What if?

Citeam ieri o carte despre gândirea contrafactuală, fiind interesată de anumite aspecte ale acesteia (nu, nu ruminaţiile, am depăşit această fază, adică am înţeles fenomenul). Cum mi se întâmplă frecvent în ultimul timp, am deraiat iarăşi. Cu siguranţă aşa trebuia să se întâmple. It was meant to be. Am sărit pe o altă linie a gândurilor în momentul când am ajuns la capitolul „Finding meaning from mutability. Making sense and deriving significance through counterfactual thinking”. Autorii menţionau filmul Sliding Doors. L-ai văzut? Helen tocmai a fost concediată şi se îndreaptă spre casă mai devreme decât se aştepta iubitul ei, care-şi face de lucru în dormitor cu amanta. Vor fi oare surprinşi? Într-una dintre versiuni, da: Helen ajunge în staţia de metrou exact când se închid uşile dar reuşeşte să se strecoare în el, intră în casă şi dă peste cei doi porumbei  În cealaltă versiune, nu: Helen rămâne pe peron, iese de la metrou, e un pic jefuită, întârzie şi când ajunge într-un final acasă îl găseşte pe Gerry singur. Din acel moment al închiderii uşilor de la metrou scenariul se împarte în două şi urmărim două lumi posibile sau două vieţi paralele trăite de personajul principal. De fapt nu doar de personajul principal, ci şi de celalalte, de exemplu de amanta iubitului lui Helen, care-i reproşează la un moment dat acestuia:

I'm trying to win you back! I'm standing on the platform at Limbo Central with my heart and soul packed in my suitcase waiting for the Gerry Fucking Express to roll in and tell me that my ticket is still valid and that I may reboard the train. Only the station announcer keeps coming on and telling me that my train has been delayed as the driver has suffered a major panic attack in Indecision City, "We suggest you take the bus"!

Suntem probabil singura specie capabilă de a-şi imagina scenarii alternative pentru felul în care a decurs sau decurge viaţa noastră. De asemenea, poate şi singura specie care are o nevoie fundamentală de a da sens evenimentelor, sensul fiind ingredientul cel mai important al unei vieţi bune şi al sănătăţii psihologice, chiar şi fizice. Cum facem asta? Prin poveşti. Naraţiuni ale sinelui ce ne conferă un sentiment al identităţii, coerenţei, continuităţii şi valorii personale. Poveştile acestea au un fir narativ, adică elementele constituie un lanţ de cauzalităţi multiple prin care noi am devenit ceea ce suntem. Noi le creem! Selectăm sau edităm evenimentele pe care le considerăm importante şi le acordăm o semnificaţie subiectivă. Credem în ele! De cele mai multe ori suntem identificaţi cu aceste naraţiuni. Foarte rar ne menţinem o poziţie uşor critică sau sceptică, de exemplu atunci când înţelegem că sunt într-adevăr nişte poveşti. Acest scepticism nu este totuşi cel mai sănătos lucru pentru că, am mai sugerat şi altădată, subminează implicarea în propria viaţă. Deconstrucţia naraţiunilor despre sine seamănă cu întreprinderea postmoderniştilor ce s-au jucat cu convenţiile romanului tocmai pentru a reaminti permanent cititorului că se află într-o poveşte. Le Nouveau Roman nu s-a bucurat de o prea mare popularitate tocmai pentru că publicul nu i-a iertat pe autori pentru sacrilegiul de a distruge naraţiunile. Nevoia de poveşti este mult prea mare! Şi nu de poveşti în sine, cât de sens, care este însă dependent de poveste.

Gândirea contrafactuală este unul dintre mecanismele de generare a sensului. Evenimentele din trecut devin mutabile, adică prin imaginaţie le poţi sustrage ca prin minune pentru a contempla o versiune a vieţii tale din care ele ar fi lipsit. Cum ar fi fost dacă ai fi ales altă facultate? Dacă ai fi rămas cu prima ta iubită? Dacă nu ai fi pierdut trenul acum câţiva ani şi astfel nu ţi-ai fi întâlnit actuala parteneră? Dacă maşina aia nu ar fi oprit la 3 centimetri de tine când ai traversat pe roşu? Dacă te-ai fi urcat în avionul ce ulterior s-a prăbuşit? În general ne gândim astfel în raport cu un anumit tip de evenimente: cele care par foarte improbabile, cele prin care am evitat la mustaţă o catastrofă sau am fost extraordinar de norocoşi (marele premiu la loterie?). Cu un efort de imaginaţie putem însă extinde lanţul cauzalităţilor şi întâmplărilor „norocoase”: dacă părinţii noştri nu s-ar fi cunoscut? bunicii? stră-străbunicii? un oarecare Homo Rudolfensis? Rudolf? un peşte care a devenit reptilă ca să scape de gura consoartei?

Ce simţi când ţi se aminteşte că era atât de puţin probabil să te naşti? Recunoştinţă, bucurie? Da...poate şi sens! Existenţa ta pare mai plină de semnificaţii când iei în calcul varianta de a nu fi trăit deloc. De asemenea, şi responsabilitatea creşte, e ca şi cum ţi s-ar fi făcut un cadou minunat pe care eşti dator să-l fructifici şi să nu-l risipeşti. Faci parte dintr-o mare schemă a lucrurilor ce sunt interconectate, iar acţiunile tale îi afectează şi pe cei din jur, şi nu doar pe cei ce sunt acum în viaţă, dar şi pe cei care vor veni după tine. Poate vrei să le oferi şi lor ceva, cum la rândul tău ai cules roadele celor de dinainte, care au contribuit aşa cum au putut la progresul societăţii.

Până şi cele mai triviale acţiuni pot declanşa o cascadă de evenimente, dacă îţi aminteşti teoria haosului şi efectul fluturelui. În scenariile contrafactuale însă te focalizezi de regulă pe ceea ce crezi că ai fi putut controla şi influenţa în mod direct. Sigur că realitatea este mult mai impredictibilă şi mai puţin controlabilă, dar nu asta e important, ci faptul că reuşeşti să o ordonezi şi să-i conferi sens.

Gândirea contrafactuală te face să apreciezi mai mult ceea ce ai în prezent din simplul motiv că îţi poţi imagina o lume posibilă în care aceste lucruri nu ar fi existat. Până şi evenimentele negative sau traumatice devin pentru unii o oportunitate de creştere – vezi literatura pe post-traumatic growth, nu doar cea centrată pe post-traumatic stress. Dacă nu ar fi fost acel accident poate priorităţile tale nu s-ar fi schimbat şi nu te-ai fi hotărât să-ţi schimbi serviciul monoton pentru a încerca altceva. Un chirurg a ales poate această meserie pentru că un părinte a murit pe masa de operaţie şi această tragedie l-a motivat pe el să studieze zi şi noapte pentru a intra la Medicină. Privind în urmă, decesul acela primeşte o semnificaţie nouă, pozitivă, definitorie pentru identitatea de sine a supravieţuitorului.

Cu cât îţi poţi imagina mai multe scenarii în care ceva nu s-ar fi întâmplat, cu atât mai important devine acel „ceva” care, în pofida tuturor şanselor, chiar a avut loc. Gândirea contrafactuală sprijină un alt tip de gândire pentru care suntem echipaţi din naştere, şi anume cea teleologică. Totul s-a întâmplat cu un motiv. Şi agnosticii sau ateii au adesea acest sentiment, care este probabil starea by default a minţii noastre. Găsim explicaţii, sensuri, legături, agenţi, intenţionalitate, chiar providenţialitate. Ceea ce a a fost devine ceea ce a trebuit să fie. Facem trecerea către un nivel mai abstract al gândirii, de la concretul „cum s-a întâmplat ceva” către  „de ce s-a întâmplat”, unde „de ce”-ul poată căpăta un caracter transcendental.

Există o parte pozitivă şi una negativă în acest raţionament. Am vorbit deja despre cea pozitivă: găsirea unui sens contribuie la o viaţă împlinită, poate chiar fericită. Este adesea energia de care ai nevoie pentru a-ţi urma scopurile valoroase. Evenimentele importante capătă un caracter excepţional, devenind fie nişte oportunităţi extraordinare (cele pozitive), fie lecţii de viaţă unice din care ai învăţat ceva extrem de important (cele negative, în cazul unor strategii de coping optim). Până şi regretul, imposibil fără gândirea contrafactuală, capătă rolul lui: fie te învaţă să apreciezi complexitatea (ai renunţat la ceva pentru altceva şi acel altceva este acum cu atât mai preţios), fie te împinge să reanalizezi ceea ce s-a întâmplat şi, dacă mai este încă posibil, să schimbi, prin acţiuni diferite efectuate în prezent, ceea ce acum regreţi.

Care sunt consecinţele negative? O viziune fatalistă şi reducerea responsabilităţii personale: dacă-ţi era scris să se întâmple ceva înseamnă că nu ai fi putut face nimic şi asta e, aşa a trebuit să fie. De asemenea, prea mult sens dă naştere superstiţiilor,atribuirilor cauzale greşite sau suspiciozităţii accentuate, ce poate vira spre paranoia şi simpatia pentru teoriile conspiraţiei (divine?). Paranoia este metastaza unui fel de cancer al sensului. Nimic nu mai este întâmplător. Vezi peste tot intenţii ascunse, de cele mai multe ori negative. Prin aceste lentile, contactul cu realitatea este şubrezit pentru că ai în cap o imagine distorsionată a cauzelor şi efectelor pe care le percepi în jur.

Vrei să luăm un exemplu de credinţă şi să o analizăm din ambele puncte de vedere? Ai simţit vreodată că trebuia să o întâlneşti pe actuala ta parteneră şi că ea este sufletul tău pereche?

Laura Kray şi colaboratorii său au idus acest senzaţie participanţilor la un studiu, invitându-i să gândească contrafactual: „Adu-ţi aminte cum v-aţi întâlnit, apoi imaginează-ţi toate felurile posibile în care aţi fi putut să nu vă întâlniţi. Cum ar fi fost viaţa acum?”. După acest experiment de simulare mentală, subiecţii ce s-au angajat în gândire contrafactuală şi-au perceput relaţia ca mai plină de sens şi mai definitorie pentru identitatea lor decât cei care s-au concentrat doar pe aspectele pur factuale. Aprecierea lor faţă de parteneră şi satisfacţia în relaţie au crescut.

Pe de altă parte, un alt experiment, realizat de Spike Lee, a surprins cealaltă latură a credinţei în suflete pereche. Unii participanţi s-au gândit la iubire ca la o stare de comuniune profundă între două suflete ce erau sortite să se întâlnească, pe când ceilalţi ca la o călătorie pe care doi oameni o parcurg împreună. Când crezi că celălalt este jumătatea ta rişti să fii dezamăgit atunci când apare un conflict, pentru că aveai nişte aşteptări foarte înalte şi nu anticipai şi dificultăţile ce apar pe parcursul oricărei călătorii. Cercetătorii britanici (pardon, canadieni!) au concluzionat astfel că ar fi de preferat să renunţi la mitul platonician şi, pentru o relaţie împlinitoare, să adopţi alte metafore, mai realiste.

Rămâne să alegi tu interpretarea care te ajută pe tine cel mai mult să-ţi creezi o poveste, poate şi o relaţie cu sens. Eu ţi-am prezentat nişte variante, probabil există şi altele. A distinge între ele ţine de acea trăsătură de caracter numită perspectivă, ce face parte din virtutea înţelepciunii.

Corelaţii, probabil iluzorii

Îţi voi spune un secret: vânzările de îngheţată corelează cu arestările pentru viol! Adică există o conspiraţie a producătorilor de îngheţată care introduc în ea substanţe afrodiziace ce-i fac pe bărbaţi să nu-şi mai poată controla instinctul sexual? Nu, nicidecum! Atunci de ce? Aaa…femeile sunt atât de irezistibile când mănâncă o îngheţată pe băţ încât atrag un viol mic? Nuu…de unde îţi vin ideile astea?!! Stai că ştiu! Este invers. Violul creşte vânzările de îngheţată pentru că primul lucru pe care-l face un bărbat după asta este să se răcorească cu o două cupe cu aromă de pepene galben? Deja sari calul!

Ai confundat corelaţia cu cauzalitatea! Explicaţia e una simplă: când este caniculă agresivitatea creşte; tot atunci oamenii cumpără mai multă îngheţată. Nu există o legătură directă între îngheţată şi viol, aşa că poţi mânca liniştit, nu te va viola nimeni!

Pe mine mă interesează însă altă corelaţie, nu ştiu dacă şi cauzalitate. Să presupunem că acum câteva zile vecina de deasupra a făcut renovări prin casă şi toată ziua a lucrat cu bormaşina. (Nu, nu ai urcat să o violezi…pardon, am vrut să spun să o ajuţi). Sau că pe strada ta s-au efectuat lucrări de reparaţie şi muncitorii au făcut un zgomot infernal timp de ore, poate chiar zile întregi. Eu mă întâlnesc cu tine şi observ că eşti foarte agresiv…verbal, nu te gândi la altceva, nici eu nu mă gândesc! Mă simt jignită, înţeleasă greşit, luată peste picior (la figurat!), agresată. Mi-aduc aminte totuşi că ai fost expus la zgomot puternic şi încerc să-mi dau seama dacă asta are vreo legătură cu agresivitatea faţă de mine. Investighez problema, adică mă documentez. Caut articole ştiinţifice pe această temă.

Găsesc câteva, din care aflu că dovezile nu sunt foarte concludente. Dacă zgomotul nu poate fi controlat, se pare că într-adevăr tinzi să devii mai agresiv. Într-un mediu foarte zgomotos comportamentele prosociale sunt ceva mai rare. Reacţiile mai mult sau mai puţin agresive diferă în funcţie de variabile personale: vârstă, sex, sensibilitatea la zgomot. Un alt experiment sugerează că agresivitatea interpersonală creşte atunci când subiecţii au fost supuşi la zgomote şi apoi au fost uşor provocaţi de un complice: reacţia lor a fost disproporţionată şi au sărit la atac. Bun, deci este posibil să te fi provocat şi eu, iar acest factor, combinat cu stresul auditiv, a contribuit la felul în care mi-ai vorbit. Sau dacă erai deja furios pe mine dar în general manifestai auto-control, zgomotul ţi-a afectat stăpânirea de sine şi nu te-ai mai putut abţine. Mai vorbesc indivizii ăştia despre arousal, dar nu ştiu cum să traduc termenul fără să te provoc.

Cum aş putea însă fi sigură? Da, poate revin după ce vecina a terminat renovările sau când muncitorii s-au mutat pe altă stradă şi observ dacă eşti într-o dispoziţie mai calină (sau poate doar ţi-ai recâştigat autocontrolul, în sinea ta mă faci în continuare cu ou şi cu oţet – fierte tari?) Aha, chiar aşa s-a întâmplat! Pot trage totuşi o concluzie? Fireşte că nu, e doar un caz izolat, iar eşantionul nereprezentativ, ca să nu mai spun că nu e deloc randomizat.

Pentru siguranţă însă, probabil că m-aş baza pe observaţiile mele pentru a fi ceva mai precaută în interacţiunile cu tine atunci când am motive să cred că ai stat într-un mediu zgomotos. Mi-aş pune nişte dopuri în urechi ca să mă feresc şi eu de decibelii tăi, aş aştepta să se liniştească vecinele sau muncitorii, după care ţi-aş spune că nu a fost deloc plăcut să audiez diatribele tale.  Faptul că am găsit o explicaţie nu înseamnă că de acum înainte poţi ţipa la mine pentru că eu voi înţelege şi-ţi voi găsi scuze. Nu de alta, dar nu vreau să extragi vreo falsă relaţie de cauzalitate între agresivitatea verbală şi accesările articolelor ştiinţifice din bazele de date online.

Acestea fiind spuse, mă duc să mănânc o îngheţată. Mi s-a făcut poftă! Sunt însă liniştită: afară nu este caniculă, nici zgomot, iar Steven Pinker mă asigură că trăim într-o lume din ce în ce mai bună şi mai pacifistă…bine, tot el a scris şi cartea aia despre limbaj ca o fereastră prin care tragi cu ochiul la natura umană.  

Castingul Dracului

Da, este din nou acea perioadă a anului...cum care? Dacă locuieşti în Bucureşti probabil ştii că în octombrie şi noiembrie cad frunzele, se ofilesc florile, dar…răsar şi înfloresc o grămadă de festivaluri de teatru şi film. De exemplu, Festivalul Naţional de Teatru, pe care poate îţi aminteşti că îl aşteptam de cel puţin o lună, când am şi scris despre el, printre altele pentru a exersa o tehnică de psihologie pozitivă legată de plăcerile nevinovate ale anticipării. Apoi a fost însă timpul savurării, generatoare de alt tip de plăceri, unele dintre ele nu la fel de nevinovate. Iar acum e momentul rememorării (the pleasures of reminiscing).

Trebuie să mărturisesc că am fost la o petrecere burlescă al cărui amfitrion a fost Dracul în persoană. Mai mult decât atât, m-am strecurat prin mijloace neortodoxe, întrucât biletele erau epuizate şi oricum preţul pentru acest spectacol era unul destul de piperat, oricât de mult aş fi eu dispusă să investesc în experienţe.

Acum două zile ieşeam aşadar de la un film când am căzut într-o altă ispită: La Odeon avea loc a treia reprezentaţie a spectacolului Castingul Dracului, o producţie a teatrului Naţional Târgu Mureş pusă în scenă de regizorul meu preferat, Radu Afrim. Oare Dracu învie şi morţii? m-am întrebat eu şi l-am căutat din priviri pe Virgil, cel care odinioară l-a călăuzit pe Dante prin Infern. Poate mă bagă şi pe mine în sală. Nu i-am găsit mici măcar umbra, aşa că am fost nevoită să mă descurc singură. M-a ajutat trăsătura aia de caracter numită zest. Îţi dai seama că eram foarte curioasă ce probe de foc a inventat Dracu pentru castingul său şi, în ciuda unei uşoare anxietăţi în faţa situaţiilor de evaluare, mi-am încercat şansa de a face parte din diabolica lui distribuţie. Am reuşit deci să-mi bag coada înăuntru, ba chiar am intrat cu totul, drept în mijloc, pentru că zona de Limbo nu este partea mea preferată a Infernului (dacă ai făcut asocieri nepotrivite, să ştii că de la creierul limbic ţi se trage).

M-am simţit ca acasă şi m-am integrat perfect în atmosferă. Dracu se numea Ordog Mklos Levante, un afacerist milionar născut în aceaşi zi cu Ceauşescu şi care acum pregăteşte petrecerea aniversară a fiului său ce împlineşte nouă ani. Vrea să-i ofere o petrecere pe cinste, lucru de care el nu a avut niciodată parte în copilărie, când ziua lui trecea neobservată pentru  că tot poporul îl omagia pe Măreţul Conducător. La casting se prezintă o galerie impresionantă de personaje care mai de care mai fistichii, inclusiv o străbunică moartă revenită să regleze nişte conturi rămase deschise la banca Karma Sutra. Se dansează, se cântă, se stă în cap, se face paradă de modă sau se exhibă diverse părţi ale corpului, pe scurt face fiecare ce poate ca să-l impresioneze pe Necuratu şi să-l convingă că merită un loc în marele spectacol, un spectacol deloc potrivit pentru copii şi care aminteşte mai degrabă de Noaptea Valpugiei. Mi-a plăcut, m-am distrat, cu toate astea îl prefer pe Afrim din dramele în care-şi face publicul terci – îmi amintesc acum „Boala familiei M”, „Lucia patinează”, „Miriam W”, „Omul-pernă” şi, anul trecut, tulburătorul „Când ploaia se va opri”.

Crede-mă că m-am implicat. Nu degeaba l-am ascultat ieri pe Zimbardo pe TED. Hai că ţi-am arătat şi ţie videoclipul. Apărea la un moment dat un citat al lui Martin Luther King: „the hottest place in hell is reserved for those who in a period of moral crisis maintain their neutrality”.

E mai clar acum că, în ciuda aparenţelor, scriu despre psihologia pozitivă? VIA Strenghts Inventory, zest, curaj, imaginaţie eroică...temele mele din ultimul timp. Şi pentru că uneori mă motivează un focus de prevenţie (Tory Higgins), „învăţ” curajul pe calea indirectă, citind Istoria Laşităţii (doar ultimul capitol, datorită căruia am căutat pe urmă nuvela lui Henry James) sau scenele apocaliptice din Divina Comedie, cântul 3, „pedepsirea celor şovăielnici”.

Martin Luther King a înţeles ideea lui Dante, chiar dacă a reţinut greşit locaţia şi probabil s-ar fi rătăcit fără GPS prin cercurile Infernului. Cei lipsiţi de curaj nu se află chiar în zona cea mai fierbinte, ci undeva în antecamera iadului, dar chinurile lor sunt într-adevăr foarte elaborate (Dracu este un tip creativ şi plin de imaginaţie):

Lepădături, nici vii nu-avură viaţă,   

   li-e pielea-împunsă-aici cu mii de ace

   de viespi şi bărzăuni, pe trup şi faţă,

    ce le brăzdează-obrazele, rapace,

   şi sîngele cu lacrimi laolaltă

   e supt de viermii infernalei cloace.

Brr...ace? Dracu se joacă cu păpuşi voodoo? Ah! simt nişte împunsături în buric...buricul degetelor adică, dar nu mă las, scriu în continuare...doar mi-am propus să fiu mai curajoasă! Nu de alta, dar uite ce li se întâmplă celor „ce-în viaţă n-au fost nici Cristoşi, nici Iude”:

Nimic n-a fost din fapta lor să iasă.

   Nici Mila, nici Dreptatea n-au să-i vadă.   

   Destule-am spus de ei. Ci treci şi-i lasă!" 

Recunoscui cîţiva-într-aceste gloate,

   cum şi pe-acel – nedemn de alte căi –

   ce crunt refuz făcu din laşitate.   

Şi-am înţeles că-aici sunt acei răi

   din haita ce la fel stîrneşte greaţă

   şi Celui Sfînt şi dúşmanilor Săi.

Se zbate astfel şi-n neputinţă zace mulţimea celor, zise el,

ce-n viaţă nici rău, nici bine n-au cătat a face.

Cu ei deolaltă să tânjească-nvaţă spurcaţii îngeri ce-n

credinţă-obştească nu s-au unit, nici n-au trădat pe faţă.

Gata, iartă-mă, m-a luat valul sau vâltoarea, poate vâlvătaia. Am avut nevoie de aceste imagini foarte dramatice ca să ies puţin din neutralitatea binevoitoare deprinsă pe la formările în psihanaliză (glumesc acum ca să destind atmosfera, prea ne-am încins). Cine sunt deci sufletele astea pe care nici măcar Iadul nu le-a primit? Cei care nu prea au trăit nici cât au fost în viaţă pentru că au evitat sistematic să ia decizii şi să lupte pentru lucrurile importante pentru ei sau pentru ideile în care credeau.

Cum reuşeşte cineva să nu facă nimic? Păi îngropând din faşă orice iniţiativă. Motive se găsesc să nu îndrăzneşti să faci ceva: „nu are rost, nu voi reuşi oricum”, „nu sunt capabil”, „nu voi rezolva nimic”, „nu sunt sigur că este cea mai bună decizie”, „mă îndoiesc că am dreptate”, „s-ar putea să fac mai mult rău decât bine”, „daca fac ceva devin direct responsabil, mai bine nu mă bag şi nu fac nimic”, „o să mă mai gândesc, mai întâi mai beau o ceaşcă de ceai”.

Să te gândeşti mult şi bine este un lucru pozitiv. Uneori ne gândim însă mult şi prost, adică ne ascundem sub acest subterfugiu al gândirii pentru a ne convinge că nu este cazul să acţionăm. Eu gândesc, dom’le, stai aşa, nu sunt sigur încă, nu mă arunc cu capul înainte, de-aia am cortex prefrontal. 

Ce faci când stai pe gânduri? Exact, stai! E comod, nu? Cred şi eu, doar eşti în mintea ta şi gândurile au spătarul reglabil, le poţi oricând adapta astfel încât să-ţi ţină spatele. (dar oare reuşeşti să stai cu el drept?) Până şi să pici pe gânduri este mai uşor decât să te ridici de pe ele şi să faci ceva.

În majoritatea cazurilor, thinking slow e de preferat lui thinking fast. Tot în majoritatea cazurilor, overthinking este însă o întreprindere sterilă şi laşă. Duce la indecizie, indecizia conică duce la procrastinare, procrastinarea generează şi mai mult overthinking, care duce din nou la indecizie. Te învârţi în cerc (la poarta Infernului) sau în jurul cozii. Apropo de coadă…coward vine din latină - cauda.

În prologul Divinei Comedii, lui Dante, rătăcit într-o pădure, i se face frică să o urmeze pe umbra lui Virgil în Infern. Ca să se sustragă,  apelează la îndoială de sine, foarte conştient de altfel de felul în care se auto-sabotează tot stând pe gânduri:

Dar eu la ce? Şi cine mă-nvoieşte? eu nu-s Enea şi nici Pavel;

demn nici eu, nici nimeni nu mă socoteşte.

Iar de mă-ncumet totuşi, mă cam tem că-i nebunească fapta

mea; pierdut, pe tine, tată,-n ajutor te chem."

Şi ca şi cel ce nu mai vrea ce-a vrut

şi prins în mreji de gânduri noi, obscure,

deoparte dă ce-a vrut mai la-nceput,

aşa şi eu sub poala coastei sure tot cumpănind, îmi mistuii

pornirea ce dintru-ntâi lăsasem să mă fure.

Virgil nu se lasă păcălit şi sesizează că dincolo de toate aceste ezitări se află frica:

De nu mă-nşel şi de ţi-am prins gândirea, măreaţa umbră

începu să zică, o teamă laşă ţi-a cuprins simţirea.

Fiorul ei pe oameni nu-i ridică

spre fapte mari, ci curmă îndrăzneala,

ca fiarei când de umbra ei i-e frică.

Dante este convins în cele din urmă să pătrundă în Infern şi numai astfel va ajunge mai târziu să viziteze şi Paradisul, însoţit de această dată chiar de Beatrice, iubita lui din tinereţe şi cea care apelase de fapt la Virgil pentru a-l salva pe poet din pădure.

Cu Divina Comedie în cap m-am aventurat şi eu fără să mai stau pe gânduri la Castingul Dracului. Nu râde de mine, ce, crezi că mi-a fost uşor? Am avut îndoielile mele! Dacă mă oprea acolo şi deveneam Fantoma de la Odeon? Nu, nu s-a întâmplat aşa, nici măcar nu m-a selectat pentru spectacol. Dar poate mă mai prezint o dată, de ce să dai înapoi de la primul eşec? :D

Nu, nu mi-am vândut sufletul să fac rost de bilet! Era rătăcit de mult!Încă nu m-am hotărât să-l declar nul. Dacă te împiedici de el pe undeva fă şi tu o faptă bună şi adu-mi-l! A random act of kindness. Bine, nu chiar atât de random, sufletele nu se distribuie aşa, cui se nimereşte. Mă găseşti în antecamera Infernului sau în sala de aşteptare de lângă biroul domnului drac. Dacă îţi iei inima în dinţi (la propriu :D) şi nu te uiţi în urmă ca Orfeu, este chiar posibil să vin cu tine înapoi. Dacă nu, te întorci cu coada între picioare şi cu sufletul meu pe tavă. Ofer şi recompensă: şedinţe eterne de terapie bazate pe restructurare cognitivă şi Handbook of Neurosutra, publicat în 2563, ediţia revizuită, ilustrată şi necenzurată.

Merry Helloween!

"I need a hero"

Sper că după postarea mea de ieri nu ai rămas cu impresia că staţiile de metrou sunt un loc periculos, bântuite de monştri sau de nebuni care te aşteaptă să te alerge cu un topor în mână. Înţeleg că se apropie Halloween-ul, dar hai să ne păstrăm sângele rece (protejându-ne astfel şi de vampiri, care îl preferă pe cel cald…şi dulce). Viaţa pe un peron este uneori deosebit de palpitantă.

Vreau să-ţi prezint şi cealaltă faţă a metroului (şi/ sau a naturii umane). În aceeaşi staţie în care ai o mică (extrem de mică!) şansă de a fi ucis există şi probabilitatea (nu ştiu cât de mare, cred că ceva mai mare decât prima) de a fi salvat de la moarte. Pentru că metroul este frecventat zilnic de mii de oameni, printre aceştia poţi întâlni anumiţi outliers: uneori un violonist de excepţie ce-şi păstrează anonimatul şi înfrumuseţează o zi friguroasă de iarnă...cu condiţia cat tu să fii atent şi receptiv (recapitulăm ultimele articole - nu ai uitat de Joshua Bell, nu?), alteori un criminal în căutarea viitoarei victime sau, din când în când, un erou. 

Wesley Autrey îşi luase fetele (4 şi 6 ani) de la grădiniţă şi aştepta metroul într-o staţie din Manhattan. Pe peron, un tânăr suferă o criză de epilepsie şi, convulsionat, se prăbuşeşte pe liniile trenului exact înainte ca metroul să sosească. Wesley a evaluat mental situaţia în două-trei secunde şi s-a aruncat după el, estimând că dacă îl va acoperi cu corpul său sunt şanse ca metroul să treacă pe deasupra amândurora, fără să-i accidenteze prea grav. Şi-a asumat acest risc imens şi, sub privirile fiicelor lui, a reuşit să-l salveze pe bărbatul de doar douăzeci de ani.

Despre Wesley Autrey vorbeşte Zimbardo în prelegerea sa ce are ca temă eroismul:

Zimbardo este şi azi cunoscut în primul rând pentru experimentul falsei închisori de la Stanford, în care subiecţii îşi intraseră atât de bine în rolul de gardieni încât după numai două-trei zile ajunseseră să-i dezumanizeze şi să-i umilească pe cei din rolul de prizonieri. Zimbardo însuşi pierduse simţul măsurii lăsând situaţia să decurgă ca atare şi probabil ar mai fi lăsat-o un timp dacă viitoarea sa soţie nu i-ar fi atras atenţia că ceea ce se întâmplă este de netolerat – povesteşte aici.

De mai mulţi ani Zimbardo studiază eroismul, într-un fel exact contrariul problematicii răului. Pe de altă parte, adesea binele şi răul se întrepătrund, iar anumite situaţii foarte puternice generează răspunsuri complet diferite (Holocaustul a însemnat atât naziştii din lagărele de exterminare, cât şi cetăţenii nemţi care au ascuns evrei la ei în casă). Ce anume ne face să ne comportăm eroic în anumite momente? Este greu de spus (altruismul şi empatia, deşi necesare, nu sunt şi suficiente), mai degrabă avem cu toţii o sămânţă de călău şi una de erou, depinde însă care dintre ele va ieşi la suprafaţă, în funcţie de context şi poate de îngrăşământul pe care îl foloseşti. Priveşte…să-i zicem iluzia optică creată de Escher:

Dacă eşti atent la zonele albe vei vedea îngeri. Înainte să vorbeşti cu ei, uită-te şi la zonele întunecate…vezi cum au apărut demonii? Ceea ce este mault mai dificil e să distingi simultan îngerii şi dracii.

Oricine poate fi erou. „Banalitatea răului” are drept contrapunct „banalitatea eroismului”, fără ca asta să însemne bagatelizarea celor două noţiuni.

Suntem majoritatea eroi în aşteptare, spune Zimbardo, iar 20% dintre oameni chiar au acţionat cel puţin o dată în viaţă într-o manieră eroică. De asemenea, eroismul se poate învăţa, cultivând „imaginaţia eroică”, adică preocuparea pentru această latură a existenţei care astăzi pare puţin căzută în desuet – termeni precum „spirit de sacrificiu”, „curaj extraordinar” sau „abnegaţie” stârnesc un surâs ironic şi probabil câteva comentarii sarcastice.

Un act de eroism este acea acţiune orientată spre ajutorarea altcuiva sau spre apărarea unei cauze morale, acţiune însoţită de costuri personale şi riscuri majore, în absenţa aşteptării oricărei recompense. Pierderea vieţii este sacrificiul suprem. Până acolo mai sunt o mulţime de alte lucruri pe care un erou le poate pierde: integritatea fizică, confortul financiar, locul de muncă, apartenenţa la un grup, prietenii, familia... Renunţarea la interesul personal pentru un interes colectiv mai larg marchează trecerea de la eu la noi, iar elementul-cheie pentru activarea „resurselor eroice” este, consideră Zimbardo, coeziunea socială, adică formarea unei reţele de oameni implicaţi în acest scop comun. The Heroic Imagination Project încearcă să realizeze tocmai acest lucru:

HIP is amplifying the voice of the world’s quiet heroes, using research and education networks to promote a heroic imagination in everyone, and then empower ordinary people of all ages and nations to engage in extraordinary acts of heroism. We want to democratize the notion of heroism, to emphasize that most heroes are ordinary people; it’s the act that’s extraordinary.

Care sunt paşii concreţi spre această imaginaţie eroică constuită prin obiceiuri sociale centrate pe cooperare şi urmărirea unor idealuri?

În primul rând, atenţia. Da, ştiu că este un laitmotiv :)) Dacă trăieşti pe pilot automat este greu să observi particularităţile unei situaţii-limită în care o anumită acţiune responsabilă este necesară şi salvatoare. Conformismul şi obedienţa faţă de autoritate sunt adevărate reflexe pentru că răspundem automat presiunii grupului fără ca măcar să ne treacă prin cap că ar putea fi şi altfel sau că acţiunile noastre, dar mai ales inacţiunile, menţin status-quo-ul, încurajează nedreptatea şi perpetuează răul. Pe de altă parte, ştim că în momente critice intervine simpaticul nostru sistem „fight of flight” sau parasimpaticul „freeze”. Nu stăm prea mult să ne gândim! Dacă strămoşii noştri ar fi făcut-o noi nu am mai fi existat acum şi nu am mai fi vorbit, din spatele ecranului unui laptop, despre eroism şi sistemul 2 al gândirii. Lumea astăzi este mai puţin periculoasă decât jungla, dar reflexele au rămas aceleaşi din vremurile când îţi putea sărea oricând în faţă o leoaică...pardon, un tigru sau un urs. În condiţiile actuale este de preferat să ne antrenăm atenţia astfel încât să realizăm chiar şi în situaţii de urgenţă switch-ul de la sistemul 1 la sistemul 2 şi să alegem ceva mai conştient cursul acţiunilor noastre. Dacă nu, vom fi noi înşine suprinşi de partea impulsivă din noi. Adesea, neplăcut surprinşi. Şi nu doar noi, ci şi cei dragi. Este ceea ce i se întâmplă protagonistului unui film excelent, „Force Majeure”, văzut tocmai ieri (învăţare în continuare prin serendipitate) la festivalul Films de Cannes a Bucharest: se află cu familia într-o staţiune de schi, iau prânzul într-un restaurant în aer liber cu peisaje alpine magnifice, când spre ei se îndreaptă ceea ce pare a fi o avalanşă înfricoşătoare. Nimeni nu păţeşte absolut nimic, norul de zăpadă se opreşte înainte să producă pagube, până şi paharele şi farfuriile rămân la locul lor, pe mese. Nimeni nu păţeşte nimic fizic, altfel toţi sunt răniţi emoţional şi psihologic, iar reacţia instinctivă a tatălui (acea secundă când o ia la fugă lăsându-i în spate pe copii şi pe soţie)  declanşează adevărata dramă a filmului şi, de multe ori, a vieţii. Merită văzut, dacă îl găseşti.

În al doilea rând, eroii nu se tem de conflictele interpersonale atunci când este nevoie să-şi apere principiile. Sunt conştienţi de consecinţe, dar şi le asumă şi nu ezită să exprime un punct de vedere diferit de cel al majorităţii..

În al treilea rând, eroismul presupune extinderea orizontului temporal, deci capacitatea de a lua cea mai bună decizie pentru viitor, în ciuda sacrificiilor şi neplăcerilor pe care decizia respectivă ţi le aduce în prezent.

În al patrulea rând, un erou se fereşte de capcana raţionalizărilor, în care picăm majoritatea pentru a ne justifica laşitatea.

În sfârşit, o faptă eroică presupune transcenderea interesului personal. Eşti conştient că vei avea de suferit, dar faci ceea ce consideri că este corect, mutând accentul (grav?) de pe costurile tale către nişte beneficii mai importante şi mai largi ale societăţii. Nu ai garanţia că vei reuşi, din păcate există şi posibilitatea ca gestul tău să nu aibă decât multe costuri şi să nu producă schimbarea pe care ai intenţionat-o. Este tragic când se întâmplă aşa, dar şi mai tragic ar fi ca nici măcar să nu fi încercat. Ca să revenim la viaţa pe un peron (nu ştiu de ce articolele mele sunt bântuite zilele astea de linii de tren şi de metrou), Octavian Paler surprinde această tragedie într-un pasaj minunat al cărţii sale:

Am priceput să există atâta nedreptate pe lumea asta, încât cineva însetat de dreptate va avea întotdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nicio urmă de dreptate, ci numai o dâră de sânge.

Eroismul este o alegere. De fapt, e de discutat. Putem vorbi într-adevăr de eroism când cel care şi-a pierdut viaţa într-un război nu a avut încotro decât să lupte, pentru că dezertarea se pedepsea cu moartea sau închisoarea? Este sacrificiul lui unul asumat sau unul impus din exterior? Şi dacă, silit să participe la război, a murit totuşi pe baricade...nu ar fi totuşi cinic să minimalizăm jerfta lui pe motiv că a fost trimis în luptă? Zimbardo afirmă că suntem majoritatea eroi ce se împotrivesc eroismului (reluctant heroes). Ce se întâmplă însă când devenim eroi chiar fără voia noastră?

În timp ce îl ascultam pe Zimbardo şi navigam pe site-ul lui, din raft îmi făcea cu ochiul (de hârtie) cartea Duşmanul Poporului, romanul tragico-satiric al Olgăi Slavnikova. Nu am mai rezistat acestor priviri (mă fixau insistent de vreo două luni) şi m-am apucat de citit. Vreau să ţi-l povestesc şi ţie. Te previn însă de două lucruri: mai întâi, există spoilere din belşug (dau în vileag şi fnalul); apoi, e posibil să interpretezi ceea ce urmează ca pe o negare a ceea am scris până acum. Mizez însă pe faptul că ai o toleranţă crescută faţă de ambiguitate şi o nevoie de închidere ceva mai mică. Ah, dacă te simţi dezorientat şi nu mai înţelegi nimic, mai aruncă din când în când câte un ochi pe desenul lui Escher...oare cum ar fi să putem vedea cu un ochi îngerii, iar cu celălalt, în acelaşi timp, demonii?

Maksim Ermakov este un bărbat obişnuit, managerul unui brand de ciocolată cu o viaţă obişnuită, banală, liniştită şi fără năzuinţa de a fi mai mult decât atât (acea năzuinţă care, în mod ironic, i-a distrus viaţa lui John Marcher, împiedicându-l să şi-o trăiască cu adevărat):

Tinereţea e ambiţioasă. Lui Maksim T. Ermakov i-a trebuit ceva timp să îşi accepte destinul obişnuit. Făcea parte din armata internaţională a funcţionarilor corporatişti, care număra milioane, şi, în fiecare zi, se topea ca ca o picătură într-un ocean, luptându-se ore în şir să răzbească prin ambuteiajele moscovite, pe autostrăzi care semănau mai curând cu nişte benzi adezive pentru muşte. Cu timpul, în capul lui uşor, care părea să nu aibă limite, s-a conturat treptat convingerea că lucrurile nu stau rău, ci bine. Pentru că, mai presus de drepturile omului, apărate de organizaţii internaţionale serioase şi respectabile, apăruseră, mai nou, Drepturile Insului Obişnuit. Din numeroasele semnale care îl bombardau din surse foarte diferite, Maksim T. Ermakov şi-a format ideea că marea dilemă a poporului rus, formulată de Dostoievski – „Să salvez lumea sau să beau şi eu o ceaşcă de ceai? – A fost rezolvată în favoarea ceaiului. Să alegi ceaiul înseamnă să alegi libertatea, şi exact asta a făcut şi eroul nostru, îndreptându-şi toate eforturile spre cumpărarea câtorva metri pătraţi în zona Sadovoe Kol’ţo...

Ermakov va fi însă întrerupt definitiv din savurarea ceştilor de ceai atunci când se trezeşte în birou cu doi agenţi de la serviciile de informaţii care îl înştiinţează că este de fapt un individ special, un „Obiect Alfa” înzestrat cu nişte puteri ieşite din comun: influenţează legăturile naturale de cauză-efect şi, prin simpla lui existenţă, declanşează tot felul de catastrofe în lume: cutremure, războaie, inundaţii, accidente, schimbări climatice, tsunami-uri. Sute de mii de oameni mor pentru că el trăieşte. Singura modalitate prin care şirul de nenorocirilor poate fi oprit este ca Ermakov să-şi tragă singur un glonţ în cap. Nu serveşte la nimic să fie ucis de cineva, aşa că „prognoziştii sociali” îi înmânează un pistol, convinşi că bărbatul, devenit erou fără voia lui, va face „ceea ce trebuie”.

Ermakov refuză. De-aia nu mai poate el ! („Cauze nobile! N-aveţi decât să luaţi toată gargara asta totalitaristă şi să v-o băgaţi în fund!”). Câtă vreme nu face rău cu bună-ştiinţa nu se simte deloc responsabil pentru tragediile din jur şi încearcă să-şi vadă de viaţa lui obişnuită, împotrivindu-se sistemului care-i cere sacrificiul suprem pentru binele umanităţii. Urmează aproape trei sute de pagini cu peripeţiile eroului, care-şi pierde casa, prietenii, statutul social şi este în permanenţă hăituit şi hărţuit de funcţionarii care nu mai ştiu la ce să apeleze pentru a-l determina să se sinucidă. Se inventează chiar un joc de calculator ce devine celebru în toată ţara. Protagonist este, desigur, Ermakov, înfăţişat ca un individ ridicol, egoist şi lipsit de orice caracter, care stă şi-şi bea liniştit ceaiul în timp ce, din cauza proprietăţilor neobişnuite ale ADN-ului său, prin lume mai pică un avion, mai explodează o bombă, mai mor câteva sute de oameni în nu ştiu ce calamitate naturală. Se organizează până la urmă şi proteste naţionale şi manifestaţii publice împotriva acestui bărbat transformat în „duşmanul poporului”.

Nimic nu funcţionează. Toate tentativele prognoziştilor sociali sunt demontate de Ermakov, care este cât se poate de determinat să trăiască şi să apere Drepturile Insului Obişnuit. La un moment dat se îndrăgosteşte de secretara de la firmă şi se căsătoreşte cu ea. „Între timp, lumea se ducea de râpă”, dar el este fericit, iar funcţionarii, ca prin minune, nu-şi mai fac la fel de mult simţită prezenţa în viaţa sa. Fericirea domestică nu durează totuşi prea mult. Este curmată brutal în ziua când Liusia moare într-un atentat terorist sinucigaş ce are loc...într-o staţie a metroului moscovit (da, imaginează-ţi şi uimirea mea, am terminat romanul un pic mai devreme, când deja scrisesem primele două pagini din articol):

Şi cu cât rămâneau mai puţini oameni în staţie, cu atât mai bine se vedeau teribelele distrugeri provocate de explozie: resturile erau risipite pe jos ca nişte pete de vomă; sticlă, fier rupt, o palmă umflată de bărbat cu verighetă pe deget, o geantă spintecată, un mobil care suna şi vibra zvârcolindu-se ca o muscă rămasă fără aripi, şi, mai presus de toate, zeci de grămezi de trupuri omeneşti, dintre care unul, cu obrazul tăiat şi cu o scurtă roz sfâşiată, încă mai ăncerca să se târască.

Autoarea atentatului a fost o femeie care aştepta încordată pe peron, lângă geanta în care era ascuns explozibilul.

Din păcate, nimeni nu îi acordase o atenţie deosebită. Ar fi fost suficient ca oamenii să se uite în ochii înfricoşători ai străinei, care păreau mistuiţi de un foc interior. Dar călătorii treceau repede pe lângă ea, se înghesuiau cu sutele în garniturile care plecau de la peron, şi astfel rămâneau în viaţă.

Ermakov, distrus de moartea soţiei sale (doar victimă, nu ea este femeia de mai sus) pregăteşte înmormântarea când primeşte un telefon de la unul dintre prognozişti. Se pare că au făcut o greşeală imensă, pe care o regretă nespus: au încurcat persoanele, Ermakov este până la urmă un om cât se poate de obişnuit şi nu are nici un amestec în catastrofele declanşate pe bandă rulantă. Este rugat deci să caute pistolul şi să-l înapoieze agenţilor, mâhniţi şi ruşinaţi de eroarea făcută.

Maksim Ermakov se îndreaptă spre sertar, scoate pistolul şi...îşi trage în sfârşit glontele acela în cap.

Romanul se încheie cu o conversaţie în biroul unui înalt funcţionar de stat:

- Am auzit că aici, în sfârşit, totul a ieşit bine, a spus Ştersul (...)

- Da, în sfârşit, a zis şi Embrionul, frecându-şi ochii încercănaţi şi roşii. Lichidarea a avut loc azi-noapte. Cu nici un obiectiv nu ne-am chinuit aşa de mult, Ermakov acesta ne-a mâncat zilele.

- Aţi riscat, Serghei Evghenivici. A fost oare raţional să-i spuneţi Obiectului de aşa-zisa noastră greşeală?

- A fost. Trebuia să scăpăm odată de blocajul în care intra Obiectul când avea de-a face cu imixtiunea noastră directă, a răspuns convins întâiul căpăţânos al ţării. Trebuia să se simtă liber, ca să ia singur decizia de care aveam nevoie.

Aştepţi o concluzie? Îmi pare rău, nu o vei găsi aici.

Voi închide totuşi cercul întorcându-mă la Zimbardo şi la proiectul lui de stimulare a imaginaţiei eroice. Deşi este dificil să izolăm toţi factorii ce contribuie la eroism, există unele variabile care cresc şansele ca asemenea fapte să fie mai dese: mediul urban (oferă mai multe ocazii de materializare a tendinţelor eroice), educaţia (chiar cunoaşterea mecanismelor descrise de psihologia sociale), voluntariatul, experienţa personală (cei care au supravieţuit unei traume sau unui dezastru sunt de trei ori mai înclinaţi să se comporte eroic) şi...sper să nu rănesc sensibilitatea nimănui prin această incorectitudine politică...rasa (în Statele-Unite probabilitatea este de 8 ori mai mare ca americanii de culoare să devină eroi faţă de cei albi)  şi sexul. Da, bărbaţii se declară mai dispuşi să se comporte eroic decât femeile. Nu-mi sări în cap, nici mie nici lui Zimbardo. De altfel, el admite că la mijloc nu este neapărat vreo predispoziţie genetică, evoluţionistă sau culturală, ci un mod diferit de a percepe eroismul: „I think this is because women tend not to regard a lot of their heroic actions as heroic. It’s just what they think they are supposed to do for their family and friends”.

Noi femeile cică am fi deci mai puţin înclinate să ne arătăm eroismul sau să căutăm/ creăm ocaziile în care el să se manifeste. Nu ar strica deci să ne dezvoltăm imaginaţia eroică. În fond, ne plac eroii. Visăm la ei. Mă opresc din scris, am câteva fantezii de dus până la capăt. Bineînţeles, în timp ce beau o ceaşcă de ceai.Nu m-am hotărât însă de care: M57 Gunpodwder with mint sau un Tsunami de la ceainăria Serendipity?

Terror Subterra

Ce vezi mai jos?

Un monstru fugărit de alt monstru, mai mare. Dar ia stai…poţi să stai, nu e nimeni pe urmele tale! Eşti sigur că creatura din spate e mai mare? Aşa pare, o vezi cu ochii tăi. Cu toate acestea, este doar o iluzie optică. 

Roger Shepard este autorul ei şi a altor iluzii celebre, printre care „Turning the Tables”.  Cea la care m-am oprit astăzi se numeşte Terror Subterra. Este de fapt o variantă a iluziei Ponzo, numită atfel după psihologul italian Mario Ponzo, cel care a descoperit-o în 1911.

Cele două linii orizontale sunt egale, dar noi le percepem altfel din cauza fundalului.  Creierul este sensibil la indicatori ai adâncimii şi, conform ipotezei perspectivei, responsabile pentru iluzie sunt cele două linii oblice care par a se întâlni undeva spre linia orizontului.

Există variabile individuale şi culturale ce mediază efectul iluziei Ponzo. Dacă liniile ţi se par egale şi nu trăieşti pe o insulă pustie este posibil ca aria ta V1 (cortexul vizual primar) să aibă o suprafaţă mai mare (din motive obscure, dimensiunea ei variază foarte mult, poate fi şi de trei ori mai mare de la un individ la altul). Dacă trăieşti însă pe insula Guam din Vestul Pacificului şi percepi liniile egale este normal…acolo nu există metrou, nici linii de tramvai, iar experienţa cu peisajele din jur se pare că modelează percepţia vizuală (procesare top-down, constructivistă, în care aşteptările şi rutinele influenţează ceea ce vezi în prezent).

Perspectivă, experienţă şi iluzie. Tot privind la monştrii creaţi de Shepard mi-a trecut prin cap o chestie (zic eu) interesantă: Terror Subterra nu cumva ilustrează şi ceea ce se întâmplă în capul nostru atunci când ne temem de ceva? Gândeşte-te la un lucru de care îţi este foarte frică. Şobolani? Păianjeni? Un fost coleg de generală care te ameninţa cu bătaia în curtea şcolii? Acele de injecţii? Câinii din faţa blocului? Din punct de vedere obiectiv, stimulii care te înspăimântă rar sunt atât de ameninţători precum ţi-i imaginezi. Cel mai adesea sunt inofensivi, dar creierul te păcăleşte, îi reconstruieşte şi tu şi ajungi să-i percepi disproporţionat. Perspectiva se modifică din cauza gândurilor iraţionale ce te asaltează când apare obiectul fricii, poate chiar al fobiei tale. Probabil ai avut în trecut o experienţă neplăcută, precum micul Albert, şi de atunci nu te mai poţi apropia de nici un şoricel, căţeluş sau monstruleţ.

Ce poţi să faci? Mă uit iar la poza de la metrou. Dacă te opreşti din fugă şi laşi creatura din spate să se apropie de tine…ea devine din ce în ce mai mică. Nu mă crezi? Te poţi juca cu şoricelul de la PC pe versiunea asta a iluziei. Psihoterapeuţii cognitiv-comportamentali s-au prins de şmecherie, prin urmare au renunţat la descoperirea unor cauze din copilărie sau din vieţile anterioare care să explice şi să vindece fobia, focalizându-se în schimb pe tehnici de desensibilizare prin expunere treptată.

Deşi nu pare, este un articol despre curaj. La fel ca şi optimismul, el se învaţă cel mai bine prin acţiuni. Un comportament îndelung evitat, atunci când te încumeţi să-l asumi, îţi schimbă şi percepţia asupra stimulului…acesta din urmă se face mai mic, mai puţin înfiorător, din ce în ce mai inofensiv.

Monştrii cei mai periculoşi sunt cei pe care nu vrei să îi vezi (poate şi elefanţii din sufragerie?).

Asta descoperă spre sfârşit John Marcher, eroul nuvelei lui Henry James, care a trăit toată viaţa cu senzaţia că se va întâlni la un moment dat cu „the lurking beast”. Şi da, am putea spune că s-a întâlnit…dar nu aşa cum şi-ar fi imaginat el. A, şi aici avem la final un motiv underground sau subterra.

Nu îţi recomand să o citeşti! S-ar putea să ţi se facă frică.

http://www.gutenberg.org/ebooks/1093

Marile şi micile noastre speranţe

Nu ştiu dacă te-ai uitat între timp pe pdf-ul cu trăsăturile pozitive de caracter, dar dacă ai făcut-o îmi place să-mi imaginez că ţi-a venit ideea să alegi una dintre ele şi să-ţi propui să ţi-o cultivi. Aşa cum ai face cu o floare, îmi spun în timp ce ascult melodia lui Bette Midler.

De ce Bette Midler? Păi pentru că este recomandată de Tayyab Rashid celor care încearcă să devină mai optimişti, adică să-şi dezvolte o trăsătură care ţine tot de virtutea transcendenţei, şi anume speranţa.

Speranţa este aşteptarea ca în viitor să (ţi) se întâmple lucruri bune.

Aha! De parcă viitorul ăsta se pliază pe aşteptările tale…of, stai! Lasă-mă să-mi duc ideea până la capăt, ok? sau măcar până la Capul Bunei Speranţe... (nu, nu cu tine vorbeam, cu mine! cu tine nu mai vorbesc deocamdată, dar poţi spera că îmi voi recăpăta curând optimismul şi, odată cu el, disponibilitatea de a mă angaja iarăşi în discuţii şi proiecte).

Optimismul este strâns legat de angajament. Toţi avem scopuri, iar ele sunt cam aceleaşi pentru optimişti şi pentru pesimişti. Pare a fi adevărat însă că optimiştii şi le ating în măsură mai mare decât pesimiştii, sau cel puţin decât o parte dintre ei (pesimiştii defensivi sau realiştii depresivi sunt o excepţie). Da, dacă gândeşti pozitiv ţi se vor întâmpla lucruri frumoase. Pentru că le atragi! Pardon, am vrut să spun pentru că tragi mai tare!

Să zicem că îţi doreşti o promovare. Dacă eşti pesimist ţi se va părea foarte greu să o obţii, dar dacă ai credinţa că obiectivul tău se va îndeplini atunci te vei raporta diferit la scop. Gândirea pozitivă nu te va ajuta prin ea însăşi, dar te va motiva să acţionezi, să depui mai multe eforturi şi, mai ales, să nu renunţi de la prima sau a doua dificultate. Un pesimist se descurajează mai uşor când întâlneşte un obstacol pentru că nu mai vede nici un rost în a continua (la ce bun? nu o să iasă nimic!). Un optimist persistă, convins că până la urmă va reuşi, ceea ce se şi întâmplă de cele mai multe ori, iar apoi succesul obţinut îi confirmă credinţele pozitive, care vor motiva apoi noi acţiuni îndreptate către scop şi tot aşa. Optimismul devine astfel o profeţie care se auto-împlineşte sau o buclă de feed-back în care comportamentele efective şi implicarea sunt mai importante decât credinţele când ne uităm la rezultate.

Chiar dacă nu priveşti lumea prin ochelari roz şi viitorul nu ţi se pare neapărat „un tărâm mistic în care sunt păstrate 99% din realizările omenirii”, te poţi comporta de parcă ai fi optimist…pur şi simplu urmărindu-ţi scopurile cu perseverenţă, ca şi cum ai crede că ele sunt realizabile. Dacă procedezi aşa probabil vei avea o surpriză: chiar se realizează, adică le faci să se realizeze, iar data viitoare, aproape fără să-ţi dai seama, te vei raporta din start un pic diferit la un nou obiectiv. Dar dacă ştii că ceva este în zadar şi totuşi persişti? În funcţie de dispoziţie şi/ sau cantitatea de serotonină, eforturile lui Sisif mi se par uneori grandioase şi foarte frumoase; alteori (în clipa de faţă), o dovadă de masochism şi de mare prostie. Of, iar mă sabotez! Să reiau! Cine a zis că a-ţi dezvolta o trăsătură pozitivă de caracter e lucru uşor? Mai că aş renunţa…hai că mai fac totuşi o încercare, aducându-mi ca argumente rezultatele unor experimente.

Înaintea unei sarcini cognitive, participanţii au răspuns unui chestionar ce evalua optimismul, după care au primit un set cu anagrame, dintre care una era imposibilă, restul relativ dificile. Experimentatorii au fost curioşi să vadă dacă optimiştii vor petrece mai mult timp încercând să le rezolve decât pesimiştii. Da, exact asta s-a întâmplat: cei care aveau aşteptări mai degrabă negative s-au luptat cu anagramele în medie 9 minute şi jumătate, în timp ce subiecţii cu aşteptări pozitive au stat două minute mai mult şi au insistat îndelung să găsească soluţia şi la cuvântul imposibil (sau poate, având încredere, nu le-a trecut prin cap că experimentatorii ar fi atât de sadici încât să le dea de făcut ceva irealizabil - ah! de ce nu mă pot abţine din interpretări maliţioase?).

Într-un alt experiment, tot cu anagrame imposibile, credinţele au fost manipulate fără niciun fel de scrupul: nu li s-a spus că nu exista soluţie, deci concluzia implicită era că nu sunt buni la anagrame. Au primit apoi o nouă sarcină. Jumătate din subiecţi au fost minţiţi că necesită aceleaşi abilităţi ca şi anagramele şi că în general cei care s-au descurcat la prima se descurcă bine şi aici. Ceilalţi au fost şi ei minţiţi, dar în direcţia opusă: cică noua problemă e total diferită şi de obicei cei care nu se pricep la anagrame sunt foarte buni la a doua. Ce crezi că s-a întâmplat? Cei care s-au aşteptat să aibă performanţe mai bune au lucrat cu 50% mai mult (timp) decât cei cărora li s-a indus ideea că cel mai probabil vor eşua. Da, „optimiştii” au şi obţinut rezultate superioare. Dar asta se explică nu atât prin aşteptările pozitive, ci prin faptul că au petrecut concret mai mult timp încercând. Au fost mai perseverenţi. E drept, au fost mai perseverenţi pentru că se aşteptau să reuşească.

Pe scurt, optimismul te motivează să faci ceva atunci când există o discrepanţă între ceea ce eşti acum şi ceea ce ai vrea să fii. Ceea ce ai vrea să fii devine, dacă nu eşti pesimist, ceea ce poţi fi. Odată ce priveşti lucrurile aşa (control personal sau agency), nu-ţi mai rămâne decât să te apuci de treabă. Când? Nu, nu mâine, nici în alt timp şi loc mistic. Ieri!! Scuze, e bine şi azi:

Dacă eşti cârcotaş ca mine, te întrebi acum oare când perseverenţa se transformă dintr-un atuu într-un dezavantaj. Nu cumva optimiştii devin încăpăţânaţi şi ajung să se lupte, ridicol, cu morile de vânt? Când este cel mai indicat să renunţi la un scop şi să-ţi canalizezi resursele spre altceva? Ei, la această întrebare vei putea răspunde doar dacă eşti măcar un pic optimist. Altfel, cu aşteptări negative, cel mai probabil vei renunţa prea devreme. Un optimist va învăţa în schimb din experienţă cât este oportun să încerci. O experienţă ce nu se câştigă decât dacă…perseverezi, da, ceea ce pesimistul nu prea este motivat să facă. Un exemplu (dau imediat şi sursa) este al lui Brian care o invită pe Kim la întâlnire, iar aceasta refuză. Ce să facă, să-i mai propună şi a doua oară? Da, poate Kim face pe inabordabila, era nervoasă prima dată sau nu îl cunoaşte suficient de bine pe Brian. A treia oară? De ce nu? A patra oară? A şaptea? Ei, parcă nici chiar aşa. Dar trebuie să afle asta pe pielea lui şi nu după prima încercare nereuşită: If Brian is optimistic when he pursues Kim, he is going to find out where the line is between persistence and stalking.

De fapt, se pare că optimiştii, contrar unor prejudecăţi, nu sunt dispuşi să persevereze la nesfârşit, în pofida evidenţelor. Dimpotrivă. Nici eu nu mai am chef de încă un experiment, dar hai să ţi-l spun repede, sper să-ţi schimb ideile preconcepute (da, tot cu mine vorbesc, sunt perseverentă pentru că văd că-mi şi răspund, altfel nu mai insistam). Tot nişte subiecţi cu un set cu anagrame imposibile, timp limită 20 de minute. De data asta faţă de primul experiment amintit au avut însă o alternativă: puteau renunţa oricând la sarcină şi dacă o făceau primeau altceva. Ghici ce s-a întâmplat? Optimiştii au abandonat primii! Cum aşa? Nu erau ei cei care depun mai mult efort? Ba sigur că da! Doar că ei au învăţat cumva, confruntându-se în mod repetat cu provocări, şi când este cazul să se oprească,  tocmai pentru că în trecut li s-o fi întâmplat o dată –de două ori să persiste prea mult:

At some point, the odds of success become low enough that they aren’t worth the costs of persistence. Knowing when you’ve reached that point is a matter of experience, not intelligence, and that experience comes from finding out what happens on the eighth, ninth, or tenth try. In other words, it comes from making optimistic mistakes.

Making pessimistic mistakes does not provide the kind of experience that leads to knowing when to give up. How long is long enough? Someone who gives up early never finds out. A few tries cannot tell you whether you worked long enough.

De unde am tot citat? Din cartea lui Suzanne Segerstrom, care a îndrăznit să se abroge legile lui Murphy. Nu ştiu dacă pe toate, dar dacă i-au mai rămas câteva, sigur va încerca într-o viaţă viitoare. De ce s-ar reîncarna? Păi nu ţi-am spus? Pentru că e optimistă şi vrea să-l contrazică pe Murphy, care spunea, printre altele că „sexul este unul din cele noua motive pentru reincarnare; celelalte opt sutn irelevante”.

Din exces de zel, am făcut o prostie. Am zis să nu mă las păgubaşă cu studiul optimismului şi am mai înşfăcat o carte, de data asta un roman. Am văzut cuvântul speranţă în titlu şi atât mi-a trebuit. Când am citit titlul întreg era deja prea târziu. Speranţa: o tragedie. Minunată! Mă rog, îi pot da o interpretare optimistă, că doar aşa am învăţat. De fapt, şi Shalom Auslander ajunge în final tot la concluzia lui Segerstrom. Poate că e mai bine să încerci:

„Poate-o fi adevărat că-i o dovadă stupidă de optimism să crezi că trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Dar, pe de altă parte, n-ar fi o dovadă la fel de stupidă de optimism să crezi că asta-i cea mai rea dintre toate lumile posibile? Să crezi că n-ar putea exista un loc mai rău decât ăsta? Sigur c-ar putea exista, trebuie să existe – chiar dac-ar fi un loc exact ca ăsta, dar din care să lipsească doar, să zicem, îngheţata de ciocolată (…)

Poate că Godot apare în actul trei, fiule; poate că doar publicul pleacă prea repede.

Estragon: Unde-au dispărut cu toţii?

Vladimir: Doar erau aici.

Godot: Se mai întorc?

Aşteaptă.

Cortina.”

Mai eşti aici? Ce mai aştepţi? Am terminat, abandonez orice speranţă să fiu mai optimistă şi mă voi concentra pe o altă trăsătură de caracter, doar am alternativă…chiar 22 de variante, dacă elimin speranţa şi aprecierea frumuseţii şi excelenţei, despre care am vorbit data trecută.

Mă cunosc însă destul de bine. Sunt încăpăţânată uneori, aşa că mă aştept să revin peste câteva zile cu idei noi despre optimism. Ai încredere în mine? O să le scriu în curând! (vaaai…era cât pe ce să omit ultimele litere din cuvânt, prietenii ştiu de ce :P). 

Exerciţii de admiraţie

Ştiu că afară plouă, dar sper că asta nu te afectează atât de tare încât lumea să nu ţi se mai pară un loc minunat. Mai ales că, cine ştie, poate după această ploaie se va ivi pe cer un curcubeu. Hai să ascultăm împreună o melodie a cântăreţului Israel Kamakawiwo'ole (din Hawai, oare cum o fi vremea acolo, mmm? vedem imediat:D)

Ţi-a plăcut? Apropo, există o variantă şi în coloana sonoră a filmului Vrăjitorul din Oz din 1939. Dacă nu ai planuri de ieşit în oraş în această seară (tot vremea, nu?) ai putea să te uiţi la film. Sau preferi să revezi The Sound of Music?

Dacă am ajuns la lucrurile noastre preferate, tu ce simţi când asculţi o melodie care îţi place? Dar când priveşti tabloul preferat? Când citeşti o poezie? În faţa unui peisaj natural impresionant? Probabil nu reuşeşti să descrii foarte bine emoţia care te încearcă atunci când ai o experienţă directă a frumuseţii. Rămâi fără cuvinte. Ceva în tine se mişcă. Timpul se opreşte în loc, la fel şi gândurile sau preocupările în care erai adâncit. De această dată eşti scufundat în frumuseţe şi în ceva ce nu se poate exprima. Sau poate un cuvânt mai potrivit decât scufundat este înălţat. Te ridici undeva deasupra cotidianului şi a dimensiunilor obişnuite ale existenţei. Dacă te întreb unde anume simţi emoţia, probabil îmi vei arăta spre piept. Inima ta parcă se dilată pentru a cuprinde ceea ce percepi. În asemenea momente, descrierile sunt vagi, dar nervul vag cât se poate de activ, iar trăirile foarte puternice. Câteodată îţi dau lacrimile. Ego-ul tău se face mic de tot pentru că te confrunţi cu ceva vast, sublim, ameţitor. Emoţia aceasta are touşi un nume: awe (nu am găsit un echivalent autohton).

Ce este frumos? Arta, natura, oamenii...când te uiţi în ochii cuiva aproape imposibil să nu descifrezi acolo (şi) frumuseţea.

Frumuseţea este, la originea ei, o experienţă estetică pe care o simţi prin toţi porii. Este aproape o sinestezie: o guşti cu pupilele, o asculţi şi o miroşi cum îţi umple inima cu senzaţii de tot felul.

Dar frumuseţea nu se opreşte la planul estetic, deşi Kierkegaard a încercat să le separe pe o logică de tipul either/or, conform căreia etica ar fi o altă dimensiune, superioară. Bunătatea este extraordinar de frumoasă. Adu-ţi aminte ultima dată când cineva a făcut o faptă bună şi tu ai fost martor, fără să fii beneficiarul direct al acelui gest. Nu-i aşa că emoţia a fost aproape identică cu cea „descrisă” mai sus? Te-a mişcat până la lacrimi. Ţi-a atins inima. (Şi Omul de Tinichea ar descoperi atunci că are inimă). Ai văzut un om frumos. Ai simţit în piept căldură, deschidere, expansiune. Un caracter deosebit influenţează inclusiv percepţia atractivităţii fizice. Sau nu neapărat un caracter, ci un moment când vezi o virtute întruchipată într-un gest, comportament, uneori doar într-o privire. 

Şi emoţia aceasta are un nume, deşi este foarte rar amintită în clasificările neaoşe ale emoţiilor. Se numeşte elevare. Încă ceva: este contagioasă. Se răspândeşte şi, mai ales, pentru un timp se răsfrânge asupra a tot ceea ce vezi în jur. Lumea chiar devine un loc frumos. Iar ţie îţi vine la rândul tău să faci ceva frumos. În această stare trăieşti un sentiment de comuniune şi de umanitate. Este o experienţă spirituală, dar una ce scoate la lumină şi onorează nu divinitatea iubitoare, ci umanitatea, capacitatea omului de a iubi şi de a se dărui. Pentru că ţi s-a umplut inima de iubire şi generozitate, acestea vor da pe dinafară şi vor atinge inima altcuiva. Un străin, dar cel mai probabil o persoană foarte dragă. Oare o să stric momentul dacă pomenesc despre oxitocină şi îţi povestesc un studiu despre cum elevarea stimulează lactaţia mamelor şi amplifică gesturile lor afectuoase faţă de copil? (Îmi spune şi mie cineva de ce procesele fiziologice şi corpul omenesc stârnesc adesea dezgustul? Glumesc, cunosc explicaţiile, am vrut doar să spun că mie cel mai dezgustător lucru mi se pare tocmai această atitudine faţă de corp – respingerea lui ca pe un lucru murdar, impur, ce trebuie ţinut ascuns şi de care îţi este ruşine).

Arta, natura, trăsăturile fizice armonioase, bunătatea, virtutea, corpul...toate sunt expresii ale frumuseţii. Dar nu am epuizat şi nici nu vom epuiza vreodată sursele ei. Excelenţa este de asemenea foarte frumoasă. Cea morală, dar şi cea profesională. Dacă îţi permite nivelul de anxietate, priveşte un chirurg care operează. Admiră-i precizia mişcărilor, concentrarea, coordonarea, fineţea, grija, stăpânirea de sine, competenţa. Pare că s-a născut cu bisturiul în mână la cât de naturale sunt gesturile lui, dar ştii în câte ore de muncă s-au format oare aceste deprinderi? Ascultă un profesor pasionat de ceea ce predă. Stai lângă un bucătar ce potriveşte ingredientele numai el ştie cum pentru ca oaspeţii sau clienţii să se bucure de o experienţă culinară delicioasă. Priveşte un lider autentic şi vezi cum îşi motivează echipa. Observă starea ce se propagă de la unul la celălalt. Da, aceeaşi elevare. Nu ai cuvinte. Când totuşi ele îţi revin poţi încerca să identifici trăsăturile ce într-un grup stimulează elevarea şi produc asemenea efecte. Haidt împreună cu alţi cercetători de la Universitatea din Virginia au făcut-o, dacă eşti curios poţi consulta articolul lor.

Aprecierea frumuseţii şi excelenţei este atât o stare, cât şi o trăsătură pozitivă de caracter. O găseşti în inventarul celor 24 de ingrediente ale unui caracter frumos. Sigur, ele formează constelaţii specifice în personalitatea fiecăruia, sau o semnătură, ca să folosim termenul găsit de Christopher Peterson and Martin Seligman. Dacă este printre primele tale trăsături pozitive vei experimenta destul de des această stare şi vei căuta peste tot frumuseţea de care ai nevoie ca de aer (ambele îţi creează acea senzaţie de dilatare a inimii). Dacă nu, se poate cultiva. Oriunde s-ar afla de altfel, tot se poate accentua, dezvolta, pune în valoare. Există lucruri concrete pe care le poţi face în acest sens, dar mai ales există un anumit tip de atitudine ce favorizează aprecierea frumuseţii şi excelenţei:

Menţine-te cât mai mult într-o stare de receptivitate, disponibilitate, deschidere şi...excitabilitate (a nervului vag, la ce te gândeai?). 

Frumuseţea este în ochiul celui care priveşte nu doar pentru că avem gusturi diferite, ci şi pentru că nu mereu ochii noştri sunt deschişi. Câteodată (de cele mai multe ori) ei sunt întredeschişi, deschişi doar pe jumătate. Alteori închişi, ca atunci când am văzut ceva urât şi nu ne vine să-i deschidem din nou. La fel şi inima. Când mergi cu inima ferecată şi cu ferestrele spre ea închise, frumuseţea, deşi prezentă, nu va avea pe unde să intre, nici măcar să se strecoare. Degeaba îţi bate la uşă şi la geam (pe pleoape?) dacă tu nu o primeşti…cumva, într-un fel am putea spune că nu găseşte pe nimeni acasă, pentru că nici tu nu eşti prezent acolo. Poate că nu te aştepţi să o întâlneşti decât în anumite contexte predefinite, ceea ce te face indisponibil să o recunoşti oriunde…de exemplu la metrou.

Într-o dimineaţă friguroasă din ianuarie 2007 Joshua Bell a coborât într-o staţie de metrou din Washington, şi-a scos vioara veche de 300 de ani şi a cântat timp de 45 de minute în timp ce  peste 1000 de oameni se grăbeau să ajungă spre locurile de muncă. Unii dintre ei probabil iubeau muzica şi cu alte ocazii ar fi plătit sute de dolari să prindă un loc la concertele lui. De data asta însă au trecut mai departe. Nu l-au recunoscut, iar acordurile lui i-au lăsat reci. Cu câteva excepţii, desigur. Nu chiar nici un trecător, profit ca să amintesc poezia lui Poe, dar şi ca să-i fac cu ochiul unui cititor care mi-a înseninat această dimineaţă înnorată. Şapte trecători! În majoritate, copii. Ei au apreciat şi au savurat cel mai mult frumuseţea muzicii şi a momentului. Pentru restul, Joshua Bell a fost în acea dimineaţă doar un cerşetor de care s-au împiedicat în timp ce se îmbulzeau spre metrou. A, a devenit mai bogat cu 32 de dolari.

Aprecierea virtuţii şi excelenţei face parte din virtutea transcendenţei. Este o experienţă spirituală, dar nu (neapărat) religioasă, pentru că nu are nevoie de o prezenţă divină şi securizantă pentru a se manifesta. Frumuseţea, bunătatea, excelenţa, toate acestea sunt aici, pe pământ. Te poţi bucura de ele atâta timp cât eşti în viaţă, iar o parte din această frumuseţe derivă şi din conştiinţa fragilităţii şi a caracterului trecător a tot ceea ce există acum. Mai derivă de asemenea din complexitate, din absenţa răspunsurilor definitive şi din plăcerea pură de-ţi pune întrebări şi de a te raporta la viaţă de pe o poziţie ce îndrăgeşte misterul şi în acelaşi timp încurajează curiozitatea.

Pe termen lung, totul este „vânare de vânt” sau „vanitas vanitatum omnia vanitas”. Dar acelaşi Bob Dylan de la care am împrumutat titlul articolului precedent mai avea, în aceeaşi superbă melodie, alte două versuri pline de sens (How many times must a man look up/ Before he can see the sky?).

  

Priveşti un tablou şi îţi place atât de mult încât parcă eşti transfigurat. Emoţia ta nu are nevoie de cuvinte, concepte sau criterii. Poate nu ai studiat niciodată pictura şi habar n-ai dacă ceea ce priveşti este o pictură impresionistă, barocă, gotică sau fauvistă. Nu ştii de ce îţi place, nici nu ai putea să faci o analiză a tabloului precum găseşti în manualele de artă. Ce crezi, o educaţie artistică distruge sau potenţează experienţa ta directă? Nu te grăbi să răspunzi! Da, există riscul să o afecteze negativ, dacă ajungi să priveşti tablourile cu un ochi atât de critic şi de tehnic încât să nu mai permiţi emoţiei să te mişte. Pe de altă parte, te poţi educa astfel încât să-ţi păstrezi şi prospeţimea percepţiei, dar să-i adaugi o dimensiune nouă. Prin expunere repetată, atenţie, chiar şi învăţare, gusturile se cizelează, iar experienţa estetică se îmbogăţeşte atunci când devii capabil să discriminezi, să distingi mai multe nuanţe sau să recunoşti structura unei simfonii.

Cred că la fel se întâmplă şi cu elevarea sau cu aprecierea frumuseţii morale.

Psihologia socială nu este tocmai prietena celor care cred despre ei că au o orientare spirituală şi că ştiinţa distruge această dimensiune a fiinţei umane, desacralizând-o. E adevărat că unele dintre cele mai cunoscute experimente din psihologia socială distrug idealismul moral şi prezintă o imagine nu mereu plăcută a acestei naturi umane. Ştim că suntem conformişti, că am fi în stare să administrăm şocuri electrice altor oameni atunci când cineva ne-o cere dintr-o poziţie de autoritate, că dacă ne grăbim nu vom acorda ajutor unui om ce poate are o nevoie disperată de el, că puterea ne poate transforma în nişte indivizi cinici şi egoişti, că simţul responsabilităţii personale se estompează când apare o urgenţă şi sunt mai mulţi martori, că suntem tentaţi să acceptăm o distribuţie inechitabilă a resurselor atunci când este în avantajul nostru, că avem prejudecăţi chiar şi când credem că nu avem, că ne vedem aproape toţi mai buni decât suntem…şi lista se poate întinde pe zeci de pagini. Nu cred că cunoaşterea acestor lucruri afectează automat în mod negativ emoţia elevării. Dimpotrivă, o poate intensifica. Elevat are două sensuri, iar ele se pot susţine reciproc. Poate vrei să-mi justific afirmaţia?

În primul rând, la o lectură atentă a acestor experimente, vei realiza că scopul lor  nu este să te convingă că omul este un monstru. (Nici că este un înger, e drept!)  Baumeister a demontat mitul răului pur. De cele mai multe ori, oamenii sunt răi atunci când se află în nişte „situaţii foarte puternice” (strong situations, sau situational strength) care antrenează un anumit tip de comportament. Obedienţa faţă de autoritate este una dintre ele. Presiunea grupului alta. Şi presiunea timpului. Da, toate aceste presiuni sunt extrem de greu de combătut. E o realitate care, dacă e bine înţeleasă, poate spori compasiunea. Nu te vei mai repezi să judeci. Poate nici să te judeci prea aspru. În fiecare dintre noi există un sfânt şi un păcătos, ca să fac iar trimitere la un articol. Anumite elemente din mediu scot ceea ce este mai rău, dar şi ceea ce este mai bun din oameni. În aceste condiţii devine cu atât mai important să încercăm să facem la modul cel mai concret ceva astfel încât mediu să fie mai prietenos, un loc mai bun care creează la rândul lui oameni mai buni sau comportamente mai dezirabile. Răul există, dar cauzele nu sunt mitologice, nici înrădăcinate în „păcatul” originar sau într-o natură fundamental viciată a omului. Baumeister a identificat patru „cauze reale”: viziunea instrumentalistă, ego-ul supradimensionat, sadismul şi …idealismul moral (!!!) („many perpetrators honestly believed that they were doing God’s work by fighting the infidels in order to reclaim  sacred ground for what they thought was the true faith. ”). Zdruncinând din temelii acest idealism, psihologia socială în special şi cea ştiinţifică în general nu cumva încearcă tocmai să elimine una dintre cauzele răului?

În al doilea rând, când ştiu cum funcţionează mintea şi cum sunt influenţată de alte minţi şi de stimulii din mediu am şanse ceva mai mari să reacţionez un pic mai conştient şi să rezist presiunilor interne şi externe de a mă purta incorect. Reuşesc mult mai rar decât mi-aş dori. Când eşuez fac apel la rezervorul de compasiune faţă de sine. Când totuşi îmi iese mă bucur, iar această bucurie îmi dă speranţa şi motivaţia să încerc în continuare.

În al treilea rând, apreciez şi mai mult frumuseţea morală atunci când o văd în acele situaţii în care am învăţat că este improbabilă. Scarcity effect, da? :D Îmi dau seama cât este de greu ca cineva să-şi păstreze integritatea şi uneori chiar umanitatea când ajunge într-o poziţie de putere sau să renunţe la un avantaj când nu i se pare corect să beneficieze singur de el (încă un clin d'oeil, de această dată către o prietenă, se ştie ea care). În loc să le iau drept de la sine înţelese, momentele acestea mă surprind, mă emoţionează, mă fac să îmi doresc şi eu să reuşesc acelaşi lucru (esenţa elevării).

Cum am spus deja, un ochi deschis şi antrenat va descoperi şi aprecia frumuseţea mai des şi mai intens decât un ochi închis sau ocupat să găsească ceea ce urât, dezgustător sau rău. Uneori simt încântare şi elevare doar când observ doi oameni care se poartă frumos unul cu celălalt. Cunosc teoria adaptării hedonice, de aceea sunt impresionată şi admir cuplurile care se iubesc într-adevăr (cu pasiune şi vitalitate)  mai mult de doi ani. Poate chiar 45 de ani? Dacă vrei să citeşti o poveste frumoasă şi însufleţitoare îţi recomand acest text care pe mine m-a mişcat suficient încât să-mi aduc astăzi aminte de el (de fapt recomand şi celelalte texte de acolo, din motive ce transcend legăturile de rudenie dintre mine şi autoare)

http://danielalungu.com/dependenta-de-calatorii-2/

Ca să închei: da, emoţia ce ne cuprinde în faţa frumuseţii de orice fel este aproape indicibilă. O teorie nu o poate cuprinde, sau cel puţin nu în absenţa experienţei directe. Cu toate acestea, există oameni care au vrut să treacă de bariera inexprimabilului şi să reliefeze părţile componente ale elevaţiei, condiţiile în care apare şi efectele ei. Şi au făcut-o! Cu pasiune, cu curaj, cu profesionalism, chiar cu rigoare ştiinţifică. Şi cu multe eforturi…este greu să scrii un articol ştiinţific despre inefabil şi să mai faci şi experimente, nu crezi? Motiv în plus să îi apreciem pentru aceste eforturi încântătoare:

http://www.batten.virginia.edu/content/faculty-research/publications/approaching-awe-moral-spiritual-and-aesthetic-emotion

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/14766641

http://www.researchgate.net/publication/247497189_Approaching_awe_a_moral_spiritual_and_aesthetic_emotion

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2689844/

http://spp.sagepub.com/content/early/2011/10/01/1948550611423595

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3122271/

Şi un document excelent cu prezentarea celor 24 de trăsături pozitive de caracter şi, mai ales, cu modalităţi de a (ţi) le cultiva:

http://www.actionforhappiness.org/media/52486/340_ways_to_use_character_strengths.pdf