Pentru că tot veni vorba ieri
despre feedbackul social (adică am ridicat eu problema, vorbele nu prea vin
singure decât în cazuri mai speciale, şi atunci ajutate de nişte pahare în plus
sau, doamne fereşte, o mică patologie), hai să explorăm împreună şi alte forme de interacţiune socială, poate
chiar…managementul impresiilor? Ce crezi, ai fi dispus să faci lucruri cu care nu eşti de acord în mod normal pentru a te adapta mai bine într-un grup sau
pentru a fi acceptat, plăcut, respectat, admirat de către o persoană pe care o
valorizezi? Până unde ai merge? Ai minţi? Ai administra nişte şocuri electrice
altor oameni, pentru că ştii că asta se aşteaptă de la tine? Bănuiesc că
răspunsul este „nu, nu aş face niciodată
aşa ceva”. Mă aşteptam la această reacţie. Dar sunt sceptică. Nu pentru că am o
părere proastă despre tine, ci pentru că ştiu cât de puternic este mecanismul presiunii sociale asupra ta,
asupra mea, asupra tuturor. Poate că şi tu ştii, dar undeva acolo în interiorul
tău intuiţia îţi spune că nu, tu eşti
ceva mai puţin vulnerabil la asemenea presiuni. Tu nu ai face aşa ceva. Dar hai să-ţi mai zic ceva despre această
intuiţie: majoritatea o avem, deci majoritatea credem că noi suntem mai puţin
sensibili la presiune decât ceilalţi. Asta spune suficient despre acurateţea
respectivei intuiţii…suficient însă cât să nu te mai încrezi în ea?
Eşti mai influenţat de ceilalţi
decât crezi, o idee greu de
acceptat mai ales într-o societate care, cel puţin aparent, pune mare preţ pe individualism şi autonomie. Ah…încă
ceva, un fel de corolar al afirmaţiei precedente: la rândul tău îi influenţezi pe ceilalţi mai mult decât îţi închipui.
Mă rog…mai mult decât îţi închipuiai
până acum, înainte să vin eu cu această idee (susţinută de studii) pentru care
ai avea motive chiar să mă urăşti…pentru că ţi-am stricat liniştea,
atrăgându-ţi atenţia asupra responsabilităţii
ce derivă (şi-ţi revine ţie) de aici. Dacă îi influenţezi atât de mult, mai
mult decât credeai şi poate chiar mai mult decât ţi-ai fi dorit, oare îi influenţezi
(preponderent) pozitiv?
Cât meditezi tu la asta eu voi mai
face puţin pe deşteapta pe tema anunţată
mai sus. Ce-i? Tu nu faci pe deşteptul? Poate e forţată conotaţia negativă, nu
vreau să spun că te prefaci că eşti deştept, ci că în general faci tot posibilul să fii perceput de către
cei din jur drept o persoană inteligentă. Este normal, mult mai ciudat (şi
mai periculos totodată) ar fi să îţi propui să te comporţi prosteşte şi să vrei
să fii considerat un idiot. Dar dacă tot investeşti eforturi apreciabile (chiar
şi inconştiente, creierul tot consumă glucoză) în această direcţie, nu ţi-ar
prinde bine să ştii care sunt cele mai bune strategii de (auto)prezentare, acelea
care te ajută efectiv să fii perceput drept inteligent şi competent? Operezi cu
intuiţii greşite şi în domeniul
managementului impresiilor. În încercarea de a impresiona, uneori faci lucruri
care nu-ţi servesc la nimic în îndeplinirea scopului (scop mai mult sau mai
puţin conştientizat, repet!) sau dimpotrivă, te abţii de la anumite acţiuni benefice din cauza credinţei eronate
că vei fi luat de prost.
Imaginează-ţi că lucrezi la un proiect important pentru job şi te confrunţi
cu o problemă pe care nu eşti sigur cum să o rezolvi. Ai putea să ceri sfatul
unui coleg. Dacă vei face asta, colegul te va percepe mai competent sau mai
incompetent?
Majoritatea oamenilor răspund „mai incompetent”, prin urmare…evită să ceară
sfatul de frica unei evaluări negative. Ne este teamă că transmitem un semnal
de slăbiciune, neajutorare, incapacitate de a găsi o soluţie singuri,
deci…incompetenţă, chiar prostie.
În realitate însă atunci când ceri sfatul sunt şanse mari să fii considerat
mai competent. De ce? Sunt trei
factori propuşi ca explicaţii în studiul coordonat de Alison Wood Brook, cercetătoare
la Harvard Business School (precizare
ce sporeşte credibilitatea concluziilor ei, nu?).
Mai întâi, actul de a cere sfatul denotă înţelepciune. Colegul tău apreciază că nu te-ai aruncat cu capul
înainte într-o chestiune ce ar fi putut prejudicia interesul firmei, mai ales
că îşi imaginează şi el că nu ţi-a fost deloc uşor să o faci. Se gândeşte în
secret „uite cât curaj a avut, eu unul nu m-aş fi încumetat să procedez aşa,
pesemne că a pus interesul colectiv mai presus de cel personal. Este o persoană
înţeleaptă, capabilă să ia decizii foarte bune”. În consecinţă, transmiţi încredere. Părerea ta va fi mai
valoroasă acum că se ştie că îţi poţi asuma riscuri şi nu eziţi să-ţi recunoşti
limitele sau să te arăţi (şi) vulnerabil.
Nu în ultimul rând, cel căruia îi ceri sfatul te va vedea într-o lumină
pozitivă din simplul motiv că, la rândul lui, este motivat de aceleaşi
resorturi ale jocului social. Se va simţi flatat
că apelezi la el, deci va fi mai fericit, iar oamenii fericiţi sunt mai
generoşi şi cu evaluările. Te va plăcea mai mult.
Aş putea să închei aici şi să te las să experimentezi pe cont propriu. Dar
nu pot. Deşi ar fi oarecum amuzant (schadenfreude?)
să te văd cum faci o gafă, nu mă simt pregătită să-mi asum riscul ca tu să-mi
spui mâine-poimâine „Măi, Andreea, ce sfat de toată jena mi-ai dat?! Te credeam
mai pricepută!”. (Doar) din acest motiv trebuie să adaug că există şi trei
condiţii sau factori moderatori ai percepţiei competenţei tale când ceri
sfatul. Unul ar fi dificultatea sarcinii.
Dacă ea este foarte uşoară şi îl întrebi pe coleg ce să faci, acesta nu te va
considera mai competent. Nici dacă apelezi la el când ştii foarte bine că nu are competenţa necesară („ce vrea tipul ăsta
de la mine? de unde să ştiu eu cum se introduc datele în SPSS? să întrebe un
expert în informatică, eu sunt psihanalist!). În al treilea rând, pentru ca
interlocutorul tău să se simtă flatat
(deci mai dispus să te perceapă drept competent) este de preferat să-i ceri
sfatul personal (numai lui), dându-i
astfel de înţeles că părerea lui contează mult pentru tine şi că-l apreciezi (se activează principiul reciprocităţii amplu studiat în psihologia socială – ne plac
mai mult cei care…ne plac pe noi şi ne displac persoanele care ne critică sau
nu ne agreează).
Tot nu pot să închei, nu am făcut suficient pe deşteapta. I enjoy being seen as (a) smart(ass). De
fapt m-am lovit de o problemă foarte complicată şi sunt convinsă că doar tu
ştii răspunsul. Nu reuşesc să-mi dau seama care strategie de auto-prezentare e
mai eficientă: cea descrisă de Alison Wood Brook sau cea prezentată de Lee Ross în
articolul Social roles, social control,
and biases in social-perception processes? Tu ce crezi? (Sigur, în funcţie
de ce vei răspunde poţi interpreta şi intervenţia mea fie ca o cerere de sfat, fie ca o întrebare menită să te pună în dificultate).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu