mi se reproşeze că mint pentru că nu i-am povestit colegului meu absolut toate peripeţiile mele de ieri după-amiază până azi când ne-am văzut din nou. Dar ar fi o minciună să-i povestesc cum am făcut eu curăţenie în toată casa în condiţiile în care eram la o întâlnire romantică. Un răspuns precum „am mai citit, m-am mai uitat la televizor…” nu este o minciună dacă, pe lângă respectiva întâlnire, am avut şi acele îndeletniciri. Am omis anumite informaţii fără să mint.

Te poţi gândi însă la o situaţie când acelaşi răspuns „am mai citit, m-am mai uitat la TV”, în aceeaşi conversaţie cu colegul devine o minciună? Uite, găsesc eu una: eu şi colegul am început de o săptămână să ne vedem după program şi relaţia noastră evoluează în direcţia formării unui cuplu. Aseară eu am citit, m-am uitat la televizor şi m-am întâlnit cu un bărbat alături de care mi-am petrecut şi noaptea. Eşti de acord că omisiunea mea nu mai este nevinovată, ci e o minciună? Dar care este diferenţa atunci când colegul îmi este şi (proaspăt) iubit? Diferenţa este că informaţia omisă de mine a devenit informaţie relevantă pentru celălalt.

Ce înseamnă informaţie relevantă? Ce se întâmplă când ascunzi informaţia relevantă? În opinia mea, încalci autonomia altei persoane, abuzezi de încredere, te foloseşti de ea şi o manipulezi. Îi încalci autonomia pentru că ea va lua anumite decizii în necunoştinţă de cauză. Colegul meu, dacă ar şti că eu mă văd cu altcineva, ar putea decide să rupă relaţia cu mine. În momentul în care eu îi ascund lucrul ăsta îi limitez libertatea de a alege şi îl direcţionez spre hotărâri luate plecând de la premise greşite. Informaţie relevantă este aşadar acea informaţie ce i-ar determina pe oameni, dacă ar cunoaşte-o, să acţioneze diferit de cum o fac în lipsa datelor ce le sunt ascunse.

Aceeaşi informaţie deci poate fi irelevantă pentru majoritatea oamenilor, dar relevantă pentru câţiva şi doar atunci cred eu că putem vorbi de minciună. Relevanţa nu este însă o categorie dihotomică; ca să complicăm lucrurile, imaginează-ţi un continuum al irelevanţei/ relevanţei ce se traduce într-un continuum al non-minciunii/ minciunii (unele omisiuni sunt, astfel, mai minciuni decât altele). Ce este informaţie relevantă pentru prietenii noştri? Până unde ar trebui să împingem autodezvăluirea în relaţia cu ei? Este corect să le ascundem nişte informaţii personale, poate stânjenitoare ca să ne protejăm noi intimitatea? La prima vedere am spune că da, fiecare om are dreptul să menţină tăcerea asupra unor aspecte din viaţa lor. Pe de altă parte, este corect chiar dacă bănuim că, dacă ei ar şti, ar fi posibil să decidă să nu mai fie prieteni cu noi? Dacă îi privăm de informaţii relevante pentru decizia lor de a mai vorbi sau nu cu noi?

Cu cât relaţia dintre doi oameni este mai strânsă, cu atât mai multe (nu am spus toate!) dintre informaţiile personale ale unuia devin relevante pentru celălalt. Ei alcătuiesc o echipă şi există acolo un schimb permanent de interacţiuni şi chiar interdependenţe ce se sprijină pe încredere.

Relaţia în care este nevoie de cel mai înalt grad de sinceritate, încredere şi autodezvăluire este, cred eu, cea de cuplu. Dar nu orice cuplu, ci acele cupluri în care partenerii pretind că stau împreună pentru că se iubesc, se respectă şi sunt interesaţi de fericirea şi binele celuilalt. O relaţie de iubire fără transparenţă este ca o cafea decafeinizată, o bere fără alcool sau o moleculă de ADN fără o polinucleotidă. Doi oameni care se iubesc sunt însetaţi de adevăr. Când iubeşti, vrei să-l cunoşti pe celălalt, să ştii ce simte, ce gândeşte, la ce visează, ce îl face fericit sau nefericit, ce planuri de viitor, de ce îi este frică, ce sentimente are pentru tine şi cum se simte în relaţie. La rândul tău, eşti dispus să te laşi cunoscut şi văzut de celălalt. Te-ai simţi într-adevăr iubit când ştii că îi ascunzi partenerei tale o serie de lucruri şi ea şi-a format o părere incompletă sau eronată pentru tine? Este corect să o laşi să creadă în continuare nişte neadevăruri şi să acţioneze în acord cu nişte credinţe false? Atenţie! Nu confunda adevărul cu control. Adevărul aşa cum îl înţeleg eu este în strânsă legătură cu libertatea de alegere şi cu capacitatea partenerilor de a-şi asuma o relaţie de cuplu şi consecinţele acţiunilor lor. Cel care caută adevărul poate fi mânat de cele mai nobile scopuri, dar există şi aici o limită – gândeşte-te la cititul corespondenţei partenerei, fără ştirea ei. Într-o relaţie frumoasă nu este nevoie să recurgi la asemenea tertipuri, pentru că adevărul îţi este dezvăluit, este un fel de cadou pe care iubita ta ţi-l face în mod natural, pentru că aşa simte şi nu pentru a scăpa de gura ta. Şi dacă este un adevăr neplăcut? Mai este ăsta un dar? Într-un fel da. Ba poate fi un cadou și mai valoros pentru că nu este ușor să-ți faci curajul de a-i mărturisi partenerului un adevăr dureros. Să zicem că iubita ta a avut o aventură de o noapte cu alt bărbat (sau o femeie, așa-i că ai fi  mai puțin gelos?) și ţi-o spune. Halal cadou! ar putea fi prima reacţie. Dar hai să separăm faptele: deja te-a înşelat, actul este consumat, indiferent dacă ţi-l ascunde acum sau nu. Însă ea decide să nu ţi-l ascundă. Nu ştie cum vei reacţiona, poate chiar se aşteaptă să o părăseşti, deci ar fi în interesul ei să tacă. Cu toate astea vorbeşte, considerând că ai dreptul să ştii şi tu ce s-a întâmplat şi să decizi singur dacă mai vrei sau nu să rămâi în relaţie. Adevărul este calea spre libertate, în timp ce minciuna este un instrument în slujba controlului. Minţi încercând să controlezi şi să dirijezi percepţiile, credinţele şi comportamentul celuilalt. Adesea consideri că asta e spre binele partenerei şi al relaţiei. Te gândeşti că ea nu ar suporta adevărul, aşa că mai bine o menajezi. Ce este însă în substrat? Poate nu aveţi aceleaşi valori, iar tu le plasezi pe ale tale mai sus decât pe ale ei (dacă ar şti ar lua o decizie proastă, gândeşti tu). Poate ea pentru tine este un fel de copil sau o persoană cu discernământ limitat care nu trebuie să ştie mai mult decât consideri tu necesar. Este irelevant pentru tine dacă informaţiile ascunse sunt relevante pentru ea. Îmi pare rău, dar o asemenea relaţie este o ficţiune frumoasă în care tu pari că o iubeşti, iar ea pare că te iubeşte.

Informaţii relevante cu miză importantă pot fi ascunse şi la locul de muncă. Imaginează-ţi că te-ai prezentat la un interviu într-o bancă privată, ai fost angajat, iar după şase luni descoperi că banca se ocupă cu spălare de bani şi direcţionează fonduri către o organizaţie teroristă. Ai fost fără să vrei complice, ai muncit jumătate de an în folosul unor terorişti. Sau poate nu afli nimic clar, dar constaţi că se întâmplă lucruri ciudate şi şeful tău refuză să-ţi ofere explicaţii şi informaţii, îţi zice doar: „Ai fost angajat să-ţi faci treaba şi atât, nu te priveşte ce facem noi cu banii”. Vreau să cred că nu te-ar mulţumi asemenea cuvinte şi ţi-ai da demisia. Ai putea să lucrezi liniştit şi să fii părtaş la acţiuni posibil ilegale sau imorale, în orice caz suspecte şi necunoscute ţie? Poţi considera asemenea lucruri irelevante?

Relaţiile între oameni, mai ales cele semnificative, pornesc de la prezumţia de încredere (sau aşa mi se pare mie normal), la fel cum şi în justiţie „acuzatul” este nevinovat până la proba contrarie. Încrederea iniţială este cu atât mai necesară cu cât ştim că avem o atenţie selectivă, suntem înclinaţi spre biasul de confirmare şi percepem adesea ceea ce credem în loc să fie invers. Încrederea nu este însă oarbă, deşi la început vei fi tentat să treci cu vederea unele incongruenţe şi să-l vezi în continuare pe partener în cea mai bună lumină posibilă. Cea mai bună lumină posibilă nu înseamnă aici că este perfect ci că nu te minte. Dacă suspiciunile persistă, la un moment dat se schimbă balanţa: începi să-l vezi în cea mai proastă lumină posibilă, adică nu mai ai încredere în nimic din ce spune şi nu mai ştii când spune adevărul sau când minte.

Ca să complicăm şi mai mult, sunt unele persoane care preferă să nu ştie anumite lucruri. Mi-e greu să înţeleg cum au ele relaţii împlinitoare, dar admit că dacă există un drept la adevăr pe care doreşti ca partenerul să ţi-l respecte, la fel de bine ar putea exista şi un drept la ignoranţă. Un adevăr vârât pe gât cu forţa nu mai este respectare a autonomiei, ci încălcarea ei. Aveţi însă grijă să specificaţi asta de la începutul relaţiei.

La loc comanda

Un bolnav suferind de cancer se află în spital şi are o discuţie cu medicul, care îi prezintă opţiunile: dacă nu se operează şi nu urmează apoi un tratament cu citostatice prognosticul este sumbru, mai are un an sau doi de trăit. Pacientul refuză. Înţelege informaţiile prezentate dar, din cauza unor principii şi convingeri personale, preferă chiar să moară decât să ia citostastice. Această decizie poate fi frustrantă pentru un medic a cărui valoare fundamentală este viaţa şi care consideră că este dator să facă tot ce este în putinţa lui pentru a-şi salva pacienţii.

Până prin anii 1960 medicii se ghidau după principiile lui Hippocrate, adică jurau „pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi zeii şi zeiţele” ca „atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor”. Jurământul lui Hippocrate le permitea să stabilească ei înşişi ce înseamnă folosul şi binele bolnavilor şi să acţioneze în consecinţă. Nu erau nevoiţi să le spună adevărul, să le ofere toate informaţiile relevante, nici să le dezvăluie întregul diagnostic dacă ei considerau că nu ar fi în beneficiul pacienţilor. De asemenea, se simţeau îndreptăţiţi să ia anumite decizii legate de tratament fără să se consulte cu bolnavii, chiar şi când aceştia erau conştienţi, cu discernământul neafectat, deci capabili să înţeleagă situaţia şi să facă alegeri. Treptat, opinia publică a început să sesizeze anumite abuzuri comise de medicii ce puneau puţin preţ pe autonomia pacienţilor. Normele etice au fost redefinite şi nuanţate, astfel încât în prezent autonomia a devenit un principiu-cheie în relaţia medic-pacient. Un bolnav nu poate fi reţinut fără voia lui în spital decât dacă este minor sau are în mod evident discernământul afectat. De asemenea, medicul nu poate hotărî să efectueze o intervenţie chirurgicală fără consimţământul pacientului, mai puţin în situaţii de urgenţă când acesta este inconştient. Iar dacă bolnavul refuză un tratament fără de care va muri, medicul nu i-l poate administra cu forţa. Nu are voie nici să-i ascundă informaţii relevante pentru a-i direcţiona decizia, cum ar fi să nu-i spună ce efecte secundare au citostaticele sau să-i creeze false speranţe că după o operaţie dificilă va funcţiona ca înainte, minciună spusă cu scopul de a-l convinge să accepte intervenţia.

Dezbaterile etice în privinţa transferului autonomiei de la medic către pacient sunt departe de a fi tranşate. Există încă adepţi ai paternalismului medical care consideră că doctorii sunt în măsură, în virtutea expertizei lor medicale, să decidă ceea ce este mai bine pentru pacienţii lor. Gregory House este un exemplu extrem. Ficţional, desigur. În realitate, un doctor care ia cu japca o persoană de la domiciliu şi o internează fără voia ei ar zbura în secunda doi din spital, poate chiar în cămaşă de forţă. Nici intrarea prin efracţie în locuinţele pacienţilor nu ar fi văzută cu ochi buni de un tribunal, decât dacă justiţia este într-adevăr oarbă. Din fericire pentru el, dr. House este prezentat în film ca având mai mereu dreptate şi astfel serialul poate continua

Oamenii au dreptul să aleagă inclusiv dacă vor să trăiască sau nu. Un caz aparte îl constituie sinuciderea sau mai bine spus tentativa se sinucidere. Dacă ne gândim la etica autonomiei, am putea privi sinuciderea ca pe o decizie strict personală în care un medic nu ar avea de ce să intervină. În realitate, cei care ajung să întreţină o ideaţie suicidară cel mai adesea au o boală psihică ce le limitează discernământul, fie că e vorba de depresie majoră, personalitate de tip borderline, schizofrenie, tulburarea bipolară sau abuz de substanţe. De multe ori sinucigaşii ajung la urgenţă în stare gravă, iar prioritatea medicală este să li se salveze viaţa, în lipsa multor informaţii despre ce i-a determinat pe aceştia să ia o asemenea decizie. Starea psihică şi capacitatea de discernământ sunt aproape imposibil de determinat în momentul în care ai un pacient inconştient ce a fost adus cu salvarea pentru că s-a aruncat de pe Intercontinental. Nu cred că există un medic care într-o astfel de situaţie când orice secundă contează ar amâna tratamentul pentru a stabili în ce măsură gestul sinucigaş a fost comis în deplină cunoştinţă de cauză.

Să ne imaginăm însă un dr. Anti-House, adept al autonomiei depline. Acum o săptămână a salvat de la moarte un bărbat ce încercase să se sinucidă înghiţind un pumn de pastile. Acesta şi-a revenit şi s-a constatat că nu suferă de nicio tulburare mentală. Nu era beat sau drogat în momentul tentativei, aşa că ipoteza unui discernământ limitat nu stă în picioare, nici măcar în mâini, pentru amatorii de acrobaţii sau giumbuşlucuri în care ai nevoie de ceva flexibilitate (morală?).  Dr. Anti-House  şi pacientul stau acum de vorbă:

-  Domnule doctor, ce mi-aţi făcut? Eu am vrut să mor şi din cauza dumneavoastră constat că acum sunt într-o situaţie pe care nu mi-am dorit-o, adică în viaţă!

-   Da, ştiţi...asta e procedura, nu aveam de unde să ştiu dacă v-aţi dorit într-adevăr să muriţi sau a fost o decizie luată fără discernământ.

-         Da, vă înţeleg şi pe dumneavoastră. Numai că acum ştiţi. Înţelegeţi ce înseamnă pentru mine faptul că aţi trecut peste voinţa mea?

-          Îmi pare rău, dar în acel moment era singura acţiune rezonabilă.

-          Şi acum?

-          Acum ce?

-          Acum nu veţi face nimic? Aţi intervenit fără voia mea într-o decizie personală. Dacă nu eraţi dumneavoastră aş fi fost mort, exact cum îmi doream.

-          Încă vă mai doriţi asta?

-          Evident! Deci cum credeţi că putem rezolva această problemă?

-          Nu înţeleg ce insinuaţi.

-          O să fiu mai clar atunci. Puteţi să îmi administrez o injecţie letală şi astfel vă veţi repara greşeala. Am înţeles că nu aţi greşit neapărat şi era singurul lucru pe care l-aţi putut face iniţial, însă acum aveţi suficiente informaţii şi ştiţi că ar fi fost mai bine să nu interveniţi. Din fericire, consecinţele neplăcute pentru mine, de care acum sunteţi conştient, pot fi remediate.

-          Adică să vă omor? Nu vă puteţi omorî singur la loc?

-          Nu. Puteţi considera că eu am încercat să mă omor o dată şi am fost împiedicat de dumneavoastră. De ce să încerc eu să mă omor de două-trei ori şi să risc să se repete această situaţie? Pregătiţi vă rog injecţia şi vă veţi simţiţi şi dumneavoastră cu conştiinţa împăcată.

Nu ştim ce va hotărî dr. Anti-House, dialogul are notele lui absurde, dincolo de care însă putem identifica cât este de greu să stabileşti până unde poţi merge cu delegarea autonomiei către pacient. Nu cred că cineva ar ajunge să dea curs unei astfel de cereri. În fond, pe lângă autonomia pacientului mai există şi valorile şi autonomia doctorului, iar acesta poate refuza anumite practici prin care şi-ar încălca principiile sau convingerile religioase. (Cea mai întâlnită situaţie este cea a medicilor care nu sunt de acord să participe la o întrerupere de sarcină, invocând ceea ce se numeşte în bioetică „obiecţie pe motive de conştiinţă”; la fel, în cazul eutanasiei). Cererile de amputare a unor membre sănătoase, venite de la pacienţi suferind de BID (body integrity identity disorder) sunt de asemenea foarte controversate.

Pe de altă parte, ce înseamnă discernământ? Dar discernământul limitat care permite medicului să nu ia în calcul dorinţa unui bolnav? O persoană depresivă poate fi considerată lipsită de discernământ? Dar un martor al lui Iehova care refuză transfuzia de sânge din nişte motive greu de catalogat drept raţionale de restul oamenilor? Este cineva în vârstă de 17 ani şi 11 luni în mod real mai matur şi mai capabil de a decide asupra vieţii sale decât altcineva de 18 ani, mai mare cu doar o lună? Ce înseamnă decizie informată? Se presupune că oamenii sunt în stare să înţeleagă informaţiile care le sunt prezentate, la fel ca şi consecinţele acţiunilor lor. De câtă înţelegere a unor probleme medicale complexe sunt însă capabili cei din mediile defavorizate care abia dacă au mers câţiva ani la şcoală sau nu au mers niciodată?

Deciziile medicale, în care autonomia personală este normal să fie respectată, afectează în primul rând persoana în cauză care, din diverse motive cu care ceilalţi pot sau nu să fie de acord, hotărăşte ce vrea să facă cu viaţa (sau moartea) ei. De multe ori însă cei din jur iau decizii ce influenţează viaţa întregii comunităţi. De exemplu, poate fi frustrant faptul că o (mare) parte a electoratului, ba chiar cea mai conştiincioasă parte, ca şi participare la vot, habar nu are pe ce planetă ne aflăm:

Da, aceştia sunt oameni care votează. Trăim într-o societate democratică, ceea ce înseamnă că excludem din start posibilitatea interzicerii acestui drept fundamental vreunei categorii de cetăţeni. Pe de altă parte, există lucruri ce ar putea fi făcute pentru a nu mai depinde de voturile marţienilor şi venusienelor din videoclipul de mai sus (să-i trimitem să voteze pe planeta pe care îşi imaginează că se află? :P). Creşterea nivelului de educaţie mi se pare cea mai eficientă metodă. Cu cât o populaţie este mai educată, cu atât mai mult putem vorbi „pe bune” de alegeri informate, de autonomie deplină, de alegeri şi decizii conştiente, integrate şi asumate. Dar oare îşi doresc guvernanţii noştri un electorat educat? De la mine de pe Lună (de fapt de pe partea întunecată şi nevăzută a ei, unde mă ascund de NASA) situaţia se vede cam gri. Nu ştiu însă cum se vede de la tine. Poate mai roz, dacă ai norocul de a te afla pe GJ 504b.

Alt zbor deasupra unui cuib de c(r)uci, de această dată călare pe un TU-160

Foarte rar urmăresc ştirile politice. Mai arunc câte un (de)ochi pe pagina de Facebook a lui Remus Cernea ca să văd ce melodie mai postează (ultima e aia cu pasărea pheonix a câştigătorului- sau câştigătoarei- ultimului Eurovision; da, îmi place şi mie uneori să mai pun bărbi, chiar şi să-mi fie puse). Îi apreciez şi majoritatea ideilor şi iniţiativelor din Parlament. Dar cel mai mult îmi plac tricourile lui cu trupe rock de care mă gândesc serios să îl dezbrac, pentru adulmecare şi includere în baza de date pentru acel proiect-fantomă cu întâlniri amoroase despre care ţi-am mai vorbit, dar pe care încă nu l-am scos de la naftalină; glumesc, mirosul de natfalină interferează cu hormonii naturali şi nu cred că aş avea clienţi interesaţi de relaţii cu molii).

Vaai, dar iar m-a luat gura pe dinainte – sau mâna aia extraterestră. Nu cu Remus aveam treabă acum. Momentan mă uit la spectacolul oferit de Rogozin şi Băsescu şi încă nu m-am hotărât dacă să râd (în barbă) sau să plâng. Cine râde la urmă râde mai bine, nu? Nu neapărat, mai bine râzi de la cap la coadă. Cei doi aleşi se află în plin război. Al declaraţiilor, deocamdată, nu suntem pe timpul romanelor de capă şi spadă ale lui Michel Zevaco; şi nici nu se mai poartă săbiile atunci când avem la dispoziţie bombe, deci să aşteptăm să apeleze şi la artileria grea.

Hai că le-am interceptat schimbul de replici. Pe unele dintre ele le voi scrie şi aici, doar au apărut deja pe posturile publice şi reprezintă surse deschise.

Sâmbătă după-amiază, Rogozin a scris pe contul sau Twitter aşa: La solicitarea SUA, România şi-a inchis spaţiul aerian pentru avionul meu. Ucraina nu mă lasă din nou să trec. Data viitoare voi zbura la bordul (bombardierului) TU-160.

Declaraţie incendiară ce a inflamat televiziunile publice mai ceva ca sânii şi chiloţii fierbinţi ai Nicoletei Luciu (sunt în urmă cu bombele sexi, nu?). Ministerul Afacerilor Externe a luat act şi a trimis o sesizare oficială autorităţilor din Moscova pentru a cere explicaţii suplimentare:

Ministerul Afacerilor Externe apreciază că ameninţarea cu folosirea unui bombardier strategic rus, de către un vicepremier rus, reprezintă o declaraţie foarte gravă, în actualul context regional, în care Federaţia Rusă a încălcat suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, iar forţe separatiste proruse violează grav ordinea publică din statul vecin

În acest context, Ministerul Afacerilor Externe solicită autorităţilor de la Moscova să precizeze public dacă afirmaţiile citate ale vicepremierului Rogozin reprezintă poziţia oficială a guvernului Federaţiei Ruse faţă de România ca stat membru UE şi NATO.

Un comunicat de bun simţ, poate eşti de acord. Pe de altă parte crezi că conducătorul suprem al navei noastre numită România se putea abţine să nu arunce şi el câteva paie pe foc (peste dosarul „flota”)? Doar are antecedente şi acum o lună sau două el însuşi ameninţase o jurnalistă că s-ar putea să nu-şi mai găsească soţul acasă. Aşa că domnul Băsescu manifestă înţelegere faţă de oficialul rus, însă am dubii că această înţelegere va fi corect înţeleasă şi de domnul Rogozin. despre care iată ce afirmă nu pe contul twiiter sau facebook, ci direct la televizor:

Trebuie aflat câtă votcă a consumat înainte să facă aceste declaraţiii. e o declaraţie tipic rogoziană, cu lipsa de respect faţă de orice altceva ce nu reprezintă Mama Rusia, el a rămas încă la modul de gândire al stalinismului. Ăsta e Rogozin.

Rogozin, după mine, este nebunul regelui. El are rolul să enerveze şi, dacă te potriveşti să-l iei în serios, trebuie să iei măsuri costisitoare şi nu poţi să cazi în capcana ca la puncte de vedere ale lui Rogozin, unui clovn de teapa lui îi răspunzi ca atare.

Rogozin revine şi el:

Mă întreb câte pahare a golit Băsescu “ca să îşi facă curaj” înainte de a închide spaţiul aerian românesc pentru avionul nostru.

Brr...se cam joacă cu focul sau mi se pare mie? Iar noi? Noi nimic, ne uităm la televizor, ne facem c(r)uci şi ne rugăm zeului Dionis să nu-l mai ducă pe Rogozin în ispită, iar zeului Poseidon să-i trimită preşedintelului nostru (l-ai votat?) vânt din pupă. Te rog nu mă pune să le fac un profil psihologic, tare mi-e teamă că în petele de cerneală unul ar vedea doar bombardiere, celălalt submarine, iar eu pahare peste pahare şi câteva bărbi. Partea proastă este că aceşti indivizi au putere şi capabilitatea (militară!) de a arunca nu doar cu cuvinte, ci şi cu bombe (na că m-am contaminat şi eu! sau am explodat?). Aşa că să sperăm că nu vom viziona următorul act dintr-un bunker sau de sub nişte cruci pe care scrie "victime colaterale necunoscute". 

Recunosc că cei doi cu paharele lor mi-au făcut poftă de un cocktail. Molotov! Hai noroc! Sau Chtob vse byli zdorovy!

PS: un film superb, în regia lui Kubrick, despre cum a declanşat un general paranoic un război nuclear: http://www.imdb.com/title/tt0057012/ Asta aşa, în aşteptarea vremurilor când viaţa va bate filmul (ai acolo şi o mână extraterestră)

Un fel de zbor deasupra unui cuib de cuci

Ţi-am spus eu că de când cu cursurile de etică încep să văd dileme morale peste tot? Nu că ar fi ceva surprinzător: ele chiar sunt peste tot, doar că devin vizibile atunci când, din diverse motive, atenţia ta este îndreptată spre ele (la fel cum şi microbi sau fire de praf sunt pretutindeni, însă rămân aproape invizibile pentru majoritatea, în timp ce anumite structuri de personalitate – vezi Howard Hughes, jucat de Lenoardo di Caprio în Aviatorul- îşi organizează întreaga viaţă în jurul (evitării) minusculelor particule percepute drept extrem de ameninţătoare).

Am început să urmăresc un serial nou-nouţ, a cărui acţiune se petrece în secţia de Neurologie a unui spital din Statele Unite. My cup of tea, desigur. Un ceai savuros, din care am gustat deja o linguriţă de Capgras, un strop de neglijare hemispaţială, o tumoră pe creier, un vârf de demenţă, toate pe un fond de tulburare bipolară (în temerni vechi, tulburare maniaco-depresivă)  de care suferă chiar personajul principal, doctorul Catherine Black. Trecând peste prezentarea din film adesea caricaturală a bolii (ceaiul acesta e destul de diluat), doctoriţa noastră are episoade de depresie, ţinute sub control prin medicaţie, şi de manie, mai puţin controlate prin medicaţie. Nu pentru că medicamentele nu ar fi eficiente. Ci pentru că atunci nu prea le ia (se numeşte complianţă scăzută la tratament). De ce nu le ia? Pentru că mania este o stare subiectivă foarte placută. (De unde ştiu? Ei, ştiu şi gata!). Când eşti în episod maniacal ai o energie senzaţională, te simţi în stare să muţi munţii din loc, ba chiar eşti tu un mini-Mahomed la care vin munţii în pas alergător, fără ca asta să se numească alunecare de teren. Nu prea îţi vine să înghiţi un pumn de pastile care să facă fericirea şi energia astea să dispară, mai ales dacă deja eşti în plină euforie şi iluzie de omnipotenţă. Aşa că nu le iei. Problema e că pe lângă aceste stări subiective de extaz, sau chiar din cauza lor, prezinţi un risc imens să iniţiezi tot felul de comportamente foarte riscante: sex sălbatic cu necunoscuţi, altercaţii pe stradă, jocuri de noroc, cumpărături exorbitante ce-ţi depăşesc posibilătile şi altele. Başca o serie de halucinaţii şi idei delirante (de grandoare, de reformă,  erotomaniace, mistice, de referinţă, de relaţie- pentru cei familiarizaţi).

Acum, oamenii au dreptul la autonomie şi pot alege în general să refuze tratamentul, deşi acest drept este limitat în cazurile în care discernământul este (profund) afectat. E de discutat în ce măsură o persoană în episod maniacal dispune de discernământ în acel moment. Probabil că nu. Asta nu înseamnă totuşi că poate fi internată cu forţa sau obligată să ia medicamente, decât dacă reprezintă un real pericol pentru alţii şi se arată agresivă. O soluţie ceva mai nuanţată ar fi un fel de contract semnat de pacient într-un moment de perfectă luciditate, prin care el îşi exprimă dorinţa de a primi sau nu tratament când va suferi un viitor episod maniacal, stipulându-se şi limitele acestui acord. (De exemplu: sunt de acord să fiu dusă cu salvarea la camera de gardă de la Obregia dacă mă găsesc rudele jucând apartamentul la ruletă, nu şi dacă sunt suprinsă în dormitor cu cinci bărbaţi).

Catherine Black nu îşi ia mereu tratamentul. Alta este însă dilema etică. Care, care? Cucu, cucu - o pasăre cu standarde morale îndoienice şi investiţie parentală redusă- ştii ce face cu ouăle! Bau! Ea este medic şi interacţionează zilnic cu pacienţi cărora le prescrie medicamente, le pune un diagnostic şi ia decizii ale căror consecinţe se pot traduce în termeni de viaţă şi moarte pentru aceştia. Nu a declarat nimănui tulburarea de care suferă. Conducerea spitalului nu are cunoştinţă despre tulburarea ei bipolară. În episodul 2, şeful de secţie cheamă întregul personal într-o şedinţă generată de un incident cu urmări tragice: un neurochirug cu vastă experienţă tocmai omorâse un pacient din greşeală -  el însuşi fusese diagnosticat cu o tumoră cerebrală nedeclarată ce i-a afectat capacităţile motorii, asftel că în timpul unei operaţii i-a alunecat mâna prin creierul pacientului de pe masă, iar acesta a decedat. Pentru a preîntâmpina alte tragedii asemănătoare, şeful de secţie îi avertizează pe toţi că au obligaţia de a anunţa orice problemă de sănătate fizică sau mentală ce le-ar putea afecta activitatea profesională. Mai mult, au datoria de a anunţa şi dacă au suspiciuni că vreun coleg de-al lor se confruntă cu o asemenea situaţie şi nu dezvăluie informaţiile respective.

Catherine tace mâlc. Îşi iubeşte profesia şi nu vrea să şi-o piardă. Mai există însă cineva care s-a prins de ceea ce se întâmplă, un neurochirurg, dr. Ian Brickman care...tace şi el. Ai putea să te întrebi dacă mai putem vorbi de dileme morale în condiţiile în care regulile şi legile sunt clare. Ei bine, da, putem vorbi liniştiţi în continuare, pentru că nu tot ce e legal e şi moral şi nu tot ce e moral e şi legal. Poate că neurochirurgul are anumite valori personale pe care le plasează mai presus de directivele conducerii spitalului. El ştie că Catherine este unul dintre cei mai buni specialişti, până acum nu a produs nici un incident major şi, judecând oarecum utilitarist, consideră că avantajele păstrării ei în funcţie sunt mai mari decât dezavantajele. Din 100 de pacienţi pe care i-a avut ea, 95 au beneficiat de cele mai bune îngrijiri, sănătatea şi calitatea vieţii lor înregistrând progrese reale. Ceilalţi cinci, probabil trataţi în episod maniacal, au avut câte ceva de suferit, dar nu a murit nimeni, nici nu se observă dizabilităţi majore. În aceste condiţii, colegul ei s-ar putea simţi îndreptăţit să nu spună ceea ce se întâmplă, considerând că este în avantajul majorităţii pacienţilor şi ignorând acel principiu din medicină care zice „First do  not harm!”.

Doctorul Ian Bickman alege să tacă. Dar nu, nu printr-un raţionament de tipul celui de mai sus, aia era într-un univers paralel în care dilemele etice chiar sunt dileme etice şi oamenii şi cucii iau decizii raţionale, chiar în detrimentul interesului personal (nu că ar fi fost şi cea mai potrivită decizie, dar măcar ar fi avut o explicaţie ceva mai măgulitoare pentru natura umană). Ian Bickman tace pentru că Catherine, atunci când e maniacală, face „nişte lucruri foarte rele” care lui îi produc o mare plăcere (da, vorbeam de sex mai devreme; şi de ouţe). Dincolo de dezbaterile etice, cam ăştia suntem (nu, tu nu! persoanele de faţă sau din faţă se exclud! dar se poate şi să te întorci puţin cu spatele).

Principiul dublului efect. Or how you can have your cake and eat it

Întâmplarea face ca în această perioadă să urmăresc, cu mult interes, două cursuri de (bio)etică pe platformele de învăţământ gratuit la care sunt abonată. Cum am un grad de înalt de sugestibilitate (care mă face şi vulnerabilă la hipnoză, mai ales la cea realizată cu instrumente profesioniste, adică o pereche de ochi frumoşi), acest lucru se va simţi şi în articolele mele, care sper însă să nu devină, de la sine putere, (excesiv de) moralizatoare.

Principiul dublului efect. Ce drăcia dracului mai e şi asta? După părerea mea, chiar asta e: o drăcie sau o găselniţă care-ţi permite să-ţi justifici o acţiune îndoielnică sub pretextul că reprezintă doar efectul secundar ale unui scop mai important care scuză mijloacele. Să-ţi dau câteva exemple.

Un general de armată decide să bombardeze o ţintă militară de pe teritoriul duşman. Acolo sunt şi nişte zeci de civili, care vor muri, iar generalul ştie asta. Însă intenţia lui nu este să-i omoare pe ei, ci să distrugă obiectivul militar, acţiune care, în condiţii de război, pare a fi justificată şi corectă din punct de vedere moral. Prin urmare, uciderea civililor devine permisibilă, iar generalul nu se simte responsabil de fapta respectivă.

Un doctor care consideră că avortul este întotdeauna o faptă condamnabilă poate decide să extirpe uterul unei femei însărcinate bolnavă de cancer pentru a salva viaţa acesteia. El nu va ucide fătul în mod direct, doar înlătură uterul înăuntrul căruia se întâmplă să se afle şi embrionul. Ca să vezi însă la ce incoerenţe se ajunge cu acest principiu, gândeşte-te la o situaţie medicală echivalentă, tratată însă total diferit: în trecut se putea întâmpla ca la naştere să intervină o complicaţie ce punea în pericol atât viaţa mamei cât şi a (foarte –foarte aproape) pruncului (interesant...fătul devine copil atunci când a ieşit total din vagin? dar când este la câţiva centimetri şi încă nu s-a născut e încă făt sau bebeluş?). Fătul rămâne blocat şi dacă doctorul nu efectuează o procedură brutală numită craniotomie (prin care este omorât), atât el (fătul, nu doctorul :D) cât şi mama vor muri. În aceste condiţii, acelaşi doctor dispus în situaţia precedentă să înlăture uterul, va refuza să facă craniotomia, pe motiv că aceasta presupune o intervenţie directă asupra fătului; prin urmare, se vor pierde două vieţi.

Tot în medicină, doctrina dublului efect permite luarea unor decizii în privinţa bolnavilor în stadiu terminal, care suferă de dureri insuportabile, în condiţiile în care legile interzic eutanasia. Nu ai voie să-i administrezi o injecţie letală nici măcar la cerere, dar ai putea încerca următoare şmecherie: îi dai o cantitate mare de morfină, în scopul ameliorării durerii, conştient fiind că e foarte posibil ca organismul lui să nu reziste la o asemenea doză. Cumva, printr-un raţionament întortocheat şi mult prea subtil pentru mine, nu ai voie să-l eutanasiezi, dar ai voie să-i dai morfina ce duce la acelaşi rezultat, doar că scopul declarat este, chipurile, altul. Inconsistenţa se observă şi când schimbi datele problemei: dacă ai administra aceeaşi doză unui pacient ce are dureri, dar care nu suferă de o boală fatală, cu siguranţă ai încurca-o şi fapta ta nu ar mai fi justificată nicicum prin scuză „nu am vrut să-l omor, doar să-i diminuez suferinţa”. Principiul dublului efect îmi pare mai degrabă o teorie în spatele căreia se ascund alte motivaţii decât bunele intenţii: asumarea doar pe jumătate a faptelor, ipocrizie, lipsă de onestitate, încercarea de a evita responsabilitatea. În opinia mea, fie legalizezi eutanasia la cerere, în condiţii bine stabilite, fie interzici şi practica administrării de morfină (acelaşi rezultat previzibil) dar nu pretinzi că cele două lucruri sunt diferite.

Principiul dublului efect are susţinătorii şi criticii lui (de partea cărora mă aflu şi eu, dar asta sper că nu te va influenţa prea mult prea tine :P). Ce spun criticii? În primul rând că suntem responsabili de toate consecinţele previzibile ale acţiunilor noastre, indiferent de intenţie, astfel că nu putem să ne spălăm pe mâini de cele negative şi să le îmbrăţişăm pe cele pozitive. Utilitariştii susţin, şi sunt de acord cu ei strict în această privinţă, că nu există o diferenţă reală între extirparea uterului şi craniotomie, între eutansie şi doza mare de morfină, pe scurt între acţiunile încadrate de principiul dublului efect la categoria „efecte secundare” şi acţiunile urmărite intenţionat. În continuare, când vine vorba de luat o decizie, situaţiile se complică, iar aici, spre deosebire de utilitarişti, cred că principiul maximizării consecinţelor pozitive nu este soluţia viabilă în absolut orice situaţie, dar te rog să nu mă întrebi mai multe J).

În al doilea rând, intenţia este adesea foarte greu de stabilit cu exactitate, nici la detectorul de minciuni, nici sub tortură, nici ca urmare a celor mai grozave procedee investigative. Normal că unele intenţii sunt mai plauzibile decât altele, dar plauzibil nu înseamnă şi sigur. Nu avem acces direct la intenţiile cuiva, doar la comportamente, iar în aceste condiţii doctrina dublului efect permite abuzuri şi justificări îndoielnice. Este plauzibil să presupunem că generalul din primul caz a urmărit doar atacarea ţintei inamice, dar cum ştim sigur că nu era şi un sadic care s-a bucurat că erau şi civili de faţă, ba chiar a aşteptat cuminte să se adune mai mulţi înainte să lanseze bomba? De ce să limităm intenţia doar la obiectivul militar, câtă vreme a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, ştiind că acea bombă va ucide oameni nevinovaţi? Putem considera acele vieţi nişte efecte secundare, victime colaterale sau consecinţe nedorite, deşi foarte corect anticipate? Generalul va lua o decizie, dar acea decizie implică şi responsabilitatea morală faţă de civilii ucişi fără voia lor. Doctorul ce eutanasiază un pacient în stadiu terminal sau cu handicap extrem (ai văzut Mar Adentro?)  la cererea acestuia ia şi el o hotărâre, în funcţie de datele situaţiei cu care se confruntă.

În încheiere îţi mai prezint un caz real ca să vezi ce se poate întâmpla când te foloseşti de principiul dublului efect şi, mai ales, de o altă diferenţă controversată: este a face rău mai grav decât a lăsa răul să se întâmple fără să intervii? În 1982 s-a născut în Indiana „Baby Doe”, un copil suferind de sindromul Down, dar şi de o problemă gastro-intestinală ce s-ar fi remediat destul de uşor printr-o intervenţie chirurgicală. Părinţii lui au refuzat tratamentul, iar bebeluşul a murit. Sunt ei responsabili de moartea lui Baby Doe? Sunt mai puţin responsabili din punct de vedere moral decât dacă l-ar fi omorât cu mâna lor? Nu l-au sufocat cu perna pe faţă, doar nu au acceptat intervenţia, ştiind foarte bine că fără ea va muri. Ar fi refuzat părinţii tratamentul şi dacă Baby Doe ar fi fost un copil normal, fără sindromul Down (99% au o inteligenţă sub medie, dar cei mai mulţi se adaptează în societate, pot avea un serviciu şi îşi întemeiază familii)? Cazul a stârnit controverse aprinse în rândul opiniei publice, drept urmare în 1984 a fost adoptat Amendamentul Baby Doe, care cataloghează drept abuz refuzul părinţilor de a permite tratamentul copiilor cu dizabilităţi.

Să ştii că nu am scris acest articol ca să-ţi stric duminica cu craniotomii, eutanasie abuzuri sau controverse filosofice şi etice. Am încercat în primul rând să-mi lămuresc eu mai bine unele aspecte. Dacă apar manifestări neplăcute, acestea sunt pur şi simplu colaterale şi cel mai bine ar fi să nu te adresezi niciunui specialist, vor trece de la sine.