Să ne imaginăm că ai un pici de opt ani care astăzi a luat calificativul
„Bine” la matematică. Eşti dezamăgit, iritat, chiar furios şi îngrijorat...ce te faci dacă o va ţine tot aşa şi nu va
fi printre cei mai buni din clasă? Ca să-l înveţi minte şi să înţeleagă că nu
accepţi asemenea calificative….nu, nu îl baţi, eşti om educat, nu ai face aşa
ceva, doar îi spui că eşti supărat pe el şi îl trimiţi în camera lui să înveţe.
Toată după-amiaza eşti distant, rece, mohorât şi nu ai nici un chef să te joci
cu el sau să-l asculţi. Verifici
temele mai critic decât de obicei şi îl duci la culcare fără să mai citiţi
împreună o poveste şi fără să-i dai pupicul obişnuit de noapte-bună.
Sper că nu te regăseşti în acest scenariu. Sau cel puţin nu prea des, mai
greşim cu toţii, important e să învăţăm ceva din erori, să le recunoaştem şi
data viitoare să acţionăm diferit. Retragerea
afecţiunii când copilul a făcut ceva cu care nu eşti de acord este cel mai
crud şi nepotrivit fel în care poţi reacţiona. Poţi la o adică să-i scoţi din
program desenele animate, să nu-l laşi să se joace cu jucăria preferată, să
scurtezi ieşirea în parc, toate aceste pedepse
sunt până la urmă mai umane şi mai de
înţeles decât să te porţi de parcă nu-l mai iubeşti, nu-l apreciezi şi nu-ţi
mai pasă de el. Să-ţi mai spun că exact în aceste momente ar avea cel mai mult
nevoie de tine şi de afecţiunea ta?
În termeni mai tehnici, atitudinea se numeşte
apreciere condiţionată negativă (parental conditional negative regard -
PCNR) şi consecinţele ei pot fi complianţă pe termen scurt (copilul va încerca
de frică şi ruşine să evite situaţiile când mama şi tata nu îl mai iubesc), dar
demotivare pe termen lung (inclusiv
ceea ce sperai să eviţi, rezultate proaste la şcoală), resentimente faţă de tine şi
incapacitatea de a-şi regla emoţiile
(în special izbucniri necontrolate de furie).
Nu insist, sunt sigură că de obicei ai grijă să nu-i transmiţi copilului
tău mesajul că nu-l iubeşti atunci când ia note proaste, când a intrat într-o
încurcătură sau nu şi-a făcut curat în cameră.
Nu răsufla uşurat! (Da, te stresez puţin, dar ştii că îmi pasă de tine,
da?). Acum să ne imaginăm că a luat mult râvnitul FB, chiar cu felicitări. Nu
mai poţi de încântare şi de mândrie,
îl strângi în braţe mai tare decât de obicei, toată ziua eşti bine dispus,
foarte afectuos şi îi acorzi mai multă atenţie decât de obicei.
Ţi se întâmplă? Cred că da, este o practică des întâlnită, chiar
recomandată în cărţi de self-help şi parenting. Şi care este problema?, mă întrebi. Nu e de dorit să remarc când a făcut ceva bun şi să-mi arăt aprecierea?
Într-un fel da, nu spune nimeni să-i treci neobservate realizările şi să nu-ţi
exprimi bucuria. Contează însă cum o faci şi, din nou, ce mesaj transmiţi. Dacă
de obicei eşti mai rezervat în manifestarea
afecţiunii dar te luminezi brusc de fiecare dată când ia o notă bună şi mai
puţin de exemplu când este entuziasmat de un film pe care l-a văzut, de o
poveste citită sau de un joc proaspăt descoperit (chestii prea puţin importante
pentru tine) va percepe această afecţiune tot drept condiţionată (de
rezultatele şcolare). Ca să merite atenţia şi aprecierea ta trebuie să ia note mari.
Asta îl face fericit pe tata, atunci mă iubeşte cel mai mult, este foarte
important să învăţ bine pentru a fi iubit. Suntem tot în vremuri de tristă
amintire sau în PCR (parental conditional
regard).
Aprecierea condiţionată pozitivă (parental
conditional positive regard - PCPR)
nu este la fel de nocivă precum PCNR sau retragerea afecţiunii, ba chiar sunt
şanse mari ca piciul tău să devină un elev conştiincios, poate chiar model, să aibă o relaţie relativ bună cu
tine şi să afişeze un comportament aparent exemplar, fără emoţii negative.
Aparent pentru că nu este o auto-reglare emoţională veritabilă, ci mai degrabă
o suprimare a furiei şi tristeţii. Nu îşi exprimă trăirile negative, poate
chiar nici nu-şi dă voie să le simtă. În timp ce copilul supus la aprecierea
condiţionată negativă nu le poate controla şi le manifestă în moduri
nepotrivite, acesta le reprimă şi nu se confruntă cu ele.
La şcoală obţine rezultate bune, dar nu dintr-o motivaţie intrinsecă, ci
dintr-una introiectată (vezi clasificarea lui Deci & Ryan). Simte mai întâi
o presiune externă de a învăţa bine, care se transformă ulterior în compulsie internă. Este centrat pe notă, nu pe conţinutul
materiei. Învaţă doar ceea ce i se cere, nu neapărat ceea ce îi atrage atenţia.
De exemplu, nu aprofundează un subiect care i se pare interesant, ci este
foarte preocupat de ce i-ar putea pica la teză şi de ceea ce aşteaptă
profesorul de la el. Sunt acei elevi care ar face aproape orice ca să împuşte un 10. Se târguiesc pentru câteva sutimi în plus, se pregătesc temeinic când
urmează un test (nu şi în restul timpului), eventual îl linguşesc pe profesor
ca să se remarce şi foarte rar ies din cadrul materiei predate. E de înţeles
într-un fel: în joc se află iubirea
părinţilor. Dacă nu vor mai fi printre cei mai buni, dacă îşi pierd
strălucirea şi devin mediocrii nu vor mai vedea în ochii tatălui şi mamei acea
luminiţă care se aprinde mereu când au luat un 10 şi foarte rar din alte
motive. Le este frică, deşi probabil
nu-şi dau seama pentru că au introiectat aşteptările şi s-au obişnuit să
reprime emoţiile negative. Primilor le era teamă că vor fi iubiţi mai puţin sau
deloc, acestora că nu vor mai fi iubiţi la fel de mult. Într-un fel, tot cam pe
acolo suntem, adică într-o situaţie când afecţiunea şi aprecierea parentală (dar nu numai, la fel şi în alte relaţii apropiate) sunt
condiţionate, dependente de rezultate şi comportamente dezirabile.
Stima de sine a copilului obişnuit cu aprecieri pozitive
condiţionate este una instabilă, fluctuantă, contingentă. Depinde de realizările şcolare. Când a obţinut un
succes este înaltă, ba chiar prea înaltă
(self-aggrandizing), riscând să vireze spre tendinţe narcisice, probabil
din speranţa că succesul îi oferă un fel de putere magică asupra celor care
altfel nu-l apreciază cine ştie ce. Pentru el, realizările şcolare echivalează
cu valoarea de sine, doar a observat
la cei dragi fluctuaţii majore în atitudine în funcţie de notele pe care le
obţinea. Dacă are însă un eşec stima de sine se prăbuşeşte şi îşi va reveni mai
greu decât colegii lui care nu văd într-o notă proastă o dovadă a lipsei lor de
valoare sau o piedică în a fi iubit.
Bine, şi atunci cum să dezvolţi o motivaţie intrinsecă, cum să-l ajuţi
să-şi exprime adecvat emoţiile şi să nu simtă nici că nu-l mai iubeşti când nu
învaţă, nici că-l iubeşti mai mult când învaţă? Sprijinindu-i autonomia, asta recomandă psihologii care ştiu teoria
auto-determinării.
Vrei ceva mai precis? Păi în primul rând ai grijă ca afecţiunea, atenţia şi
aprecierea ta să fie cât de cât constante
şi nu atât de dependente de comportament. Copilul simte că îl iubeşti orice
s-ar întâmpla, pentru ceea ce este el şi nu pentru ceea ce face. Asta nu înseamnă însă că are voie să facă
orice, doar că poţi dezaproba un comportament fără ca dragostea ta să fie
afectată. Autonomie mai înseamnă să-i oferi opţiuni în interiorul unor limite,
să-i dai voie să-şi urmeze propriile interese dacă nu sunt dăunătoare, să-i
recunoşti emoţiile şi să-l laşi să şi le exprime (dar nu chiar oricum), să-i
oferi motive atunci când îi ceri ceva, să-l ajuţi să înţeleagă de este
important uneori să se comporte într-un anumit fel, să apelezi cât mai rar la
control, să fii interesat de ce a învăţat nou şi ce-i stârneşte interesul la o
materie şi mai puţin de nota pe care o ia sau de „şi câţi de 10 au mai fost?”. Nu uita nici tu că premiul I sau o
bursă adesea nu reprezintă învăţare autentică şi pasiune pentru cunoaştere, la
fel cum o menţiune (sau nici măcar) poate însemna că elevul a fost mult
mai ocupat să exploreze pe cont propriu un subiect anume în loc să tocească
materia dictată de profesor de pe nişte notiţie de acum 5, 10, pote chiar 20
sau 30 de ani.
Iubirea necondiţionată poate coexista armonios cu disciplina sănătoasă. Un copil, ne spun Shauna Shapiro şi Chris
White, va învăţa această auto-disciplină atunci când găseşte în relaţia cu
părinţii cele cinci ingrediente de care are foarte mare nevoie. Iubirea
necondiţionată este primul dintre ele. Spaţiul
sau autonomia al doilea. Pe celelalte trei le găseşti foarte frumos descrise în
carte, care este scurtă, clară şi plină de sensibilitate. Normal, doar dacă
eşti curios, nu o să te întreb eu dacă le-ai aflat. Însă, dacă ai sau îţi
doreşti un copil, acesta îţi va fi recunoscător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu