What if?

Citeam ieri o carte despre gândirea contrafactuală, fiind interesată de anumite aspecte ale acesteia (nu, nu ruminaţiile, am depăşit această fază, adică am înţeles fenomenul). Cum mi se întâmplă frecvent în ultimul timp, am deraiat iarăşi. Cu siguranţă aşa trebuia să se întâmple. It was meant to be. Am sărit pe o altă linie a gândurilor în momentul când am ajuns la capitolul „Finding meaning from mutability. Making sense and deriving significance through counterfactual thinking”. Autorii menţionau filmul Sliding Doors. L-ai văzut? Helen tocmai a fost concediată şi se îndreaptă spre casă mai devreme decât se aştepta iubitul ei, care-şi face de lucru în dormitor cu amanta. Vor fi oare surprinşi? Într-una dintre versiuni, da: Helen ajunge în staţia de metrou exact când se închid uşile dar reuşeşte să se strecoare în el, intră în casă şi dă peste cei doi porumbei  În cealaltă versiune, nu: Helen rămâne pe peron, iese de la metrou, e un pic jefuită, întârzie şi când ajunge într-un final acasă îl găseşte pe Gerry singur. Din acel moment al închiderii uşilor de la metrou scenariul se împarte în două şi urmărim două lumi posibile sau două vieţi paralele trăite de personajul principal. De fapt nu doar de personajul principal, ci şi de celalalte, de exemplu de amanta iubitului lui Helen, care-i reproşează la un moment dat acestuia:

I'm trying to win you back! I'm standing on the platform at Limbo Central with my heart and soul packed in my suitcase waiting for the Gerry Fucking Express to roll in and tell me that my ticket is still valid and that I may reboard the train. Only the station announcer keeps coming on and telling me that my train has been delayed as the driver has suffered a major panic attack in Indecision City, "We suggest you take the bus"!

Suntem probabil singura specie capabilă de a-şi imagina scenarii alternative pentru felul în care a decurs sau decurge viaţa noastră. De asemenea, poate şi singura specie care are o nevoie fundamentală de a da sens evenimentelor, sensul fiind ingredientul cel mai important al unei vieţi bune şi al sănătăţii psihologice, chiar şi fizice. Cum facem asta? Prin poveşti. Naraţiuni ale sinelui ce ne conferă un sentiment al identităţii, coerenţei, continuităţii şi valorii personale. Poveştile acestea au un fir narativ, adică elementele constituie un lanţ de cauzalităţi multiple prin care noi am devenit ceea ce suntem. Noi le creem! Selectăm sau edităm evenimentele pe care le considerăm importante şi le acordăm o semnificaţie subiectivă. Credem în ele! De cele mai multe ori suntem identificaţi cu aceste naraţiuni. Foarte rar ne menţinem o poziţie uşor critică sau sceptică, de exemplu atunci când înţelegem că sunt într-adevăr nişte poveşti. Acest scepticism nu este totuşi cel mai sănătos lucru pentru că, am mai sugerat şi altădată, subminează implicarea în propria viaţă. Deconstrucţia naraţiunilor despre sine seamănă cu întreprinderea postmoderniştilor ce s-au jucat cu convenţiile romanului tocmai pentru a reaminti permanent cititorului că se află într-o poveşte. Le Nouveau Roman nu s-a bucurat de o prea mare popularitate tocmai pentru că publicul nu i-a iertat pe autori pentru sacrilegiul de a distruge naraţiunile. Nevoia de poveşti este mult prea mare! Şi nu de poveşti în sine, cât de sens, care este însă dependent de poveste.

Gândirea contrafactuală este unul dintre mecanismele de generare a sensului. Evenimentele din trecut devin mutabile, adică prin imaginaţie le poţi sustrage ca prin minune pentru a contempla o versiune a vieţii tale din care ele ar fi lipsit. Cum ar fi fost dacă ai fi ales altă facultate? Dacă ai fi rămas cu prima ta iubită? Dacă nu ai fi pierdut trenul acum câţiva ani şi astfel nu ţi-ai fi întâlnit actuala parteneră? Dacă maşina aia nu ar fi oprit la 3 centimetri de tine când ai traversat pe roşu? Dacă te-ai fi urcat în avionul ce ulterior s-a prăbuşit? În general ne gândim astfel în raport cu un anumit tip de evenimente: cele care par foarte improbabile, cele prin care am evitat la mustaţă o catastrofă sau am fost extraordinar de norocoşi (marele premiu la loterie?). Cu un efort de imaginaţie putem însă extinde lanţul cauzalităţilor şi întâmplărilor „norocoase”: dacă părinţii noştri nu s-ar fi cunoscut? bunicii? stră-străbunicii? un oarecare Homo Rudolfensis? Rudolf? un peşte care a devenit reptilă ca să scape de gura consoartei?

Ce simţi când ţi se aminteşte că era atât de puţin probabil să te naşti? Recunoştinţă, bucurie? Da...poate şi sens! Existenţa ta pare mai plină de semnificaţii când iei în calcul varianta de a nu fi trăit deloc. De asemenea, şi responsabilitatea creşte, e ca şi cum ţi s-ar fi făcut un cadou minunat pe care eşti dator să-l fructifici şi să nu-l risipeşti. Faci parte dintr-o mare schemă a lucrurilor ce sunt interconectate, iar acţiunile tale îi afectează şi pe cei din jur, şi nu doar pe cei ce sunt acum în viaţă, dar şi pe cei care vor veni după tine. Poate vrei să le oferi şi lor ceva, cum la rândul tău ai cules roadele celor de dinainte, care au contribuit aşa cum au putut la progresul societăţii.

Până şi cele mai triviale acţiuni pot declanşa o cascadă de evenimente, dacă îţi aminteşti teoria haosului şi efectul fluturelui. În scenariile contrafactuale însă te focalizezi de regulă pe ceea ce crezi că ai fi putut controla şi influenţa în mod direct. Sigur că realitatea este mult mai impredictibilă şi mai puţin controlabilă, dar nu asta e important, ci faptul că reuşeşti să o ordonezi şi să-i conferi sens.

Gândirea contrafactuală te face să apreciezi mai mult ceea ce ai în prezent din simplul motiv că îţi poţi imagina o lume posibilă în care aceste lucruri nu ar fi existat. Până şi evenimentele negative sau traumatice devin pentru unii o oportunitate de creştere – vezi literatura pe post-traumatic growth, nu doar cea centrată pe post-traumatic stress. Dacă nu ar fi fost acel accident poate priorităţile tale nu s-ar fi schimbat şi nu te-ai fi hotărât să-ţi schimbi serviciul monoton pentru a încerca altceva. Un chirurg a ales poate această meserie pentru că un părinte a murit pe masa de operaţie şi această tragedie l-a motivat pe el să studieze zi şi noapte pentru a intra la Medicină. Privind în urmă, decesul acela primeşte o semnificaţie nouă, pozitivă, definitorie pentru identitatea de sine a supravieţuitorului.

Cu cât îţi poţi imagina mai multe scenarii în care ceva nu s-ar fi întâmplat, cu atât mai important devine acel „ceva” care, în pofida tuturor şanselor, chiar a avut loc. Gândirea contrafactuală sprijină un alt tip de gândire pentru care suntem echipaţi din naştere, şi anume cea teleologică. Totul s-a întâmplat cu un motiv. Şi agnosticii sau ateii au adesea acest sentiment, care este probabil starea by default a minţii noastre. Găsim explicaţii, sensuri, legături, agenţi, intenţionalitate, chiar providenţialitate. Ceea ce a a fost devine ceea ce a trebuit să fie. Facem trecerea către un nivel mai abstract al gândirii, de la concretul „cum s-a întâmplat ceva” către  „de ce s-a întâmplat”, unde „de ce”-ul poată căpăta un caracter transcendental.

Există o parte pozitivă şi una negativă în acest raţionament. Am vorbit deja despre cea pozitivă: găsirea unui sens contribuie la o viaţă împlinită, poate chiar fericită. Este adesea energia de care ai nevoie pentru a-ţi urma scopurile valoroase. Evenimentele importante capătă un caracter excepţional, devenind fie nişte oportunităţi extraordinare (cele pozitive), fie lecţii de viaţă unice din care ai învăţat ceva extrem de important (cele negative, în cazul unor strategii de coping optim). Până şi regretul, imposibil fără gândirea contrafactuală, capătă rolul lui: fie te învaţă să apreciezi complexitatea (ai renunţat la ceva pentru altceva şi acel altceva este acum cu atât mai preţios), fie te împinge să reanalizezi ceea ce s-a întâmplat şi, dacă mai este încă posibil, să schimbi, prin acţiuni diferite efectuate în prezent, ceea ce acum regreţi.

Care sunt consecinţele negative? O viziune fatalistă şi reducerea responsabilităţii personale: dacă-ţi era scris să se întâmple ceva înseamnă că nu ai fi putut face nimic şi asta e, aşa a trebuit să fie. De asemenea, prea mult sens dă naştere superstiţiilor,atribuirilor cauzale greşite sau suspiciozităţii accentuate, ce poate vira spre paranoia şi simpatia pentru teoriile conspiraţiei (divine?). Paranoia este metastaza unui fel de cancer al sensului. Nimic nu mai este întâmplător. Vezi peste tot intenţii ascunse, de cele mai multe ori negative. Prin aceste lentile, contactul cu realitatea este şubrezit pentru că ai în cap o imagine distorsionată a cauzelor şi efectelor pe care le percepi în jur.

Vrei să luăm un exemplu de credinţă şi să o analizăm din ambele puncte de vedere? Ai simţit vreodată că trebuia să o întâlneşti pe actuala ta parteneră şi că ea este sufletul tău pereche?

Laura Kray şi colaboratorii său au idus acest senzaţie participanţilor la un studiu, invitându-i să gândească contrafactual: „Adu-ţi aminte cum v-aţi întâlnit, apoi imaginează-ţi toate felurile posibile în care aţi fi putut să nu vă întâlniţi. Cum ar fi fost viaţa acum?”. După acest experiment de simulare mentală, subiecţii ce s-au angajat în gândire contrafactuală şi-au perceput relaţia ca mai plină de sens şi mai definitorie pentru identitatea lor decât cei care s-au concentrat doar pe aspectele pur factuale. Aprecierea lor faţă de parteneră şi satisfacţia în relaţie au crescut.

Pe de altă parte, un alt experiment, realizat de Spike Lee, a surprins cealaltă latură a credinţei în suflete pereche. Unii participanţi s-au gândit la iubire ca la o stare de comuniune profundă între două suflete ce erau sortite să se întâlnească, pe când ceilalţi ca la o călătorie pe care doi oameni o parcurg împreună. Când crezi că celălalt este jumătatea ta rişti să fii dezamăgit atunci când apare un conflict, pentru că aveai nişte aşteptări foarte înalte şi nu anticipai şi dificultăţile ce apar pe parcursul oricărei călătorii. Cercetătorii britanici (pardon, canadieni!) au concluzionat astfel că ar fi de preferat să renunţi la mitul platonician şi, pentru o relaţie împlinitoare, să adopţi alte metafore, mai realiste.

Rămâne să alegi tu interpretarea care te ajută pe tine cel mai mult să-ţi creezi o poveste, poate şi o relaţie cu sens. Eu ţi-am prezentat nişte variante, probabil există şi altele. A distinge între ele ţine de acea trăsătură de caracter numită perspectivă, ce face parte din virtutea înţelepciunii.