Cu limba scoasă după recompense

Urmează un articol despre voci. Mă auzi? Nu mă refer la halucinaţii auditive, nici măcar la pseudohalucinaţii (voci interne, „auzite” în cap şi nu în ureche). Bine, o să vorbesc mai tare ca să mă fac auzită. Asta dacă nu îmi piere vocea între timp.

Carol Gilligan este un psiholog american ce a colaborat îndeaproape cu Lawrence Kohlberg, adică un timp cei doi şi-au  stors creierii cu diverse dileme etice reprezentative pentru stadiile dezvoltării morale. Ceva s-a întâmplat însă şi s-au certat. Of, de ce te gândeşti la sex? Dacă eşti bărbat e din cauza testosteronului, nu poţi să concepi o relaţie doar de prietenie sau colaborare între persoane de sex opus, la un moment dat în capul tău încolţesc alte idei pe care vrei să le transmiţi să le plantezi într-un teren fertil. Dacă eşti femeie, probabil te-ai prins de chestia asta şi eşti mai precaută în relaţiile de prietenie. Nu mă lua în serios, rândurile astea mi-au fost dictate de o voce (groasă sau ascuţită?)

Carol i-a reproşat lui Kohlberg faptul că cercetările lui îi favorizau pe bărbaţii albi, din clasele sociale privilegiate. Mai mult decât atât, răspunsurile la dilemele etice date de bărbaţi erau considerate de el superioare celor furnizate de femei, deoarece ar fi reflectat o capacitate mai mare de gândire abstractă în domeniul judecăţii morale. În 1982 Carol Gilligan şi-a formulat obiecţiile într-o lucrare intitulată In a Different Voice: Psychological Theory and Women's Development.

Una dintre ideile cărţii era că adolescentele suferă un proces de pierdere a vocii atunci când se conformează steoreotipului de „femeie drăguţă”. O femeie drăguţă este empatică, bună ascultătoare, grijulie, atrăgătoare fizic, mai puţin asertivă, dispusă să se sacrifice pentru cei dragi, chiar submisivă şi tăcută.

Pentru că primeşte întăriri pozitive atunci când face dovada acestor trăsături, ea trăieşte adesea un conflict intern în urmă căruia se disociază de „sinele ei autentic”, pierde contactul cu experienţele reale şi începe să afişeze ceea ce Gilligan numeşte „false comportamente” (false self-behaviors). Din dorinţa de a salva relaţiile şi de a întruchipa acel ideal de femeie bună promovat de societatea patriarhală, adolescenta îşi pierde vocea, adică are dificultăţi în a-şi exprima părerile, spune mai rar ceea ce crede cu adevărat şi mai des ceea ce ceilalţi vor să audă, nu comunică ce e important pentru ea, nici care îi sunt nevoile.

Cam 15 ani mai târziu un alt psiholog, Susan Harter, a lua la puricat teoria lui Gilligan şi a nuanţat-o, pentru că a constat că nu există de fapt diferenţe semnificative în pierderea vocii la bărbaţi şi femei, sau cel puţin ele nu ţin de genul în sine, ci mai degrabă de orientarea faţă de acest de gen: doar o mică parte dintre adolescente manifestă comportamentele false descrise mai sus, adică cele care se identifică explicit cu stereotipul prezentat.

Pe de altă parte, pierderea vocii pare a fi un fenomen real, operaţionalizat cum am văzut deja, şi care-i afectează deopotrivă pe bărbaţi şi femei, în anumite condiţii. Oamenii renunţă la a-şi mai exprimă părerile atunci când…hai că nu e greu…atunci când nu sunt ascultaţi, când opiniile lor sunt ignorate sau devalorizate şi, bineînţeles, când sunt sancţionaţi pentru că le fac cunoscute. De exemplu, într-un regim totalitarist libertatea de opinie este minimă, iar vocile autentice aproape inexistente. Crezi că democraţia te fereşte de asta? Da, în mare parte, dar nu în toate situaţiile. E de discutat. Cultura corporatistă crezi că încurajează libera exprimare? Ascultă câteva conversaţii din pauza de cafea şi vezi cum însuşi limbajul informal este contaminat şi uniformizat de tot felul de termeni deveniţi deja banali. Dar hai că am un target şi vreau să mă focusez pe altceva până nu expiră deadline-ul.

Înainte de a ajunge o resursă umană într-o corporaţie, copilul petrece câţiva ani buni şi frumoşi în şcoală. Vocea lui deja este în pericol dacă profesorii au un stil de predare autoritar. Cum reuşeşte un profesor performanţa de a te amuţi? Păi destul de simplu: nu te încurajează să-ţi spui punctul de vedere, se arată deranjat când îndrăzneşti să vii cu o opinie personală sau să-i pui prea multe întrebări, nu te consultă în privinţa materiei de studiu, este indisponibil pentru un dialog ce-l scoate din zona de confort, nu cere un feed-back sau, şi mai rău, dacă l-a cerut şi primeşte unul care nu-i convine te sancţionează aproape fără drept de apel. Am atins cumva o coardă (vocală) sensibilă?

Principalul factor ce conduce la pierderea vocii nu este aşadar numărul de cromozomi X, ci absenţa sau prezenţa sprijinului exprimării din partea persoanelor semnificative. „Support of voice” înseamnă validarea experienţelor şi opiniilor persoanei din faţa ta, interes real şi respect pentru părerea ei, chiar şi atunci când este diferită de a ta, disponibilitatea de a o asculta şi de a o lua în serios, încercarea veritabilă de a-i înţelege punctul de vedere. În lipsa acestor elemente sunt şanse mari ca copilul, elevul, angajatul sau cetăţeanul să tacă, mai ales dacă se află (şi se află!) într-o poziţie inferioară ca raporturi de putere. Dacă nu eşti auzit, ascultat, consultat, luat în serios, încurajat să vorbeşti şi respectat, dacă ţi se refuză dreptul la opinie şi nici nu ai posibilitatea să schimbi ceva (nu ţi-ai ales părinţii, de multe ori nici profesorii sau conducătorii) probabil că treptat vei învăţa să-ţi ţii gura şi vei perpetua acest comportament apoi şi în situaţii când ai putea proceda altfel, dar nu o faci din cauza a ceea ce Seligman numeşte neajutorare învăţată. Din păcate, şcoala îi învaţă adesea pe copii tocmai această neajutorare. Poate şi pe părinţi, care asistă neputincioşi la pregătirea ghiozdanului ce cântăreşte mai mult decât spatele unui copil de şapte ani poate duce sau la temele nerezonabile ce trebuie făcute de la o zi pe alta.

O parte dintre cei care nu sunt încurajaţi să vorbească ajung să nici prea mai gândească, sau cel puţin să nu mai gândească liber. Alţii gândesc în continuare, dar îşi ţin opiniile pentru ei şi se conformează de faţadă exigenţelor parentale, şcolare sau sociale. Unii mai aruncă aşa câte o vorbă la pereţi, pentru că vocea este totuşi ceva de mare preţ chiar şi atunci când celălalt şi-a pus dopuri în urechi sau s-a legat de catarg ca să nu te audă (până la urmă, şi pierderea auzului este o întâmplare regretabilă şi o infirmitate). Alţii, în sfârşit, îşi sacrifică vocea pentru a păstra relaţiile apropiate cu persoanele semnificative din viaţa lor şi introiectează acele opinii şi atitudini care sunt pe placul acestora.

Dacă eşti curios să o asculţi pe Susan Harter poţi căuta articolul ei intitulat sugestiv:

Lack of Voice as a Manifestation of False Self-Behaviour Among Adolescents: The School Setting as a Stage Upon Which the Drama of Authenticity is Enacted.

Te interesează şi pe tine, mai ales dacă eşti părinte şi vrei să creşti un copil autonom, adică liber, întreg (nescindat), capabil să se exprime. Probabil ai văzut deja această poză pe internet:

Acum eu nu am identificat aripi la mamiferele Homo Sapiens, dar ştiu sigur că au „un organ musculos, acoperit de mucoasă, foarte mobil, cu sensibilitate tactilă mare, aflat în cavitatea bucală”. Da, limba! Înainte de a le căuta de corniţe şi/ sau de aripioare, ai te rog grijă să nu le tai limba! Nici să îi ajuţi să şi-o înghită.

Cum poţi contribui fără să-ţi dai seama la amuţirea copilului tău? Prin stilul parental şi prin felul în care încerci să-l motivezi sau prin reacţiile tale la succesele şi eşecurile lui. De exemplu, prin atenţia, poate chiar şi afecţiunea pe care i le acorzi condiţionat, ca şi cum ar fi nişte recompense de oferit când „merită” sau când s-a comportat aşa cum consideri tu dezirabil. 

Crezi că tu nu faci aşa ceva? Sigur nu te arăţi mai încântat decât de obicei când îţi vine cu un 10 acasă?

Imediat cum îmi dreg vocea voi aborda tema aprecierii condiţionate din perspectiva teoriei autodeterminării.