Relaţiile interpersonale, dintr-o perspectivă interdisciplinară

Toate privirile astea care rod...(...) Va să zică ăsta e infernul. N-aş fi crezut niciodată... Vă aduceţi aminte: pucioasa, rugul, smoala... Ah, ce mai glumă. Nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernul sînt Ceilalţi.

Este revelaţia lui Garcin, unul dintre cele trei pesonaje decedate şi condamnate să-şi petreacă împreună eternitatea într-o cameră (celulă?) din care nu pot evada şi unde nu pot rămâne singuri. Piesa Cu uşile închise este definitorie pentru filosofia existenţialistă, sau cel puţin pentru gândirea poate celui mai cunoscut reprezentant al ei, Jean-Paul Sartre.

De ce este Celălalt Iadul? Pentru că te priveşte. Este cu ochii pe tine. Şi ce se întâmplă când cineva te fixează cu privirea? Păi tocmai că te fixează, adică devii un obiect. Capeţi o formă, un contur, o dimensiune exterioară ce se adaugă peste dimensiunea interioară a ta ca subiect. Este o experienţă alienantă, agresivă, o ameninţare a individualităţii tale pentru că exterioritatea aceasta riscă chiar să-ţi anuleze interioritatea şi experienţa subectivă. Te forţează să te uiţi şi tu la tine ca la un obiect. Îţi întinde o oglindă, iar imaginea de acolo este posibil să nu corespundă cu cea internă. În Fiinţă şi Neant Sartre apelează la analogia unui om care se uită concentrat pe gaura cheii la alţii şi dintr-odată constată că în spatele lui se află altcineva, care-l priveşte la rândul său. A devenit conştient că este perceput drept obiect. Întâlnirea cu Celălalt este o confruntare, o încercare de aservire a libertăţii, o probă de foc în care eşti privit, evaluat, judecat, observat, analizat, disecat, pus într-un tipar, manevrat, modelat, modificat, poate chiar dezamsamblat, distrus, eventual reconstruit. Emoţiile care se asociază cu această perspectivă sunt emoţiile sociale cum ar fi ruşinea, jena, stinghereala, timiditatea, precauţia. Din punctul de vedere al lui Sartre, obiectificarea este condiţia inerentă a interacţiunilor umane, iar spaţiul inter-subiectivităţii nu este posibil.

Experienţa oglinzii i-a fascinat deopotrivă pe filosofi şi psihologi. Dacă eşti familiarizat cu testul lui Gallup, ştii că pe la 18 luni copiii se recunosc în oglindă, ba chiar se ating pe frunte, acolo unde experimentatorul i-a „însemnat” pe ascuns cu un ruj.

În mod tradiţional se consideră că în această etapă copilul este conştient de sine, adică a ajuns într-un stadiu al dezvoltării cognitice ce-i permite să se recunoască drept o persoană diferenţiată, înzestrată cu self-awareness. Nişte cercetări mai recente, realizate de Philippe Rochat şi colaboratorii săi, interpretează testul lui Gallup într-o lumină diferită: nu este vorba atât de conştiinţa de sine cât de dezvoltarea unei conştiinţe sociale. Copilul devine conştient de felul în care este văzut de cei din jur. În sprijinul acestei ipoteze vin rezultatele unui experiment în care şi experimentatorii şi părinţii aveau o pată de ruj pe frunte; micuţul se priveşte atunci în oglindă, dar simte mult mai puţin impulsul de a se atinge şi de a se şterge de roşeaţă. La fel, copiii din Kenia nu par deranjaţi de prezenţa petei, ceea ce, în viziunea clasică, ar însemna că ei nu trec testul oglinzii şi că nu sunt conştienţi de sine. Cum nu se poate pune problema aşa, o explicaţie plauzibilă este că testul rujului semnalează mai degrabă momentul când experienţa subiectivă sau eul la persoana întâi devine inseperabil de perspectiva observatorului, de dimensiunea socială sau de eul la persoana a treia. Acum copilul ştie că este expus, vizibil privirii celorlalţi, iar experienţa are în ea ceva alienant ce reflectă mai mult decât conştiinţa de sine şi poate vira spre hiper-conştiinţă de sine (self-consciuousness sau preocuparea uneori excesivă pentru cum eşti văzut în grupul social, uneori anxietate socială şi comportamente constante de auto-monitorizare).

Relaţii obiectuale sunt instrumentale, dar nu numai în sensul comun, când cineva este intenţionat folosit, manipulat şi tratat în deplină cunoştinţă de cauză drept unealtă sau mijloc de a obţine un beneficiu personal. Tot relaţii obiectuale sunt, pentru Sartre, toate formele de interacţiuni umane de la subiect la obiect, în care celălalt devine automat un obiect al minţii subiectului, o reflexie, pentru că nimeni nu are posibilitatea de a cunoaşte direct o altă minte. Sunt nenumărate felurile în care te poţi simţi un obiect sau o unealtă. Eşti obiectul atenţiei cuiva, obiectul interesului, obiectul pasiunii, obiectul ataşamentului, obiectul fricii, chiar obiectul „iubirii”. (Ca o anecdotă, pisica lui Schrodinger devine moartă sau vie doar atunci când un observator deschide cutia şi se uită la ea). Corpul tău poate fi tratat ca un obiect, evaluat şi comparat cu altele,  din reviste, filme sau reclame. Înainte de a se apuca de studiul emoţiilor pozitive, Barbara Fredrickson a elaborat teoria obiectificării femeii, felul în care aceasta poate ajunge să-şi însuşească perspectiva observatorului şi consecinţele asupra sănătăţii ei mentale (ruşine, anxietate, oportunităţi reduse de a avea experienţe de vârf şi o percepţie diminuată a stărilor corporale interne, adică sensibilitate proprioceptivă scăzută). 

Tot un obiect eşti când celălalt se centrează pe "problemă" şi nu pe tine, ca în acest filmuleţ despre o femeie cu un "cui" care nu are nevoie de un ciocan sau de o rangă Lumytools, ci de o relaţie în care să fie ascultată:

Mă simt un obiect când sunt minţită, când descopăr că celălalt are o agendă ascunsă şi nu îşi dezvăluie intenţiile, când nu este transparent, când impune de unul singur regulile jocului sau când încearcă să mă influenţeze în feluri maimult sau mai puţin subtile. Sigur, mă pot întreba şi ce anume din atitudinea mea a condus la această opacizare şi când anume s-a declanşat respectivul proces, dar şi pentru asta aş avea nevoie de un dialog şi de o deschidere din partea celuilalt. Dincolo de aceste situaţii destul de clare, mă simt obiect sau unealtă când sunt fixată într-un rol, într-o aşteptare, sau când reprezint un studiu de caz, o ilustrare a unor idei abstracte prin care experienţa mea subiectivă este fie negată fie „doar” încadrată în anumite categorii conceptuale, într-un pat al lui Procust în care nu mă pot simţi confortabil pentru că mă lungesc peste tot în somn :P 

Pe de altă parte, viaţa socială nu se poate desfăşura în absenţa unor roluri, funcţii şi aşteptări, motiv în plus pentru care obiectificarea pare a fi o condiţie intrinsecă a relaţiilor interumane. Experienţa mea interioară, fluidă, fără graniţe şi fără contur este înghesuită într-un recipient şi forţată pentru un timp să ia forma vasului ce i se întinde. Mă simt, într-un cuvânt, reificată. Cum reificarea este inevitabilă, de cele mai multe ori pot trăi cu ea, acceptând jocul social sau, dimpotrivă, evitându-l atunci când este posibil. Cu toate acestea nu pot renunţa la aspiraţia sau uneori la efortul (aproape sisific) de a căuta persoane lângă care să mă simt, măcar pentru foarte scurte momente, un subiect şi pe care să le pot vedea şi trata la fel. Dacă Diogene îşi părăsea din când în când butoiul pentru a se plimba în plină zi pe străzile Atenei cu o lampă în mână în căutarea unui om cinstit, eu îi caut pe aceia care sunt transparenţi, reali, multidimensionali, cinstiţi cu ei şi cu mine. Nu îi găsesc foarte des, cum nici Diogene nu i-a găsit. Dar nu cumva nu i-a găsit pentru că vorbim despre filosoful grec care a întemeiat cinismul?

Pentru Sartre aşadar transcenderea obiectificării nu este posibilă. Existenţialismul,nici măcar cel francez, nu înseamnă însă doar Jean-Paul Sarte. Nu ştiu dacă l-ai cunoscut pe Gabriel Marcel. Nu cred, a murit în 1973 şi a trăit în Paris, dar poate ai citit ceva de el sau măcar despre el. Sau poate că nu, este mai puţin pomenit. De fapt ura asocierea cu Sartre şi nu-i plăcea să fie considerat existenţialist, preferând termenul de „filozofie a existenţei”. Pentru Gabriel Marcel, inter-subiectivitatea este posibilă prin comuniune, prezenţă, deschidere , participare şi disponibilitate, fidelitate creativă, iubire şi speranţă. Întâlnirea cu celălalt nu trebuie să fie neapărat un conflict existenţial, o confruntare, o ameninţare. Pe lângă coliziune, există şi coeziune. Sartre, apreciază Marcel, pornea de la o premisă a indisponibilităţii, iar această perspectivă este una limitată, egocentrică, solipsistă. Atunci când eşti disponibil şi prezent în relaţie îi dai voie celuilalt să rămână subiect, pentru că eşti deschis către experienţa lui unică şi ireductibilă. Privirea lui este în continuare bulversantă pentru că te invită să te re-evaluezi, dar nu te imobilizează şi nu te forţează să te fixezi în aşteptări şi roluri, nici să întruchipezi principii abstracte. Dimpotrivă, îţi lasă libertate, ba chiar ţi-o lărgeşte. Emoţiile pe care le trăieşti într-o întâlnire autentică nu sunt ruşinea şi anxietatea din modelul sartrian, ci admiraţia, recunoştinţa, uimirea, elevaţia şi iubirea eliberată de ghilimele.

Intersubiectivitatea este un instrument al auto-cunoaşterii, un spaţiu al creşterii, al reinventării creative, al extinderii eului (din nou fac trecere către psihologie şi modelul expansiunii sinelui). Prin conexiune şi comuniune părăseşti pentru moment introspecţia şi atenţia ta se mută de pe interior, de pe „sine” către exterior, acolo unde un alt subiect poate fi cunoscut, căruia îi permiţi să te cunoască, iar din această cunoaştere reciprocă căpătaţi amândoi un fel de nouă dimensiune, mai bogată, o adâncime care altfel ar fi rămas neexplorată. Eşti ca un cosmonaut ce a ieşit din universul lui interior şi a descoperit un univers paralel, dar care acum nu mai e chiar paralel, pentru că se întâlneşte cu al tău, fără a-l înghiţi sau a fi înghiţit de el (celălalt nu este o gaură neagră, da?). Roman Krznaric a introdus recent termenul de outrospection, definită ca a way to get to know oneself by developing relationships and empathetic thinking with others. La sfârşitul lui 2012 a lansat împreună cu Andrew Park un RSA animat ce a circulat pe internet, sunt şanse mari ca dacă navighezi cu ochii deschişi să te fi intersectat deja cu el pe vreo orbită.

În contact cu plenitudinea unei alte persoane, fiinţa umane nu mai este doar suma părţilor ei, ci ceva misterios, emergent din aceste părţi fără a se reduce la ele, şi care se dezvăluie celuilalt prin prezenţă şi deschidere.

Mă simt subiect când experienţa mea subiectivă (aia fluidă despre care vorbeam) nu este colectată şi vărsată în recipientul unui alt subiect, ci lăsată să circule liber între noi, adică atunci când suntem două vase comunicante. Poate nu ştim nici noi ce formă va avea sau ce matcă va urma experienţa comună, pentru că din acest tip de interacţiune adesea emerg (sau e-merg?) lucruri ce ne iau şi pe noi prin surprindere, care scapă înţelegerii şi tentativelor de categorisire, fiind cumva larger than ourselves. O ţesătură de fire invizibile prin care se transmit informaţii de existenţa cărora nici nu ştiam că ştim.

                                              

Să nu facem totuşi prea multe iluzii, nu de alta dar nu vreau să ne fixăm în cine ştie ce aşteptări. Şi Gabriel Marcel recunoaşte că intersubiectivitatea este mai degrabă excepţia decât regula raporturilor umane. Chiar şi în relaţiile foarte apropiate aspectele pragmatice şi funcţionale, indispensabile de altfel, predomină, aşa că momentele de veritabilă comuniune sunt rare. Rare, dar cu atât mai preţioase. Te poţi bucura când se întâmplă, pentru că se întâmplă sub ochii unui Celălalt care te priveşte nu pentru a-ţi anula sau fura interioritatea, ci pentru a ţi-o extinde sau aprofunda, nu pentru a te reifica ci pentru a te descoperi, a te cunoaşte şi, prin ricoşeu, a se cunoaşte mai bine şi pe el.

PS: Gabriel Marcel mai vorbeşte şi despre o „lume scindată” (broken world), în care omul a devenit „un conglomerat de funcţii”, o existenţă birocratizată ce favorizează şi mai mult obiectificarea. Împotriva aceleiaşi perspective scrie şi un alt Gabriel (Osmonde) sau Andrei Makine (Gabriel Osmonde e pseudonimul, a publicat o vreme sub ambele nume), într-un roman pe care l-am citit zilele trecute, în timp ce meditam, întâmplător (sau prin nu ştiu ce file de poveste sau fire interconectate), tocmai la relaţii obiectuale şi la autenticitate. 

„Alternaştere” este povestea uşor SF a unei fundaţii ce şi-a propus să înlăture caracterul funcţional al existenţei, particularitatea aceasta care face ca orice fiinţă să producă o cauză, să servească unei funcţii, să existe în utilitatea ei, să se desfăşoare în timp şi, de la cauză la efect, să se epuizeze şi să moară.

Închei precum am început, cu un fragment literar, în acelaşi spirit al intersubiectivăţii şi interdisciplinarităţii:

Vezi acest coupe-papier, mi-a zis el, arătându-mi o frumoasă lamă aurită strecurată între paginile unui volum. O piesă unică, a aparţinut nu ştiu cărui cap încoronat. Dar nu asta mă interesează. Gândul pare de o simplitate copilărească şi, în acelaşi timp, de o profunzime pe care nu reuşesc s-o sondez. Nu râde, lasă-mă să-ţi explic! Deci, un coupe-papier. De două sau de trei secole, acest obiect n-a servit decât la asta. Taie paginile, e funcţia lui, misiunea lui, viaţa lui. Cam aşa cum noi mâncăm, lucrăm, facem copii. Bun, dar mai e şi aparenţa lui: e placat cu aur, rar, scump, străluceşte. Ca şi mine, pe vremuri, cu iahturile şi iubitele mele. E viaţa lui mondenă, oarecum. Dar vezi, într-o seară, draperiile nu erau trase, lama lui reflecta lumina lunii, umbrele ramurilor...Era acelaşi coupe-papier şi totuşi aveam impresia că pătrundeam în adevărata sa viaţă, pe care mi-o ascunsese întotdeauna. Îţi aminteşti, Theo, ţi-am vorbit despre întâlnirea asta: o femeie într-un sat de pescari, un foc pe care frigea sardinele...Trăisem atunci ceea ce, fără îndoială, simte cuţitul atunci când uităm că nu foloseşte decât ca să taie paginile şi să strălucească. Da, deveneam aşa cum trebuia să de devin cu adevărat. Şi esenţialul, ştii, este că, datorită unei femei sub ploaie, redevin uneori astfel, pentru un moment scurt, dar care durează veşnic.