Marile şi micile noastre speranţe

Nu ştiu dacă te-ai uitat între timp pe pdf-ul cu trăsăturile pozitive de caracter, dar dacă ai făcut-o îmi place să-mi imaginez că ţi-a venit ideea să alegi una dintre ele şi să-ţi propui să ţi-o cultivi. Aşa cum ai face cu o floare, îmi spun în timp ce ascult melodia lui Bette Midler.

De ce Bette Midler? Păi pentru că este recomandată de Tayyab Rashid celor care încearcă să devină mai optimişti, adică să-şi dezvolte o trăsătură care ţine tot de virtutea transcendenţei, şi anume speranţa.

Speranţa este aşteptarea ca în viitor să (ţi) se întâmple lucruri bune.

Aha! De parcă viitorul ăsta se pliază pe aşteptările tale…of, stai! Lasă-mă să-mi duc ideea până la capăt, ok? sau măcar până la Capul Bunei Speranţe... (nu, nu cu tine vorbeam, cu mine! cu tine nu mai vorbesc deocamdată, dar poţi spera că îmi voi recăpăta curând optimismul şi, odată cu el, disponibilitatea de a mă angaja iarăşi în discuţii şi proiecte).

Optimismul este strâns legat de angajament. Toţi avem scopuri, iar ele sunt cam aceleaşi pentru optimişti şi pentru pesimişti. Pare a fi adevărat însă că optimiştii şi le ating în măsură mai mare decât pesimiştii, sau cel puţin decât o parte dintre ei (pesimiştii defensivi sau realiştii depresivi sunt o excepţie). Da, dacă gândeşti pozitiv ţi se vor întâmpla lucruri frumoase. Pentru că le atragi! Pardon, am vrut să spun pentru că tragi mai tare!

Să zicem că îţi doreşti o promovare. Dacă eşti pesimist ţi se va părea foarte greu să o obţii, dar dacă ai credinţa că obiectivul tău se va îndeplini atunci te vei raporta diferit la scop. Gândirea pozitivă nu te va ajuta prin ea însăşi, dar te va motiva să acţionezi, să depui mai multe eforturi şi, mai ales, să nu renunţi de la prima sau a doua dificultate. Un pesimist se descurajează mai uşor când întâlneşte un obstacol pentru că nu mai vede nici un rost în a continua (la ce bun? nu o să iasă nimic!). Un optimist persistă, convins că până la urmă va reuşi, ceea ce se şi întâmplă de cele mai multe ori, iar apoi succesul obţinut îi confirmă credinţele pozitive, care vor motiva apoi noi acţiuni îndreptate către scop şi tot aşa. Optimismul devine astfel o profeţie care se auto-împlineşte sau o buclă de feed-back în care comportamentele efective şi implicarea sunt mai importante decât credinţele când ne uităm la rezultate.

Chiar dacă nu priveşti lumea prin ochelari roz şi viitorul nu ţi se pare neapărat „un tărâm mistic în care sunt păstrate 99% din realizările omenirii”, te poţi comporta de parcă ai fi optimist…pur şi simplu urmărindu-ţi scopurile cu perseverenţă, ca şi cum ai crede că ele sunt realizabile. Dacă procedezi aşa probabil vei avea o surpriză: chiar se realizează, adică le faci să se realizeze, iar data viitoare, aproape fără să-ţi dai seama, te vei raporta din start un pic diferit la un nou obiectiv. Dar dacă ştii că ceva este în zadar şi totuşi persişti? În funcţie de dispoziţie şi/ sau cantitatea de serotonină, eforturile lui Sisif mi se par uneori grandioase şi foarte frumoase; alteori (în clipa de faţă), o dovadă de masochism şi de mare prostie. Of, iar mă sabotez! Să reiau! Cine a zis că a-ţi dezvolta o trăsătură pozitivă de caracter e lucru uşor? Mai că aş renunţa…hai că mai fac totuşi o încercare, aducându-mi ca argumente rezultatele unor experimente.

Înaintea unei sarcini cognitive, participanţii au răspuns unui chestionar ce evalua optimismul, după care au primit un set cu anagrame, dintre care una era imposibilă, restul relativ dificile. Experimentatorii au fost curioşi să vadă dacă optimiştii vor petrece mai mult timp încercând să le rezolve decât pesimiştii. Da, exact asta s-a întâmplat: cei care aveau aşteptări mai degrabă negative s-au luptat cu anagramele în medie 9 minute şi jumătate, în timp ce subiecţii cu aşteptări pozitive au stat două minute mai mult şi au insistat îndelung să găsească soluţia şi la cuvântul imposibil (sau poate, având încredere, nu le-a trecut prin cap că experimentatorii ar fi atât de sadici încât să le dea de făcut ceva irealizabil - ah! de ce nu mă pot abţine din interpretări maliţioase?).

Într-un alt experiment, tot cu anagrame imposibile, credinţele au fost manipulate fără niciun fel de scrupul: nu li s-a spus că nu exista soluţie, deci concluzia implicită era că nu sunt buni la anagrame. Au primit apoi o nouă sarcină. Jumătate din subiecţi au fost minţiţi că necesită aceleaşi abilităţi ca şi anagramele şi că în general cei care s-au descurcat la prima se descurcă bine şi aici. Ceilalţi au fost şi ei minţiţi, dar în direcţia opusă: cică noua problemă e total diferită şi de obicei cei care nu se pricep la anagrame sunt foarte buni la a doua. Ce crezi că s-a întâmplat? Cei care s-au aşteptat să aibă performanţe mai bune au lucrat cu 50% mai mult (timp) decât cei cărora li s-a indus ideea că cel mai probabil vor eşua. Da, „optimiştii” au şi obţinut rezultate superioare. Dar asta se explică nu atât prin aşteptările pozitive, ci prin faptul că au petrecut concret mai mult timp încercând. Au fost mai perseverenţi. E drept, au fost mai perseverenţi pentru că se aşteptau să reuşească.

Pe scurt, optimismul te motivează să faci ceva atunci când există o discrepanţă între ceea ce eşti acum şi ceea ce ai vrea să fii. Ceea ce ai vrea să fii devine, dacă nu eşti pesimist, ceea ce poţi fi. Odată ce priveşti lucrurile aşa (control personal sau agency), nu-ţi mai rămâne decât să te apuci de treabă. Când? Nu, nu mâine, nici în alt timp şi loc mistic. Ieri!! Scuze, e bine şi azi:

Dacă eşti cârcotaş ca mine, te întrebi acum oare când perseverenţa se transformă dintr-un atuu într-un dezavantaj. Nu cumva optimiştii devin încăpăţânaţi şi ajung să se lupte, ridicol, cu morile de vânt? Când este cel mai indicat să renunţi la un scop şi să-ţi canalizezi resursele spre altceva? Ei, la această întrebare vei putea răspunde doar dacă eşti măcar un pic optimist. Altfel, cu aşteptări negative, cel mai probabil vei renunţa prea devreme. Un optimist va învăţa în schimb din experienţă cât este oportun să încerci. O experienţă ce nu se câştigă decât dacă…perseverezi, da, ceea ce pesimistul nu prea este motivat să facă. Un exemplu (dau imediat şi sursa) este al lui Brian care o invită pe Kim la întâlnire, iar aceasta refuză. Ce să facă, să-i mai propună şi a doua oară? Da, poate Kim face pe inabordabila, era nervoasă prima dată sau nu îl cunoaşte suficient de bine pe Brian. A treia oară? De ce nu? A patra oară? A şaptea? Ei, parcă nici chiar aşa. Dar trebuie să afle asta pe pielea lui şi nu după prima încercare nereuşită: If Brian is optimistic when he pursues Kim, he is going to find out where the line is between persistence and stalking.

De fapt, se pare că optimiştii, contrar unor prejudecăţi, nu sunt dispuşi să persevereze la nesfârşit, în pofida evidenţelor. Dimpotrivă. Nici eu nu mai am chef de încă un experiment, dar hai să ţi-l spun repede, sper să-ţi schimb ideile preconcepute (da, tot cu mine vorbesc, sunt perseverentă pentru că văd că-mi şi răspund, altfel nu mai insistam). Tot nişte subiecţi cu un set cu anagrame imposibile, timp limită 20 de minute. De data asta faţă de primul experiment amintit au avut însă o alternativă: puteau renunţa oricând la sarcină şi dacă o făceau primeau altceva. Ghici ce s-a întâmplat? Optimiştii au abandonat primii! Cum aşa? Nu erau ei cei care depun mai mult efort? Ba sigur că da! Doar că ei au învăţat cumva, confruntându-se în mod repetat cu provocări, şi când este cazul să se oprească,  tocmai pentru că în trecut li s-o fi întâmplat o dată –de două ori să persiste prea mult:

At some point, the odds of success become low enough that they aren’t worth the costs of persistence. Knowing when you’ve reached that point is a matter of experience, not intelligence, and that experience comes from finding out what happens on the eighth, ninth, or tenth try. In other words, it comes from making optimistic mistakes.

Making pessimistic mistakes does not provide the kind of experience that leads to knowing when to give up. How long is long enough? Someone who gives up early never finds out. A few tries cannot tell you whether you worked long enough.

De unde am tot citat? Din cartea lui Suzanne Segerstrom, care a îndrăznit să se abroge legile lui Murphy. Nu ştiu dacă pe toate, dar dacă i-au mai rămas câteva, sigur va încerca într-o viaţă viitoare. De ce s-ar reîncarna? Păi nu ţi-am spus? Pentru că e optimistă şi vrea să-l contrazică pe Murphy, care spunea, printre altele că „sexul este unul din cele noua motive pentru reincarnare; celelalte opt sutn irelevante”.

Din exces de zel, am făcut o prostie. Am zis să nu mă las păgubaşă cu studiul optimismului şi am mai înşfăcat o carte, de data asta un roman. Am văzut cuvântul speranţă în titlu şi atât mi-a trebuit. Când am citit titlul întreg era deja prea târziu. Speranţa: o tragedie. Minunată! Mă rog, îi pot da o interpretare optimistă, că doar aşa am învăţat. De fapt, şi Shalom Auslander ajunge în final tot la concluzia lui Segerstrom. Poate că e mai bine să încerci:

„Poate-o fi adevărat că-i o dovadă stupidă de optimism să crezi că trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Dar, pe de altă parte, n-ar fi o dovadă la fel de stupidă de optimism să crezi că asta-i cea mai rea dintre toate lumile posibile? Să crezi că n-ar putea exista un loc mai rău decât ăsta? Sigur c-ar putea exista, trebuie să existe – chiar dac-ar fi un loc exact ca ăsta, dar din care să lipsească doar, să zicem, îngheţata de ciocolată (…)

Poate că Godot apare în actul trei, fiule; poate că doar publicul pleacă prea repede.

Estragon: Unde-au dispărut cu toţii?

Vladimir: Doar erau aici.

Godot: Se mai întorc?

Aşteaptă.

Cortina.”

Mai eşti aici? Ce mai aştepţi? Am terminat, abandonez orice speranţă să fiu mai optimistă şi mă voi concentra pe o altă trăsătură de caracter, doar am alternativă…chiar 22 de variante, dacă elimin speranţa şi aprecierea frumuseţii şi excelenţei, despre care am vorbit data trecută.

Mă cunosc însă destul de bine. Sunt încăpăţânată uneori, aşa că mă aştept să revin peste câteva zile cu idei noi despre optimism. Ai încredere în mine? O să le scriu în curând! (vaaai…era cât pe ce să omit ultimele litere din cuvânt, prietenii ştiu de ce :P).