Pentru cine nu prea bat clopotele (lui Gauss)

Care sunt cele mai remarcabile trei calităţi ale tale? Dar cele mai importante defecte?

Dacă acum îţi dai ochii peste cap şi te pregăteşti să închizi pagina este un semn bun: te-ai săturat şi tu de întrebările adesea stupide de la interviurile pentru angajare sau chiar din diferitele teste psihologice pe care le-ai completat la viaţa ta pentru a fi declarat clinic sănătos şi apt de muncă, deci cu şanse mari ca în următorii cinci ani să te vezi pe o poziţie superioară în aceeaşi instituţie şi nu într-o celulă de penitenciar, nici vorbind cu un prieten imaginar prin curtea de la Obregia („Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ/ Omul începuse să vorbească singur”....- de-abia aştept să apară perlele din a doua sesiune de bacalaureat, perle de plumb, desigur; hai că au început să curgă...sau să atârne greu).

Ar putea fi un articol despre validitatea interviului de selecţie a candidaţilor. Dar nu este. Nici măcar despre testele psihologice şi felul în care sunt ele construite, aplicate şi interpretate. Te las pe tine să te gândeşti la cât de relevant este acel formular bazat exclusiv pe self-report care îţi cere să treci pe hârtie nişte calităţi şi defecte, poziţionându-te din start într-un set mental fix şi făcând abstracţie de studiile din psihologia modernă ce au reliefat impactul situaţiilor şi a nenumăratelor variabile contextuale asupra comportamentelor şi trăsăturilor manifestate de tine în viaţa reală. Pe de altă parte, ar putea fi un indicator al nivelului tău de conştientizare, al capacităţii de metacogniţie, introspecţie şi, poate, al onestităţii (nu doar interpersonală)  sau, dimpotrivă, al gradului de auto-iluzionare.

„Întâmplarea” face că mi-a aterizat sub nas un calup de asemenea teste şi, pentru că sunt prea curioasă, receptorii mei olfactivi au început să-şi facă treaba şi să adulmece. Proastă decizie! Am reuşit să mă enervez cât ai zice „echilibrat emoţional”. Pentru că sunt prea diplomată să am o discuţie cu cei care mi-au ridicat nivelul cortizolului (fireşte că este vina lor şi nu a mea), o să-mi exprim aici motivele indignării.

La „calităţi”, toate bune şi frumoase. Angajaţii testaţi sunt conştiincioşi, oneşti, rezistenţi la stres, calmi, pro-activi, integri, competenţi, disciplinaţi, perseverenţi, atenţi la detalii, cu abilităţi de leadership, au spirit de observaţie şi iniţiativă. Minunat, mă bucur să văd cum oamenii sunt conştienţi de părţile lor bune, mai ales că am motive să cred că asemenea atribute pot funcţiona şi ca un fel de standarde auto-proclamate la înălţimea cărora, o dată afirmate (oarecum) public vor încerca ulterior să se ridice şi cât mai des. Dar ia să vedem care sunt şi defectele pe care aceste persoane oneste, atente la detalii şi înzestrate cu spirit de observaţie au reuşit să şi le sesizeze. Hopaaa! În primul moment am crezut că nu mai văd bine şi că îmi joacă rândurile în faţa ochilor, adică citesc în continuare calităţi. „Prea meticulos, prea sincer, prea perfecţionist, prea mare deschidere şi, bombonica de pe colivă, prea altruist. În al doilea moment m-am gândit să-i invit să-şi toarne o găleată cu gheaţă în cap (iniţiativă pe care, by the way, o găsesc ingenioasă şi, mai ales, eficientă în sensul că a reuşit să strângă o sumă de bani pe care nicio campanie bazată doar pe informare nu ar fi reuşit în vecii vecilor s-o strângă, aşa că nu prea văd sensul comentariilor răutăcioase pe care le-a stârnit).  Nu vreau să înţelegi greşit: sigur că şi cele mai încântătoare calităţi, duse la extrem sau manifestate într-un context nepotrivit, se pot transforma destul de uşor într-un defect. Pe de altă parte, există un consens în jurul noţiunilor de calitate şi defect, iar majoritatea oamenilor, când aud de altruism sau sinceritate, atribuie acestor trăsături o valenţă pozitivă pe care acel „prea” nu reuşeşte decât într-o foarte mică măsură să o şteargă.

Ca să fiu mai clară, m-aş fi aşteptat să regăsesc pe lista de defecte antonimele calităţilor deja amintite (nu la acelaşi respondent, evident), deci „epitete” precum leneş, impulsiv, agresiv, indisciplinat, arogant, incompetent, neglijent, delăsător, mincinos, oportunist, dezordonat, tiranic. Bine, exagerez puţin, nu mă aşteptam la asemenea auto-dezvăluiri, dar parcă nici la...„prea altruist”!! Pe aceeaşi logică, a calităţilor ce se pot transforma în opusul lor şi invers, ar fi trebuit ca la rubrica de calităţi să citesc nu chiar leneş, nu mereu violent sau nu total lipsit de scrupule. Dar nu! Toţi cei care au completat formularul debordau de calităţi sublime ce ajungeau să dea pe dinafară, în timp ce clasicele defecte lipseau cu desăvârşire.

Cum sunt şi eu prea meticuloasă şi îmi doresc să înţeleg fenomenul, m-am gândit să formulez câteva ipoteze explicative.

1. Nu suntem obişnuiţi să reflectăm (critic) asupra propriilor calităţi şi defecte, iar introspecţia se dovedeşte un exerciţiu epuizant şi un efort greu de susţinut – care spuneai că sunt defectele tale? cât de uşor îţi este să le identifici?

2. Iluziile pozitive sunt foarte puternice, toţi ne percepem peste medie (vezi prea + calitate) în aproape orice aspect al vieţii (psihice şi sociale), atât de peste medie încât metacogniţia devine un vis frumos, iar simţul ridicolului şi al penibilului dispare şi el, tot cu desăvârşire (no shit...cel mai important defect al tău este prea altruist?!!!!). Poate totuşi locuiesc în Wobegon şi nu ştiam, adică:

3. Sunt eu prea circumspectă şi un pic cam răutăcioasă...pardon...sa zic prea lucidă? sau scorpie nesuferită? Angajaţii aceştia chiar sfidează orice statistică (oare de ce, printre alte motive, apariţia cărţii „The Bell Curve” a fost întâmpinată cu proteste înflăcărate?) şi sunt exact aşa cum se prezintă, în timp ce eu le caut nod în papură şi nu sunt în stare să le apreciez memorabilele calităţi, la pachet cu inexistentele defecte. Nu, nu voi testa această ipoteză a obtuzităţii mele, este fără nicio nicio îndoială falsă. Nici nu ştiu de ce am adus-o în discuţie – poate doar pentru a o elimina, pretinzând în acelaşi timp că am luat-o, totuşi, în calcul. Prefer ca pe propria pată oarbă de pe retina mea „să fie întuneric” şi să mă uit în continuare la paie, nu şi la bârne.

4. Răspunsurile nu reflectă neapărat capacitatea de introspecţie şi conştientizare, ci mecanismele omniprezente de „management al impresiilor” şi strategiile de auto-prezentare afişate pe scena socială. Ne prezentăm cu toţii în cea mai bună lumină posibilă şi spunem despre noi ce şi atât cât considerăm că este în avantajul nostru ca celălalt să ştie/ să creadă/ să deducă. Până la un punct, este de înţeles: cum ar fi ca un candidat la postul de poliţist să spună despre el că este impulsiv, agresiv sau instabil emoţional? Pe de altă parte, când duci auto-prezentarea pozitivă la extrem pierzi o anumită măsură, devii orb la ironie şi nici nu îţi dai seama când ai alunecat, cum spuneam şi mai sus, în ridicol. Cu alte cuvinte,

5.   Îl iei de fraier pe angajator/ psiholog. Adică ai despre el o părere atât de proastă încât îl crezi prea naiv, foarte bătut în cap şi extrem de uşor de dus cu preşul. Again...chiar te aştepţi să înghit gogoaşa cu „prea altruist” sau „prea sincer?” Îmi plac şi mie produsele de patiserie, but I usually take them with a pinch of salt.

Aş putea continua, dar precauţia mă îndeamnă să mă opresc aici. Probabil fiecare ipoteză, cu excepţia celei de-a treia (mi-am verificat între timp adresa din buletin şi nu este Wogebon)  se constituie într-un factor ce explică o parte mai mică sau mai mare (ar fi interesant de calculat ponderea) din fenomenul descris. Pâna una-alta, pentru că şi eu sunt prea sinceră, trebuie să-ţi mărturisesc ceva: dacă mi-ai veni la un interviu cu asemenea defecte te-aş arunca pe uşă afară. Asta doar pentru că sunt eu prea tolerantă şi nu atât de impulsivă încât să te arunc pe geam.