Ştiu că afară plouă, dar sper
că asta nu te afectează atât de tare încât lumea să nu ţi se mai pară un loc
minunat. Mai ales că, cine ştie, poate după această ploaie se va ivi pe cer un
curcubeu. Hai să ascultăm împreună o melodie a cântăreţului Israel Kamakawiwo'ole
(din Hawai, oare cum o fi vremea acolo, mmm? vedem imediat:D)
Ţi-a
plăcut? Apropo, există o variantă şi în coloana sonoră a filmului Vrăjitorul din Oz din 1939. Dacă nu ai
planuri de ieşit în oraş în această seară (tot vremea, nu?) ai putea să te uiţi la film.
Sau preferi să revezi The Sound of Music?
Dacă am ajuns la lucrurile noastre preferate, tu ce
simţi când asculţi o melodie care îţi place? Dar când priveşti tabloul
preferat? Când citeşti o poezie? În faţa unui peisaj natural impresionant?
Probabil nu reuşeşti să descrii foarte bine emoţia care te încearcă atunci când ai o experienţă directă a frumuseţii. Rămâi fără cuvinte. Ceva în tine
se mişcă. Timpul se opreşte în loc,
la fel şi gândurile sau preocupările în care erai adâncit. De această dată eşti
scufundat în frumuseţe şi în ceva ce
nu se poate exprima. Sau poate un cuvânt mai potrivit decât scufundat este înălţat. Te ridici undeva deasupra cotidianului şi a dimensiunilor
obişnuite ale existenţei. Dacă te întreb unde anume simţi emoţia, probabil îmi
vei arăta spre piept. Inima ta parcă se
dilată pentru a cuprinde ceea ce percepi. În asemenea momente, descrierile
sunt vagi, dar nervul vag cât se poate de activ, iar trăirile foarte puternice. Câteodată
îţi dau lacrimile. Ego-ul tău se face mic de tot pentru că te confrunţi cu ceva vast, sublim, ameţitor. Emoţia aceasta
are touşi un nume: awe (nu am găsit
un echivalent autohton).
Ce
este frumos? Arta, natura,
oamenii...când te uiţi în ochii cuiva aproape imposibil să nu descifrezi acolo (şi) frumuseţea.
Frumuseţea
este, la originea ei, o experienţă estetică pe care o simţi prin toţi
porii. Este aproape o sinestezie: o guşti cu pupilele, o asculţi şi o miroşi
cum îţi umple inima cu senzaţii de tot felul.
Dar
frumuseţea nu se opreşte la planul estetic, deşi Kierkegaard a încercat să le separe
pe o logică de tipul either/or, conform
căreia etica ar fi o altă dimensiune, superioară. Bunătatea este extraordinar de
frumoasă. Adu-ţi aminte ultima dată când cineva a făcut o faptă bună şi tu
ai fost martor, fără să fii beneficiarul direct al acelui gest. Nu-i aşa că
emoţia a fost aproape identică cu cea „descrisă” mai sus? Te-a mişcat până la
lacrimi. Ţi-a atins inima. (Şi Omul de Tinichea ar descoperi atunci că are
inimă). Ai văzut un om frumos. Ai simţit în piept căldură, deschidere,
expansiune. Un caracter deosebit influenţează inclusiv percepţia atractivităţii fizice. Sau nu neapărat un caracter, ci un
moment când vezi o virtute întruchipată într-un gest, comportament, uneori
doar într-o privire.
Şi emoţia aceasta are un nume, deşi este foarte rar
amintită în clasificările neaoşe ale emoţiilor. Se numeşte elevare. Încă ceva: este contagioasă. Se răspândeşte şi, mai ales,
pentru un timp se răsfrânge asupra a tot ceea ce vezi în jur. Lumea chiar
devine un loc frumos. Iar ţie îţi vine la rândul tău să faci ceva frumos. În
această stare trăieşti un sentiment de comuniune şi de umanitate. Este o experienţă spirituală, dar una ce scoate la
lumină şi onorează nu divinitatea
iubitoare, ci umanitatea, capacitatea omului de a iubi şi de a se dărui. Pentru
că ţi s-a umplut inima de iubire şi generozitate, acestea vor da pe dinafară şi
vor atinge inima altcuiva. Un străin, dar cel mai probabil o persoană foarte
dragă. Oare o să stric momentul dacă pomenesc despre oxitocină şi îţi povestesc
un studiu despre cum elevarea stimulează lactaţia mamelor şi amplifică
gesturile lor afectuoase faţă de copil? (Îmi spune şi mie cineva de ce procesele fiziologice şi corpul
omenesc stârnesc adesea dezgustul? Glumesc, cunosc explicaţiile, am vrut
doar să spun că mie cel mai dezgustător
lucru mi se pare tocmai această atitudine faţă de corp – respingerea lui ca pe
un lucru murdar, impur, ce trebuie ţinut ascuns şi de care îţi este ruşine).
Arta,
natura, trăsăturile fizice armonioase, bunătatea, virtutea, corpul...toate sunt
expresii ale frumuseţii. Dar nu am epuizat şi nici nu vom epuiza vreodată
sursele ei. Excelenţa este de
asemenea foarte frumoasă. Cea morală, dar şi cea profesională. Dacă îţi permite
nivelul de anxietate, priveşte un chirurg care operează. Admiră-i precizia mişcărilor, concentrarea, coordonarea, fineţea,
grija, stăpânirea de sine, competenţa. Pare că s-a născut cu bisturiul în mână
la cât de naturale sunt gesturile lui, dar ştii în câte ore de muncă s-au
format oare aceste deprinderi? Ascultă un profesor pasionat de ceea ce predă. Stai lângă un
bucătar ce potriveşte ingredientele numai el ştie cum pentru ca oaspeţii sau clienţii să se bucure de o experienţă culinară delicioasă. Priveşte un lider autentic şi vezi cum îşi
motivează echipa. Observă starea ce se propagă de la unul la celălalt. Da,
aceeaşi elevare. Nu ai cuvinte. Când totuşi ele îţi revin poţi încerca să
identifici trăsăturile ce într-un grup stimulează elevarea şi produc asemenea efecte. Haidt
împreună cu alţi cercetători de la Universitatea din Virginia au făcut-o, dacă
eşti curios poţi consulta articolul lor.
Aprecierea frumuseţii şi excelenţei este atât o stare, cât şi o trăsătură pozitivă de caracter. O găseşti în inventarul celor 24 de ingrediente ale unui caracter frumos. Sigur,
ele formează constelaţii specifice în personalitatea fiecăruia, sau o
semnătură, ca să folosim termenul găsit de Christopher Peterson and Martin
Seligman. Dacă este printre primele tale trăsături pozitive vei experimenta
destul de des această stare şi vei căuta peste tot frumuseţea de care ai
nevoie ca de aer (ambele îţi creează acea senzaţie de dilatare a inimii). Dacă
nu, se poate cultiva. Oriunde s-ar afla de altfel, tot se poate accentua,
dezvolta, pune în valoare. Există lucruri concrete pe care le poţi face în
acest sens, dar mai ales există un anumit tip de atitudine ce favorizează
aprecierea frumuseţii şi excelenţei:
Menţine-te
cât mai mult într-o stare de
receptivitate, disponibilitate, deschidere şi...excitabilitate (a nervului
vag, la ce te gândeai?).
Frumuseţea este
în ochiul celui care priveşte nu doar pentru că avem gusturi diferite, ci şi
pentru că nu mereu ochii noştri sunt deschişi. Câteodată (de cele mai multe
ori) ei sunt întredeschişi, deschişi doar pe jumătate. Alteori închişi, ca
atunci când am văzut ceva urât şi nu ne vine să-i deschidem din nou. La fel şi
inima. Când mergi cu inima ferecată şi cu ferestrele spre ea închise,
frumuseţea, deşi prezentă, nu va avea pe unde să intre, nici măcar să se
strecoare. Degeaba îţi bate la uşă şi la geam (pe pleoape?) dacă tu nu o
primeşti…cumva, într-un fel am putea spune că nu găseşte pe nimeni acasă,
pentru că nici tu nu eşti prezent acolo. Poate că nu te aştepţi să o întâlneşti
decât în anumite contexte predefinite, ceea ce te face indisponibil să o
recunoşti oriunde…de exemplu la metrou.
Într-o
dimineaţă friguroasă din ianuarie 2007 Joshua Bell a coborât într-o staţie de
metrou din Washington, şi-a scos vioara veche de 300 de ani şi a cântat timp de
45 de minute în timp ce peste 1000 de oameni se grăbeau să ajungă spre locurile de muncă. Unii dintre ei
probabil iubeau muzica şi cu alte ocazii ar fi plătit sute de dolari să prindă
un loc la concertele lui. De data asta însă au trecut mai departe. Nu l-au
recunoscut, iar acordurile lui i-au lăsat reci. Cu câteva excepţii, desigur. Nu
chiar nici un trecător, profit ca să
amintesc poezia lui Poe, dar şi ca să-i fac cu ochiul unui cititor care mi-a
înseninat această dimineaţă înnorată. Şapte
trecători! În majoritate, copii.
Ei au apreciat şi au
savurat cel mai mult frumuseţea muzicii şi a momentului. Pentru restul, Joshua Bell a fost în acea dimineaţă doar un cerşetor de care s-au împiedicat
în timp ce se îmbulzeau spre metrou. A, a devenit mai bogat cu 32 de dolari.
Aprecierea
virtuţii şi excelenţei face parte din virtutea transcendenţei. Este o experienţă spirituală, dar nu (neapărat)
religioasă, pentru că nu are nevoie de o prezenţă divină şi securizantă pentru
a se manifesta. Frumuseţea, bunătatea, excelenţa, toate acestea sunt aici, pe pământ.
Te poţi bucura de ele atâta timp cât eşti în viaţă, iar o parte din această
frumuseţe derivă şi din conştiinţa fragilităţii şi a caracterului trecător a
tot ceea ce există acum. Mai derivă de asemenea din complexitate, din absenţa
răspunsurilor definitive şi din plăcerea pură de-ţi pune întrebări şi de a te
raporta la viaţă de pe o poziţie ce îndrăgeşte misterul şi în acelaşi timp
încurajează curiozitatea.
Pe
termen lung, totul este „vânare de vânt” sau „vanitas vanitatum omnia vanitas”.
Dar acelaşi Bob Dylan de la care am împrumutat titlul articolului precedent mai
avea, în aceeaşi superbă melodie, alte două versuri pline de sens (How many times must a man look up/ Before
he can see the sky?).
Priveşti
un tablou şi îţi place atât de mult încât parcă eşti transfigurat. Emoţia ta nu are nevoie de cuvinte, concepte sau
criterii. Poate nu ai studiat niciodată pictura şi habar n-ai dacă ceea ce
priveşti este o pictură impresionistă, barocă, gotică sau fauvistă. Nu ştii de
ce îţi place, nici nu ai putea să faci o analiză a tabloului precum găseşti în
manualele de artă. Ce crezi, o educaţie artistică distruge sau potenţează
experienţa ta directă? Nu te grăbi să răspunzi! Da, există riscul să o afecteze
negativ, dacă ajungi să priveşti tablourile cu un ochi atât de critic şi de
tehnic încât să nu mai permiţi emoţiei să te mişte. Pe de altă parte, te poţi
educa astfel încât să-ţi păstrezi şi prospeţimea
percepţiei, dar să-i adaugi o dimensiune nouă. Prin expunere
repetată, atenţie, chiar şi învăţare, gusturile se cizelează, iar experienţa
estetică se îmbogăţeşte atunci când devii capabil să discriminezi, să distingi
mai multe nuanţe sau să recunoşti structura unei simfonii.
Cred
că la fel se întâmplă şi cu elevarea sau cu aprecierea frumuseţii morale.
Psihologia socială nu este tocmai prietena celor care cred despre ei că
au o orientare spirituală şi că ştiinţa distruge această dimensiune a fiinţei
umane, desacralizând-o. E adevărat că unele dintre cele mai cunoscute experimente
din psihologia socială distrug idealismul
moral şi prezintă o imagine nu mereu plăcută a acestei naturi umane. Ştim
că suntem conformişti, că am fi în stare să administrăm şocuri electrice altor
oameni atunci când cineva ne-o cere dintr-o poziţie de autoritate, că dacă ne
grăbim nu vom acorda ajutor unui om ce poate are o nevoie disperată de el, că
puterea ne poate transforma în nişte indivizi cinici şi egoişti, că simţul responsabilităţii
personale se estompează când apare o urgenţă şi sunt mai mulţi martori, că suntem
tentaţi să acceptăm o distribuţie inechitabilă a resurselor atunci când este în
avantajul nostru, că avem prejudecăţi chiar şi când credem că nu avem, că ne vedem
aproape toţi mai buni decât suntem…şi lista se poate întinde pe zeci de pagini.
Nu cred că cunoaşterea acestor lucruri afectează automat în mod negativ emoţia
elevării. Dimpotrivă, o poate intensifica. Elevat
are două sensuri, iar ele se pot susţine reciproc. Poate vrei să-mi
justific afirmaţia?
În
primul rând, la o lectură atentă a acestor experimente, vei realiza că scopul
lor nu este să te convingă că omul este
un monstru. (Nici că este un înger, e drept!)
Baumeister a demontat mitul răului pur. De cele mai multe ori, oamenii sunt răi atunci când se află în
nişte „situaţii foarte puternice” (strong situations, sau situational strength) care antrenează un
anumit tip de comportament. Obedienţa faţă de autoritate este una dintre ele.
Presiunea grupului alta. Şi presiunea timpului. Da, toate aceste presiuni sunt
extrem de greu de combătut. E o realitate care, dacă e bine înţeleasă, poate
spori compasiunea. Nu te vei mai
repezi să judeci. Poate nici să te judeci prea aspru. În
fiecare dintre noi există un sfânt şi un păcătos, ca să fac iar trimitere la un articol. Anumite elemente din mediu scot ceea ce este mai rău, dar şi ceea ce
este mai bun din oameni. În aceste condiţii devine cu atât mai important să
încercăm să facem la modul cel mai concret ceva astfel încât mediu să fie mai
prietenos, un loc mai bun care creează la rândul lui oameni mai buni sau
comportamente mai dezirabile. Răul există, dar cauzele nu sunt mitologice, nici
înrădăcinate în „păcatul” originar sau într-o natură fundamental viciată a
omului. Baumeister a identificat patru „cauze reale”: viziunea instrumentalistă, ego-ul supradimensionat, sadismul şi
…idealismul moral (!!!) („many
perpetrators honestly believed that they were doing God’s work by fighting the
infidels in order to reclaim sacred
ground for what they thought was the true faith. ”). Zdruncinând din
temelii acest idealism, psihologia
socială în special şi cea ştiinţifică
în general nu cumva încearcă tocmai să elimine una dintre cauzele răului?
În
al doilea rând, când ştiu cum funcţionează mintea şi cum sunt influenţată de
alte minţi şi de stimulii din mediu am şanse ceva mai mari să reacţionez un pic
mai conştient şi să rezist presiunilor interne şi externe de a mă purta
incorect. Reuşesc mult mai rar decât mi-aş dori. Când eşuez fac apel la
rezervorul de compasiune faţă de sine. Când totuşi îmi iese mă bucur, iar această
bucurie îmi dă speranţa şi motivaţia să încerc în continuare.
În
al treilea rând, apreciez şi mai mult
frumuseţea morală atunci când o văd în acele situaţii în care am învăţat că
este improbabilă. Scarcity effect,
da? :D Îmi dau seama cât este de greu ca cineva să-şi păstreze integritatea şi
uneori chiar umanitatea când ajunge într-o poziţie de putere sau să renunţe la
un avantaj când nu i se pare corect să beneficieze singur de el (încă un clin d'oeil, de această dată către o
prietenă, se ştie ea care). În loc să le iau drept de la sine înţelese, momentele acestea mă surprind, mă emoţionează, mă fac să îmi doresc şi eu să
reuşesc acelaşi lucru (esenţa elevării).
Cum
am spus deja, un ochi deschis şi antrenat va descoperi şi aprecia frumuseţea
mai des şi mai intens decât un ochi închis sau ocupat să găsească ceea ce urât,
dezgustător sau rău. Uneori simt încântare şi elevare doar când observ doi
oameni care se poartă frumos unul cu celălalt. Cunosc teoria adaptării
hedonice, de aceea sunt impresionată şi admir cuplurile care se iubesc
într-adevăr (cu pasiune şi vitalitate)
mai mult de doi ani. Poate chiar 45 de ani? Dacă vrei să citeşti o
poveste frumoasă şi însufleţitoare îţi recomand acest text care pe mine m-a mişcat
suficient încât să-mi aduc astăzi aminte de el (de fapt recomand şi celelalte
texte de acolo, din motive ce transcend
legăturile de rudenie dintre mine şi autoare)
Ca
să închei: da, emoţia ce ne cuprinde în faţa frumuseţii de orice fel este
aproape indicibilă. O teorie nu o poate cuprinde, sau cel puţin nu în absenţa
experienţei directe. Cu toate acestea, există oameni care au vrut să treacă de
bariera inexprimabilului şi să reliefeze părţile componente ale elevaţiei,
condiţiile în care apare şi efectele ei. Şi au făcut-o! Cu pasiune, cu curaj,
cu profesionalism, chiar cu rigoare
ştiinţifică. Şi cu multe eforturi…este greu să scrii un articol ştiinţific
despre inefabil şi să mai faci şi experimente, nu crezi? Motiv în plus să îi
apreciem pentru aceste eforturi încântătoare:
Şi
un document excelent cu prezentarea
celor 24 de trăsături pozitive de caracter şi, mai ales, cu modalităţi de a (ţi) le cultiva:
http://www.actionforhappiness.org/media/52486/340_ways_to_use_character_strengths.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu