Eşti în sesiune şi mâine ai de
predat o lucrare foarte importantă, pentru care ai muncit tot semestrul. Ai
terminat-o, dar acum ţi-ai dori să o citească cineva şi să-ţi dea un feedback.
Stai în cămin, iar colegul tău de palier (nu sunteţi şi prieteni), student la
aceeaşi facultate, tocmai s-a întors obosit de la bibliotecă unde a studiat
intens ca să-şi termine propriul proiect. Îl vei ruga în seara asta să se uite
peste lucrarea ta şi să-ţi spună cum i se pare? Cam care crezi că este probabilitatea
ca el să accepte cererea ta?
Nu inventez nimic. Este un exemplu real, adică unul dintre scenariile cu
care şi-au chinuit subiecţii Francis
Flynn şi Virgina Bohns, psihologi la Universitatea Columbia. Ce investigau? Comportamentul de ajutor? Da
şi nu…sau nu chiar. Mai degrabă credinţele
noastre referitoare la disponibilitatea oamenilor de a oferi, dar şi de a cere
ajutorul.
Cei doi au recrutat studenţi din campus şi i-au trimis, pe parcursul a şasestudii, în diverse „aventuri” nu tocmai plăcute, cum ar fi să abordeze un
necunoscut pentru a-i cere mobilul ca să dea un telefon, să-l roage să
completeze un chestionar sau să-l conducă până la sala de sport, sub pretext că
s-a rătăcit şi nu îi este suficient să i se dea doar indicaţii. Înainte de asta
experimentatorii i-au pus pe participanţi să estimeze la câte persoane vor fi obligaţi să apeleze până vor găsi
pe cineva dispus să răspundă solicitărilor lor. La sfârşit au comparat
estimările cu rezultatele obţinute on the
field şi au descoperit un lucru oarecum surprinzător:
Tindem să subestimăm cu aproximativ
50% şansele să ni se ofere ajutorul atunci când îl cerem. Prin urmare, adesea ne abţinem să cerem ajutorul
când avem nevoie deoarece ne aşteptăm să fim refuzaţi.
De ce se întâmplă aşa? Oare oamenii sunt mai buni, mai săritori şi mai
altruişti decât credem noi? Îmi pare rău, dar nu aceasta este explicaţia. Este
mai degrabă incapacitatea noastră de a prelua perspectiva celuilalt.
Când ceri ajutorul cuiva te afli într-o situaţie uşor incomodă pentru că
există posibilitatea unui refuz.
Este şi asta o formă de respingere socială, din fericire poate nu una dintre
cele mai dureroase. Nu îţi place să fii refuzat, aşa că faci şi tu unele
calcule interne înainte de a formula cererea, adică te gândeşti dacă celălalt
va accepta sau nu. Nimic în neregulă până acum. Daaar…aceste calcule sunt
greşite. Când estimezi dacă colegul tău ar fi dispus să-ţi citească lucrarea te
gândeşti la următoarele aspecte: e şi el obosit, a învăţat toată ziua, i-ar lua
ceva timp şi efort să parcurgă materialul meu…va refuza! Te focalizezi pe costurile
instrumentale, prea mari din punctul de vedere pentru ca el să accepte. Din
această analiză intuitivă îţi scapă însă ceva: uiţi să iei în calcul costurile sociale pe care le-ar suporta
colegul tău în cazul unui refuz. Ar încălca o normă socială implicită, cea a bunăvoinţei sau politeţii.
Într-adevăr, poate colegul nu are nici un chef să-şi petreacă seara citindu-ţi
ţie lucrarea; nici străinul pe care-l abordezi în campus nu este în culmea
fericirii să te însoţească către sala de sport. Cu toate astea sunt şanse mari
ca ei să accepte să te ajute pentru că se
simt prost să te refuze.
Subestimăm deci posibilitatea să fim ajutaţi şi evităm să cerem ajutorul
deoarece ne este greu să ne punem în locul celui căruia ne adresăm.
Experimentatorii au verificat această ipoteză invitându-i pe participanţi să
preia perspectiva persoanei solicitate să
ofere ajutorul. „Imaginează-ţi că
mâine trebuie să predai o lucrare importantă, ai muncit toată ziua, te întorci
de la bibliotecă cu gândul să te odihneşti puţin, dar un coleg de palier te
roagă să-i citeşti proiectul şi să-i spui dacă observi vreo greşeală. Vei fi de
acord?” În acel moment subiecţii au făcut predicţii mai apropiate de realitate, fiind capabili să înţeleagă
stările mentale şi atitudinile celor puşi în situaţia de a accepta sau refuza o
asemenea cerere.
Dacă aşa stau lucrurile te poţi întreba, pe bună dreptate, „Oare nu-i mai
bine că estimările noastre sunt greşite? Dacă ne-am aştepta mai des să fim
ajutaţi şi am cere-o, iar ceilalţi ne ajută pentru că le este jenă să spună
„nu”…presiunea exercitată în acest fel nu ar duce la resentimente frecvente în
timp? Nu ne vor purta pică cei cărora le cerem ajutorul?” Posibil…să nu uităm
însă „efectul Ben Franklin”, nici articolul lui Jecker şi Landy, intitulat Liking a person as a function of doing him a
favour.
(Ne)asumarea perspectivei celuilalt intervine şi în situaţia inversă,
studiată de aceiaşi cercetători într-un articol separat, ‘‘Why didn’t you just ask?” Underestimating the discomfort of
help-seeking. Pe scurt, şi oamenii aflaţi în postura de a acorda un ajutor
(profesori, consilieri, psihologi şcolari) au dificultăţi în a se pune în locul
celor care le-ar putea cere ajutorul. De exemplu, asistenţii universitari
cooptaţi în studiu au apreciat că pe parcursul semestrului cam 12 studenţi le
vor solicita sprijinul în diverse aspecte ce ţin de înţelegerea materiei sau de
sarcinile de curs. Realitatea a fost şi în acest caz diferită de predicţii:
până la sfârşitul semestrului în medie 8 studenţi au îndrăznit să-i abordeze. De ce mai puţini? Pentru că există
acele costuri sociale (teama de respingere) pentru potenţialii
solicitanţi de ajutor, costuri ce nu sunt evidente în mintea celor care sunt de
fapt dispuşi să ofere sprijinul şi care nu înţeleg de ce nu sunt mai des
solicitaţi. Fără perspectiva cealaltă, îşi închipuie că oamenii pur şi simplu
nu au nevoie de ajutor (un psiholog şcolar ce stă degeaba în birou aşteptând
să-i bată la uşă elevii cu probleme) sau chiar că nu sunt interesaţi să înveţe
– un asistent universitar care se miră că studenţii nu-i pun mai multe
întrebări şi nu-i cer ajutorul.
Într-o lume ideală (cu oameni maturi şi perfect echilibraţi emoţional) asemenea
probleme s-ar pune cu totul altfel. Când ai avea nevoie de ajutor l-ai cere direct. Ţi-ai recunoaşte
nevoia, ai asuma-o (e nevoia ta şi o tratezi cu responsabilitate) şi ai depăşi
teama de refuz pentru că ştii că ai puterea să treci relativ uşor peste acel
moment, cu un minimum de emoţii negative. Pe de altă parte, când cineva ţi-ar
cere un ajutor pe care nu ai timp sau nu îţi doreşti într-adevăr (din toată inima) să îl oferi, ai avea curajul să spui nu (ok, nu mă întreba
ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar mai aplica norma aia a bunăvoinţei, am spus că
suntem într-un univers ideal unde ai ajuta doar din altruism, în lipsa
presiunilor sociale). Ar fi o lume mai onestă şi ar fi interesant să încercăm,
pe cât posibil, să o creăm, provocând acele situaţii în care ne purtăm şi noi
şi ceilalţi cu maturitate şi responsabilitate. Până atunci să înţelegem mai
bine şi ce se întâmplă în lumea asta în care să trăim, supusă mecanismelor
presiunii sociale şi unde motivele pentru care nu cerem sau nu refuzăm ajutorul
nu sunt neapărat şi cele mai flatante pentru natura umană. Există frica de
respingere, la fel cum există şi teama de a spune „nu” şi de a fi considerat
nepoliticos sau lipsit de compasiune.
Există şi viziunea egocentrică, adică dificultatea de a înţelege perspectiva
celuilalt sau de a estima corect suferinţa socială când nu eşti tu însuţi în
situaţia respectivă (Empathy gaps for social pain: why people underestimate the pain of social suffering, MacDonald,
G., 2011).
Observi câte costuri sociale, emoţii negative şi mecanisme de „face-saving”
sunt implicate într-o interacţiune aparent inofensivă, precum a-l ruga pe un
străin să-ţi împrumute două minute telefonul. Oare ce se întâmplă în contexte
mai dramatice, unde respectivele costuri şi ameninţări sunt mult mai mari şi
mai relevante pentru individ? De exemplu, self-disclosure?
Sau mărturisirea unor gânduri intime unor persoane care, aflându-le, te-ar
putea judeca şi respinge? Să scriu şi despre asta? Parcă nu m-aş încumeta…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu