Terror Subterra

Ce vezi mai jos?

Un monstru fugărit de alt monstru, mai mare. Dar ia stai…poţi să stai, nu e nimeni pe urmele tale! Eşti sigur că creatura din spate e mai mare? Aşa pare, o vezi cu ochii tăi. Cu toate acestea, este doar o iluzie optică. 

Roger Shepard este autorul ei şi a altor iluzii celebre, printre care „Turning the Tables”.  Cea la care m-am oprit astăzi se numeşte Terror Subterra. Este de fapt o variantă a iluziei Ponzo, numită atfel după psihologul italian Mario Ponzo, cel care a descoperit-o în 1911.

Cele două linii orizontale sunt egale, dar noi le percepem altfel din cauza fundalului.  Creierul este sensibil la indicatori ai adâncimii şi, conform ipotezei perspectivei, responsabile pentru iluzie sunt cele două linii oblice care par a se întâlni undeva spre linia orizontului.

Există variabile individuale şi culturale ce mediază efectul iluziei Ponzo. Dacă liniile ţi se par egale şi nu trăieşti pe o insulă pustie este posibil ca aria ta V1 (cortexul vizual primar) să aibă o suprafaţă mai mare (din motive obscure, dimensiunea ei variază foarte mult, poate fi şi de trei ori mai mare de la un individ la altul). Dacă trăieşti însă pe insula Guam din Vestul Pacificului şi percepi liniile egale este normal…acolo nu există metrou, nici linii de tramvai, iar experienţa cu peisajele din jur se pare că modelează percepţia vizuală (procesare top-down, constructivistă, în care aşteptările şi rutinele influenţează ceea ce vezi în prezent).

Perspectivă, experienţă şi iluzie. Tot privind la monştrii creaţi de Shepard mi-a trecut prin cap o chestie (zic eu) interesantă: Terror Subterra nu cumva ilustrează şi ceea ce se întâmplă în capul nostru atunci când ne temem de ceva? Gândeşte-te la un lucru de care îţi este foarte frică. Şobolani? Păianjeni? Un fost coleg de generală care te ameninţa cu bătaia în curtea şcolii? Acele de injecţii? Câinii din faţa blocului? Din punct de vedere obiectiv, stimulii care te înspăimântă rar sunt atât de ameninţători precum ţi-i imaginezi. Cel mai adesea sunt inofensivi, dar creierul te păcăleşte, îi reconstruieşte şi tu şi ajungi să-i percepi disproporţionat. Perspectiva se modifică din cauza gândurilor iraţionale ce te asaltează când apare obiectul fricii, poate chiar al fobiei tale. Probabil ai avut în trecut o experienţă neplăcută, precum micul Albert, şi de atunci nu te mai poţi apropia de nici un şoricel, căţeluş sau monstruleţ.

Ce poţi să faci? Mă uit iar la poza de la metrou. Dacă te opreşti din fugă şi laşi creatura din spate să se apropie de tine…ea devine din ce în ce mai mică. Nu mă crezi? Te poţi juca cu şoricelul de la PC pe versiunea asta a iluziei. Psihoterapeuţii cognitiv-comportamentali s-au prins de şmecherie, prin urmare au renunţat la descoperirea unor cauze din copilărie sau din vieţile anterioare care să explice şi să vindece fobia, focalizându-se în schimb pe tehnici de desensibilizare prin expunere treptată.

Deşi nu pare, este un articol despre curaj. La fel ca şi optimismul, el se învaţă cel mai bine prin acţiuni. Un comportament îndelung evitat, atunci când te încumeţi să-l asumi, îţi schimbă şi percepţia asupra stimulului…acesta din urmă se face mai mic, mai puţin înfiorător, din ce în ce mai inofensiv.

Monştrii cei mai periculoşi sunt cei pe care nu vrei să îi vezi (poate şi elefanţii din sufragerie?).

Asta descoperă spre sfârşit John Marcher, eroul nuvelei lui Henry James, care a trăit toată viaţa cu senzaţia că se va întâlni la un moment dat cu „the lurking beast”. Şi da, am putea spune că s-a întâlnit…dar nu aşa cum şi-ar fi imaginat el. A, şi aici avem la final un motiv underground sau subterra.

Nu îţi recomand să o citeşti! S-ar putea să ţi se facă frică.

http://www.gutenberg.org/ebooks/1093