"I need a hero"

Sper că după postarea mea de ieri nu ai rămas cu impresia că staţiile de metrou sunt un loc periculos, bântuite de monştri sau de nebuni care te aşteaptă să te alerge cu un topor în mână. Înţeleg că se apropie Halloween-ul, dar hai să ne păstrăm sângele rece (protejându-ne astfel şi de vampiri, care îl preferă pe cel cald…şi dulce). Viaţa pe un peron este uneori deosebit de palpitantă.

Vreau să-ţi prezint şi cealaltă faţă a metroului (şi/ sau a naturii umane). În aceeaşi staţie în care ai o mică (extrem de mică!) şansă de a fi ucis există şi probabilitatea (nu ştiu cât de mare, cred că ceva mai mare decât prima) de a fi salvat de la moarte. Pentru că metroul este frecventat zilnic de mii de oameni, printre aceştia poţi întâlni anumiţi outliers: uneori un violonist de excepţie ce-şi păstrează anonimatul şi înfrumuseţează o zi friguroasă de iarnă...cu condiţia cat tu să fii atent şi receptiv (recapitulăm ultimele articole - nu ai uitat de Joshua Bell, nu?), alteori un criminal în căutarea viitoarei victime sau, din când în când, un erou. 

Wesley Autrey îşi luase fetele (4 şi 6 ani) de la grădiniţă şi aştepta metroul într-o staţie din Manhattan. Pe peron, un tânăr suferă o criză de epilepsie şi, convulsionat, se prăbuşeşte pe liniile trenului exact înainte ca metroul să sosească. Wesley a evaluat mental situaţia în două-trei secunde şi s-a aruncat după el, estimând că dacă îl va acoperi cu corpul său sunt şanse ca metroul să treacă pe deasupra amândurora, fără să-i accidenteze prea grav. Şi-a asumat acest risc imens şi, sub privirile fiicelor lui, a reuşit să-l salveze pe bărbatul de doar douăzeci de ani.

Despre Wesley Autrey vorbeşte Zimbardo în prelegerea sa ce are ca temă eroismul:

Zimbardo este şi azi cunoscut în primul rând pentru experimentul falsei închisori de la Stanford, în care subiecţii îşi intraseră atât de bine în rolul de gardieni încât după numai două-trei zile ajunseseră să-i dezumanizeze şi să-i umilească pe cei din rolul de prizonieri. Zimbardo însuşi pierduse simţul măsurii lăsând situaţia să decurgă ca atare şi probabil ar mai fi lăsat-o un timp dacă viitoarea sa soţie nu i-ar fi atras atenţia că ceea ce se întâmplă este de netolerat – povesteşte aici.

De mai mulţi ani Zimbardo studiază eroismul, într-un fel exact contrariul problematicii răului. Pe de altă parte, adesea binele şi răul se întrepătrund, iar anumite situaţii foarte puternice generează răspunsuri complet diferite (Holocaustul a însemnat atât naziştii din lagărele de exterminare, cât şi cetăţenii nemţi care au ascuns evrei la ei în casă). Ce anume ne face să ne comportăm eroic în anumite momente? Este greu de spus (altruismul şi empatia, deşi necesare, nu sunt şi suficiente), mai degrabă avem cu toţii o sămânţă de călău şi una de erou, depinde însă care dintre ele va ieşi la suprafaţă, în funcţie de context şi poate de îngrăşământul pe care îl foloseşti. Priveşte…să-i zicem iluzia optică creată de Escher:

Dacă eşti atent la zonele albe vei vedea îngeri. Înainte să vorbeşti cu ei, uită-te şi la zonele întunecate…vezi cum au apărut demonii? Ceea ce este mault mai dificil e să distingi simultan îngerii şi dracii.

Oricine poate fi erou. „Banalitatea răului” are drept contrapunct „banalitatea eroismului”, fără ca asta să însemne bagatelizarea celor două noţiuni.

Suntem majoritatea eroi în aşteptare, spune Zimbardo, iar 20% dintre oameni chiar au acţionat cel puţin o dată în viaţă într-o manieră eroică. De asemenea, eroismul se poate învăţa, cultivând „imaginaţia eroică”, adică preocuparea pentru această latură a existenţei care astăzi pare puţin căzută în desuet – termeni precum „spirit de sacrificiu”, „curaj extraordinar” sau „abnegaţie” stârnesc un surâs ironic şi probabil câteva comentarii sarcastice.

Un act de eroism este acea acţiune orientată spre ajutorarea altcuiva sau spre apărarea unei cauze morale, acţiune însoţită de costuri personale şi riscuri majore, în absenţa aşteptării oricărei recompense. Pierderea vieţii este sacrificiul suprem. Până acolo mai sunt o mulţime de alte lucruri pe care un erou le poate pierde: integritatea fizică, confortul financiar, locul de muncă, apartenenţa la un grup, prietenii, familia... Renunţarea la interesul personal pentru un interes colectiv mai larg marchează trecerea de la eu la noi, iar elementul-cheie pentru activarea „resurselor eroice” este, consideră Zimbardo, coeziunea socială, adică formarea unei reţele de oameni implicaţi în acest scop comun. The Heroic Imagination Project încearcă să realizeze tocmai acest lucru:

HIP is amplifying the voice of the world’s quiet heroes, using research and education networks to promote a heroic imagination in everyone, and then empower ordinary people of all ages and nations to engage in extraordinary acts of heroism. We want to democratize the notion of heroism, to emphasize that most heroes are ordinary people; it’s the act that’s extraordinary.

Care sunt paşii concreţi spre această imaginaţie eroică constuită prin obiceiuri sociale centrate pe cooperare şi urmărirea unor idealuri?

În primul rând, atenţia. Da, ştiu că este un laitmotiv :)) Dacă trăieşti pe pilot automat este greu să observi particularităţile unei situaţii-limită în care o anumită acţiune responsabilă este necesară şi salvatoare. Conformismul şi obedienţa faţă de autoritate sunt adevărate reflexe pentru că răspundem automat presiunii grupului fără ca măcar să ne treacă prin cap că ar putea fi şi altfel sau că acţiunile noastre, dar mai ales inacţiunile, menţin status-quo-ul, încurajează nedreptatea şi perpetuează răul. Pe de altă parte, ştim că în momente critice intervine simpaticul nostru sistem „fight of flight” sau parasimpaticul „freeze”. Nu stăm prea mult să ne gândim! Dacă strămoşii noştri ar fi făcut-o noi nu am mai fi existat acum şi nu am mai fi vorbit, din spatele ecranului unui laptop, despre eroism şi sistemul 2 al gândirii. Lumea astăzi este mai puţin periculoasă decât jungla, dar reflexele au rămas aceleaşi din vremurile când îţi putea sărea oricând în faţă o leoaică...pardon, un tigru sau un urs. În condiţiile actuale este de preferat să ne antrenăm atenţia astfel încât să realizăm chiar şi în situaţii de urgenţă switch-ul de la sistemul 1 la sistemul 2 şi să alegem ceva mai conştient cursul acţiunilor noastre. Dacă nu, vom fi noi înşine suprinşi de partea impulsivă din noi. Adesea, neplăcut surprinşi. Şi nu doar noi, ci şi cei dragi. Este ceea ce i se întâmplă protagonistului unui film excelent, „Force Majeure”, văzut tocmai ieri (învăţare în continuare prin serendipitate) la festivalul Films de Cannes a Bucharest: se află cu familia într-o staţiune de schi, iau prânzul într-un restaurant în aer liber cu peisaje alpine magnifice, când spre ei se îndreaptă ceea ce pare a fi o avalanşă înfricoşătoare. Nimeni nu păţeşte absolut nimic, norul de zăpadă se opreşte înainte să producă pagube, până şi paharele şi farfuriile rămân la locul lor, pe mese. Nimeni nu păţeşte nimic fizic, altfel toţi sunt răniţi emoţional şi psihologic, iar reacţia instinctivă a tatălui (acea secundă când o ia la fugă lăsându-i în spate pe copii şi pe soţie)  declanşează adevărata dramă a filmului şi, de multe ori, a vieţii. Merită văzut, dacă îl găseşti.

În al doilea rând, eroii nu se tem de conflictele interpersonale atunci când este nevoie să-şi apere principiile. Sunt conştienţi de consecinţe, dar şi le asumă şi nu ezită să exprime un punct de vedere diferit de cel al majorităţii..

În al treilea rând, eroismul presupune extinderea orizontului temporal, deci capacitatea de a lua cea mai bună decizie pentru viitor, în ciuda sacrificiilor şi neplăcerilor pe care decizia respectivă ţi le aduce în prezent.

În al patrulea rând, un erou se fereşte de capcana raţionalizărilor, în care picăm majoritatea pentru a ne justifica laşitatea.

În sfârşit, o faptă eroică presupune transcenderea interesului personal. Eşti conştient că vei avea de suferit, dar faci ceea ce consideri că este corect, mutând accentul (grav?) de pe costurile tale către nişte beneficii mai importante şi mai largi ale societăţii. Nu ai garanţia că vei reuşi, din păcate există şi posibilitatea ca gestul tău să nu aibă decât multe costuri şi să nu producă schimbarea pe care ai intenţionat-o. Este tragic când se întâmplă aşa, dar şi mai tragic ar fi ca nici măcar să nu fi încercat. Ca să revenim la viaţa pe un peron (nu ştiu de ce articolele mele sunt bântuite zilele astea de linii de tren şi de metrou), Octavian Paler surprinde această tragedie într-un pasaj minunat al cărţii sale:

Am priceput să există atâta nedreptate pe lumea asta, încât cineva însetat de dreptate va avea întotdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nicio urmă de dreptate, ci numai o dâră de sânge.

Eroismul este o alegere. De fapt, e de discutat. Putem vorbi într-adevăr de eroism când cel care şi-a pierdut viaţa într-un război nu a avut încotro decât să lupte, pentru că dezertarea se pedepsea cu moartea sau închisoarea? Este sacrificiul lui unul asumat sau unul impus din exterior? Şi dacă, silit să participe la război, a murit totuşi pe baricade...nu ar fi totuşi cinic să minimalizăm jerfta lui pe motiv că a fost trimis în luptă? Zimbardo afirmă că suntem majoritatea eroi ce se împotrivesc eroismului (reluctant heroes). Ce se întâmplă însă când devenim eroi chiar fără voia noastră?

În timp ce îl ascultam pe Zimbardo şi navigam pe site-ul lui, din raft îmi făcea cu ochiul (de hârtie) cartea Duşmanul Poporului, romanul tragico-satiric al Olgăi Slavnikova. Nu am mai rezistat acestor priviri (mă fixau insistent de vreo două luni) şi m-am apucat de citit. Vreau să ţi-l povestesc şi ţie. Te previn însă de două lucruri: mai întâi, există spoilere din belşug (dau în vileag şi fnalul); apoi, e posibil să interpretezi ceea ce urmează ca pe o negare a ceea am scris până acum. Mizez însă pe faptul că ai o toleranţă crescută faţă de ambiguitate şi o nevoie de închidere ceva mai mică. Ah, dacă te simţi dezorientat şi nu mai înţelegi nimic, mai aruncă din când în când câte un ochi pe desenul lui Escher...oare cum ar fi să putem vedea cu un ochi îngerii, iar cu celălalt, în acelaşi timp, demonii?

Maksim Ermakov este un bărbat obişnuit, managerul unui brand de ciocolată cu o viaţă obişnuită, banală, liniştită şi fără năzuinţa de a fi mai mult decât atât (acea năzuinţă care, în mod ironic, i-a distrus viaţa lui John Marcher, împiedicându-l să şi-o trăiască cu adevărat):

Tinereţea e ambiţioasă. Lui Maksim T. Ermakov i-a trebuit ceva timp să îşi accepte destinul obişnuit. Făcea parte din armata internaţională a funcţionarilor corporatişti, care număra milioane, şi, în fiecare zi, se topea ca ca o picătură într-un ocean, luptându-se ore în şir să răzbească prin ambuteiajele moscovite, pe autostrăzi care semănau mai curând cu nişte benzi adezive pentru muşte. Cu timpul, în capul lui uşor, care părea să nu aibă limite, s-a conturat treptat convingerea că lucrurile nu stau rău, ci bine. Pentru că, mai presus de drepturile omului, apărate de organizaţii internaţionale serioase şi respectabile, apăruseră, mai nou, Drepturile Insului Obişnuit. Din numeroasele semnale care îl bombardau din surse foarte diferite, Maksim T. Ermakov şi-a format ideea că marea dilemă a poporului rus, formulată de Dostoievski – „Să salvez lumea sau să beau şi eu o ceaşcă de ceai? – A fost rezolvată în favoarea ceaiului. Să alegi ceaiul înseamnă să alegi libertatea, şi exact asta a făcut şi eroul nostru, îndreptându-şi toate eforturile spre cumpărarea câtorva metri pătraţi în zona Sadovoe Kol’ţo...

Ermakov va fi însă întrerupt definitiv din savurarea ceştilor de ceai atunci când se trezeşte în birou cu doi agenţi de la serviciile de informaţii care îl înştiinţează că este de fapt un individ special, un „Obiect Alfa” înzestrat cu nişte puteri ieşite din comun: influenţează legăturile naturale de cauză-efect şi, prin simpla lui existenţă, declanşează tot felul de catastrofe în lume: cutremure, războaie, inundaţii, accidente, schimbări climatice, tsunami-uri. Sute de mii de oameni mor pentru că el trăieşte. Singura modalitate prin care şirul de nenorocirilor poate fi oprit este ca Ermakov să-şi tragă singur un glonţ în cap. Nu serveşte la nimic să fie ucis de cineva, aşa că „prognoziştii sociali” îi înmânează un pistol, convinşi că bărbatul, devenit erou fără voia lui, va face „ceea ce trebuie”.

Ermakov refuză. De-aia nu mai poate el ! („Cauze nobile! N-aveţi decât să luaţi toată gargara asta totalitaristă şi să v-o băgaţi în fund!”). Câtă vreme nu face rău cu bună-ştiinţa nu se simte deloc responsabil pentru tragediile din jur şi încearcă să-şi vadă de viaţa lui obişnuită, împotrivindu-se sistemului care-i cere sacrificiul suprem pentru binele umanităţii. Urmează aproape trei sute de pagini cu peripeţiile eroului, care-şi pierde casa, prietenii, statutul social şi este în permanenţă hăituit şi hărţuit de funcţionarii care nu mai ştiu la ce să apeleze pentru a-l determina să se sinucidă. Se inventează chiar un joc de calculator ce devine celebru în toată ţara. Protagonist este, desigur, Ermakov, înfăţişat ca un individ ridicol, egoist şi lipsit de orice caracter, care stă şi-şi bea liniştit ceaiul în timp ce, din cauza proprietăţilor neobişnuite ale ADN-ului său, prin lume mai pică un avion, mai explodează o bombă, mai mor câteva sute de oameni în nu ştiu ce calamitate naturală. Se organizează până la urmă şi proteste naţionale şi manifestaţii publice împotriva acestui bărbat transformat în „duşmanul poporului”.

Nimic nu funcţionează. Toate tentativele prognoziştilor sociali sunt demontate de Ermakov, care este cât se poate de determinat să trăiască şi să apere Drepturile Insului Obişnuit. La un moment dat se îndrăgosteşte de secretara de la firmă şi se căsătoreşte cu ea. „Între timp, lumea se ducea de râpă”, dar el este fericit, iar funcţionarii, ca prin minune, nu-şi mai fac la fel de mult simţită prezenţa în viaţa sa. Fericirea domestică nu durează totuşi prea mult. Este curmată brutal în ziua când Liusia moare într-un atentat terorist sinucigaş ce are loc...într-o staţie a metroului moscovit (da, imaginează-ţi şi uimirea mea, am terminat romanul un pic mai devreme, când deja scrisesem primele două pagini din articol):

Şi cu cât rămâneau mai puţini oameni în staţie, cu atât mai bine se vedeau teribelele distrugeri provocate de explozie: resturile erau risipite pe jos ca nişte pete de vomă; sticlă, fier rupt, o palmă umflată de bărbat cu verighetă pe deget, o geantă spintecată, un mobil care suna şi vibra zvârcolindu-se ca o muscă rămasă fără aripi, şi, mai presus de toate, zeci de grămezi de trupuri omeneşti, dintre care unul, cu obrazul tăiat şi cu o scurtă roz sfâşiată, încă mai ăncerca să se târască.

Autoarea atentatului a fost o femeie care aştepta încordată pe peron, lângă geanta în care era ascuns explozibilul.

Din păcate, nimeni nu îi acordase o atenţie deosebită. Ar fi fost suficient ca oamenii să se uite în ochii înfricoşători ai străinei, care păreau mistuiţi de un foc interior. Dar călătorii treceau repede pe lângă ea, se înghesuiau cu sutele în garniturile care plecau de la peron, şi astfel rămâneau în viaţă.

Ermakov, distrus de moartea soţiei sale (doar victimă, nu ea este femeia de mai sus) pregăteşte înmormântarea când primeşte un telefon de la unul dintre prognozişti. Se pare că au făcut o greşeală imensă, pe care o regretă nespus: au încurcat persoanele, Ermakov este până la urmă un om cât se poate de obişnuit şi nu are nici un amestec în catastrofele declanşate pe bandă rulantă. Este rugat deci să caute pistolul şi să-l înapoieze agenţilor, mâhniţi şi ruşinaţi de eroarea făcută.

Maksim Ermakov se îndreaptă spre sertar, scoate pistolul şi...îşi trage în sfârşit glontele acela în cap.

Romanul se încheie cu o conversaţie în biroul unui înalt funcţionar de stat:

- Am auzit că aici, în sfârşit, totul a ieşit bine, a spus Ştersul (...)

- Da, în sfârşit, a zis şi Embrionul, frecându-şi ochii încercănaţi şi roşii. Lichidarea a avut loc azi-noapte. Cu nici un obiectiv nu ne-am chinuit aşa de mult, Ermakov acesta ne-a mâncat zilele.

- Aţi riscat, Serghei Evghenivici. A fost oare raţional să-i spuneţi Obiectului de aşa-zisa noastră greşeală?

- A fost. Trebuia să scăpăm odată de blocajul în care intra Obiectul când avea de-a face cu imixtiunea noastră directă, a răspuns convins întâiul căpăţânos al ţării. Trebuia să se simtă liber, ca să ia singur decizia de care aveam nevoie.

Aştepţi o concluzie? Îmi pare rău, nu o vei găsi aici.

Voi închide totuşi cercul întorcându-mă la Zimbardo şi la proiectul lui de stimulare a imaginaţiei eroice. Deşi este dificil să izolăm toţi factorii ce contribuie la eroism, există unele variabile care cresc şansele ca asemenea fapte să fie mai dese: mediul urban (oferă mai multe ocazii de materializare a tendinţelor eroice), educaţia (chiar cunoaşterea mecanismelor descrise de psihologia sociale), voluntariatul, experienţa personală (cei care au supravieţuit unei traume sau unui dezastru sunt de trei ori mai înclinaţi să se comporte eroic) şi...sper să nu rănesc sensibilitatea nimănui prin această incorectitudine politică...rasa (în Statele-Unite probabilitatea este de 8 ori mai mare ca americanii de culoare să devină eroi faţă de cei albi)  şi sexul. Da, bărbaţii se declară mai dispuşi să se comporte eroic decât femeile. Nu-mi sări în cap, nici mie nici lui Zimbardo. De altfel, el admite că la mijloc nu este neapărat vreo predispoziţie genetică, evoluţionistă sau culturală, ci un mod diferit de a percepe eroismul: „I think this is because women tend not to regard a lot of their heroic actions as heroic. It’s just what they think they are supposed to do for their family and friends”.

Noi femeile cică am fi deci mai puţin înclinate să ne arătăm eroismul sau să căutăm/ creăm ocaziile în care el să se manifeste. Nu ar strica deci să ne dezvoltăm imaginaţia eroică. În fond, ne plac eroii. Visăm la ei. Mă opresc din scris, am câteva fantezii de dus până la capăt. Bineînţeles, în timp ce beau o ceaşcă de ceai.Nu m-am hotărât însă de care: M57 Gunpodwder with mint sau un Tsunami de la ceainăria Serendipity?