I did not have sexual
relations with that woman. Ai recunoscut celebra minciună a
lui Bill Clinton, preşedintele american implicat în poate cel mai cunoscut
scandal sexual din politica internaţională (dau la o parte tentativa patetică
de a justifica afirmaţia pe motivul că „relaţiile sexuale” nu includ şi
felaţiile excutate pe sub biroul de la Casa Albă).
Bill Clinton nu este însă un caz izolat. În 2008, guvernatorul statului New
York, Elliot Spitzer, a fost identificat sub numele de cod „Clientul nr.9” ca
un vizitator frecvent al hotelului Mayflower, unde închiria de ceva vreme
camere...şi prostituate de lux. Trebuie să mai ştii că Elliot Spitzer
(căsătorit) era un avocat fervent al valorilor familiale tradiţionale şi milita pentru descoperirea reţelelor de prostituţie şi aducerea după gratii a celor
implicaţi. Da,
Clientul Nr.9 era unul dintre cei mai înfocaţi oponenţi ai prostituţiei şi încălcării legii, aşa că
îţi poţi imagina indignarea publicului atunci când toată târăşenia a fost dată
în vileag. Ipocrizie morală? Standarde duble (voi nu aveţi voie, eu am!)? Da,
cam aşa pare. Dar nu este tabloul complet, iar povestea fostului guvernator
american figurează acum ca studiu de caz în numeroase lucrări de psihologie
socială dedicate înţelegerii acestor situaţii contradictorii, mult mai
frecvente decât suntem tentaţi să credem.
La prima vedere, care dintre comportamente ţi se pare cel mai condamnabil?
Al lui Clinton sau al lui Spitzer? Intuiţia mea (morală?) strigă că minciuna
lui Clinton este mai puţin gravă, în contextul în care nu ştiu (poate mă înşel)
să se fi opus public unor practici precum prostituţia aşa cum a
făcut-o Spitzer. În plus, ne putem întreba dacă ceea ce făcea Clinton în viaţa
lui privată, câtă vreme nu contrazicea
flagrant politicile publice asumate, ar
trebui să constituie informaţie
relevantă pentru electoratul său. Aici intuiţia îmi spune din nou că nu ar
trebui. Mă scoate din sărite apetenţa publicului
pentru detaliile picante din viaţa intimă a politicienilor şi a altor
personalităţi publice şi nu înţeleg de ce atenţia nu este îndreptată spre
aspecte ce ţin de programe politice, măsuri adoptate şi rezultate pozitive la
nivelul societăţii. Pe de altă parte, îmi dau seama că dacă mie mi se pare
irelevant cine îi ...of...cum să mă exprim? cine îi face sex oral preşedintelui
unui stat, asta nu înseamnă că o mare parte dintre concetăţenii mei nu
consideră această informaţie relevantă. Fapta lui Clinton este pentru unii (pe care da, îi bănuiesc de
ipocrizie morală) atât de repugnantă şi de dezgustătoare (purity este, vreau nu vreau, unul dintre cei şase stâlpi ai moralităţii
descrişi de Haidt, chiar dacă e mai puţin relevant pentru liberali) încât
constituie un motiv decisiv pentru a nu-l mai vota. Aceşti unii au însă acelaşi
drept la vot ca şi mine, drept pe care şi-l exercită aşa cum ştiu şi aşa cum
pot ei. Mai mult, preferinţele noastre pentru un anumit candidat nu sunt nici
pe departe atât de libere şi de obiective (unbiased) precum ne placem să
credem. Există tendinţe genetice ce
ne predispun spre a favoriza dreapta sau stânga, apoi mai există factori ce ne
influenţează deciziile fără să fim conştienţi: înălţimea, atractivitatea,
carisma sau încrederea de sine afişată de candidaţi. Da, ideal ar fi să
încercăm să nu mai oferim pondere unor asemenea elemente, dar practic asta e
(aproape) o utopie. Clinton a minţit, e clar. La fel de clar (deşi într-un fel nu sunt de acord) este şi că fiecare e liber să îl condamne ca politician pentru o
faptă pentru care, în opinia mea,
doar soţia l-ar putea de fapt condamna. Cât despre Spitzer, şi aici intuiţia mă poate înşela făcându-mă
să emit snap judgements în lipsa unei
analize mai profunde.
Este Elliot Spitzer într-adevăr
un ipocrit? Sau este el un
ipocrit mai mare decât fiecare dintre noi? O viziune mai nuanţată asupra
naturii umane (vezi de exemplu Kurzban sau Kenrick) ne spune că mintea noastră
este modulară şi acţionăm diferit în funcţie de care dintre module (numite şi
euri) este mai activ la un moment dat, de aici nenumăratele incongruenţe pe care, dacă nu te
grăbeşti să le ascunzi sub preş sau să le raţionalizezi, le vei descoperi cu
uşurinţă, în fiecare zi, şi în comportamentul tău. Aceste module au avut rolul
lor de-a lungul istoriei umanităţii şi au fost selectate de evoluţie. Căutatea unor gratificaţii sexuale imediate
a asigurat într-un fel supravieţuirea speciei, de aici un modul numit de
Kenrick The mate-acquisition subself, cel care te împinge să te împerechezi,
mai ales dacă eşti bărbat (spermatozoizii sunt mai numeroşi decât ovululele),
cu (cât mai) multe partenere ca să-ţi propagi genele în (cât mai) mulţi urmaşi.
Când Elliot Spitzer trecea pragul camerei 8 din Hotelul Mayflower, foarte
probabil „,la comandă” era acel Elliot-The-Mate-Acquirer. Un alt Elliot era însă cel aflat la biroul de guvernator al
statului New York, un Elliot a cărui convingere sinceră era că prostituţia este degrandantă şi trebuie eradicată,
un om cu valori morale bine definite
ce îi motivau măsurile şi politicile adoptate din poziţia pe care o deţinea. Cei
doi ştiau unul de celălalt, nu se poate contesta asta, de aceea la nivel
intuitiv asemenea discordanţă de atitudini pare greu de înţeles, de apărat şi
de etichetat altfel decât ipocrizie. Dar gândeşte-te puţin şi la tine şi vei
identifica atitudini relativ stabile care nu coincid totuşi cu unele dintre
comportamentele observabile. De câte ori ai dat altora sfaturi în care credeai
cu toată fiinţa ta, dar pe care ţi s-a întâmplat să nu le poţi aplica tocmai în
privinţa ta? Te face asta ipocrit? Da, putem spune şi aşa, dacă adăugăm că
această ipocrizie ar putea fi tratată cu ceva mai multă (auto)compasiune,
pentru că este o caracteristică intrinsecă a creierului tripartit şi a minţii
noastre complexe şi modulare.
Ce putem face pentru ca „la comandă” să se afle acele module ce servesc
intereselor pe termen lung şi care reflectă mai îndeaproape valorile după care
dorim să ne ghidăm comportamentul? Să ne închipuim că vom elimina modulele sau
tendinţele indezirabile este deocamdată o utopie (deşi ingineria genetică s-ar
putea să mă contrazică, însă nu sunt convinsă că în acest caz nu vom
experimenta mai degrabă o distopie). În unele ramuri ale psihologiei moderne se vorbeşte despre arhitectura alegerilor. În loc să ne
focalizăm doar pe lupta cu propriile
module, o soluţie mai inteligentă ar fi să modelăm mediul în acord cu ceea ce
vrem să obţinem, pentru că respectivele module se activează, după cum arată
numeroase experimente, în funcţie de stimulii
la care suntem expuşi şi de situaţia
în care ne găsim. Vrei să mănânci mai puţine dulciuri? Evită să intri în
cofetării, ocoleşte raionul din supermaket, pune-te în acele situaţii în care
modulul tău dulce nu va fi activat. Foloseşte tehnici de self-binding, adică limitează-ţi singur posibilităţile de alegere
şi îndreaptă-te spre un mediu congruent cu modulul tău preferat, nu cu cel pe
care vrei să-l eviţi.
Din această perspectivă, acţiunile lui Elliot Spitzer capătă mai mult sens. Urmărind în justiţie reţelele de
prostituţie, el a încercat în mod activ să recreeze mediul astfel încât a apela
pentru sex la serviciul unor prostituate să nu mai reprezinte o opţiune. Mulţi
oameni ar putea beneficia de pe urma unui sistem ce nu le permite să dea curs
unor instincte puternice pe care, dintr-o altă parte a minţii lor, le resping
cu tărie ei înşişi. Din păcate pentru Elliot, tentaţia a fost mai puternică,
iar auto-controlul destul de scăzut, aşa că a căzut în dizgraţia
celor care îi apreciau iniţiativele şi atitudinile declarate. Dacă înţelegem
însă că avem cu toţii mai multe euri ale căror interese sunt diferite şi că
aceste euri diferite produc ceea ce numin incongruenţe comportamentale (pentru
că le atribuim pe toate, în mod eronat, unui eu stabil), vom vedea şi în altă
lumină cazul lui Elliot Spitzer. Nu cumva ne pripim apreciind că dacă nu s-a
putut abţine în anumite momente critice din viaţa privată, asta aruncă în
derizoriu activitatea lui politică? Acţiunile guvernatorului
american reflectă atunci mai puţin ipocrizie morală şi mai mult o încercare
activă (şi, de ce nu?, lăudabilă) de a adopta măsuri şi politici care să modeleze
un mediu social mai potrivit vremurilor în care trăim, în care tendinţele creierului
arhaic al fiecăruia să nu mai fie exploatate de cei care transformă sexul
într-o afacere de piaţă. Nu este uşor, iar modulele respective vor continua să
existe sau să caute supape prin care să se manifeste –cum i s-a şi întâmplat de
altfel lui Spitzer. Minciuna şi negarea lor nu ne ajută la mare lucru,
dimpotrivă, întreţin o ficţiune comodă în care doar ipocriţii (adevăraţi) sunt
în stare de aşa ceva, niciodată noi.
Hm...deja minciuna lui Spitzer (nu a mărturisit ceea ce făcea) nu mi se mai
pare mai gravă decât cea a lui Clinton, mai ales că, odată prins, nu a negat şi
a demisionat. Bine, Spitzer a încălcat şi legea, dar acum "judecam" minciuna. Ambii au minţit. Şi în ambele cazuri cred că ar fi fost mai bine
sau mai corect să spună adevărul. Dar să nu uităm că a spune adevărul adesea nu
este în interesul eului care deschide gura şi se pregăteşte să spună ceva....poate
o minciună. Ce-ar fi să întărim şi acele euri capabile, de exemplu, şi de
dezminţire?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu