luni, 31 martie 2014

Freamăt de codru

Bărbaţii se gândesc la sex o dată la fiecare şapte secunde. Asta înseamnă peste 8000 de gânduri legate de sex dacă stai treaz 16 ore. Ai mai auzit povestea asta, nu? Nu este tocmai adevărată, iar nişte cercetători chiar au numărat gândurile cotidiene ale 160 de femei şi 120 de bărbaţi. Nu este nici complet falsă: bărbaţii s-au gândit într-adevăr mai des la sex (între 1 şi 388 de ori, cu o medie de 19) decât femeile (între 1 şi 140 de ori, cu o medie de 10). Însă ei s-au gândit mai des şi la mâncare sau somn. În concluzie, gândesc mai mult, nu? Da, cel puţin la nevoile biologice, nu am în faţă nici un studiu care să contorizeze şi alte tipuri de gânduri. Din punct de vedere evoluţionist, nu este deloc absurd ca masculii (rezervor permanent de spermatozoizi) să fie mai disponibili şi mai preocupaţi de acest subiect decât femeile (un singur ovul pe lună). La fel şi de mâncare, în sensul că vânătorii-culegători erau cei care plecau după resurse. Somnul? Păi cu atâta activitate intelectuală intensă, normal că obosesc şi mai repede.

Conform unui alt stereotip, bărbaţii gândesc mai analitic, sunt mai preocupaţi de logică, pe când femeile se concentrează pe relaţii şi sunt aparent mai empatice. Pe lângă partea de stereotip, cercetările lui Simon Baron-Cohen arată că ar putea exista o bază hormonală a acestor diferenţe. Dacă ai terminat o facultate de psihologie, presupun că ai auzit de empathizing–systemizing theory. Iar dacă nu ai auzit nu înseamnă neapărat că dormeai la cursuri, dar nici că încerc să-ţi induc eu acum amintiri false.

Una peste alta (sau deasupra alteia?), ar putea fi o legătură (covalentă?) între frecvenţa gândurilor despre sex şi abilităţile analitice ale oamenilor?

Imaginează-ţi următoarea scenă: înaintea probei de matematică la bacalaureat un profesor mai într-o ureche (sau în trei urechi) intră în clasă şi îi îndeamnă pe elevi să se gândească pentru câteva minute la o partidă de sex cu o persoană de care sunt atraşi fizic, nu însă şi îndrăgostiţi. Comportament incalificabil, aşa-i? Ce pervers! Ei bine, e posibil să te grăbeşti şi să îl judeci greşit. Elevii respectivi au mai multe şanse acum să obţină o notă mai mare, iar profesorul despre care vorbesc poate doar a citit concluziile unui studiu publicat în Personality and Social Psychology Bulletin, pe care ţi-l voi povesti şi eu în continuare.

Jens Foster, Kai Epstrude şi Amina Ozelsel au administrat o serie de teste cognitive ce includeau atât probleme analitice cât şi creative unui eşantion de 60 de studenţi de ambele sexe. 

Nu-ţi este clar ce sunt alea probleme creative? Uite, să-ţi dau un exemplu:

Un bărbat moare, ajunge în Rai şi acolo se întâlneşte o mulţime de oameni goi-goluţi (adevărată gură de rai, nu-i aşa?). O recunoaşte dintr-o privire  pe Eva (cea din Biblie). Cum şi-a dat seama care este ea?

Jumătate dintre subiecţi au fost instruiţi, înainte să rezolve exerciţiile, să îşi imagineze o plimbare romantică în parc cu partenerul sau partenera de care erau îndrăgostiţii. Celorlalţi li s-a cerut să se gândească că fac sex cu cineva, în absenţa unei implicări emoţionale. La sfârşit s-a constatat că cei care s-au gândit la sex s-au descurcat mult mai bine la problemele de logică şi mai prost la cele care presupuneau o soluţie pe bază de insight sau gândire divergentă. Invers, subiecţii angajaţi în reverii romantice au obţinut scoruri mai înalte la exerciţiile creative şi mai scăzute la cele analitice.

O posibilă explicaţie pentru rezultatele obţinute este modul diferit de procesare a informaţiilor. Odată te focalizezi pe pădure (gândire holistă, procesare globală), altădată pe copaci (procesare locală, analitică a detaliilor):

We reason that when reminded of love, people start thinking globally, whereas when reminded  of sex, they start processing the details of objects in the  environment. Thus, contrary to the intuitive notion of creativity and analytic thought as fixed human capacities or stable personality traits, they can easily be changed by subtle cues in the environment or by mere thinking about certain situations.

Prin urmare, fanteziile romantice sau erotice îţi influenţează performanţa la testele creative şi analitice. Iar acum că ştii acest lucru îţi poţi îndrepta atenţia, conştient şi intenţionat, către cele care ar fi mai potrivite pentru tipul de provocare cu care te confrunţi. Priveşti copacii şi cuplurile ce se hârjonesc la umbra lor? Sau pădurea în ansamblu? Nu-mi spune, tu observi ambele fenomene! (de câte ori pe zi?)


duminică, 30 martie 2014

Pe-un picior de plai

Nu ştiu dacă ştii (exemplu simplu de teoria minţii), dar în acest week-end are loc, la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Conferinţa Internaţională de Psihoterapie Experienţialăşi Dezvoltare Personală Unificatoare. Unde am ajuns şi eu, împreună cu câteva colege de la şcoala de formare, să bem o cafea şi să mâncăm un biscuite (moment în care am regretat amarnic că am uitat acasă sticluţa cu piper amestecat cu boia, dar nu-i nimic, şi mâine e o zi, dacă mai trăim până atunci).

Dacă totuşi nu mai trăiesc până atunci şi tu la un moment dat ai nevoie de un terapeut, mă grăbesc să-ţi fac o recomandare, să fiu sigură că vei rămâne pe mâini bune: un tânăr foarte talentat pe nume Lucian Alecu, de ale cărui calităţi era deja convinsă de mai mult timp şi pe care am avut astăzi ocazia şi plăcerea să îl revăd la o masă rotundă cu tema…n-o să-ţi vină să crezi! Psihologia, psihoterapia și dezvoltarea personală – implicații / aplicații în schimbarea socială pozitivă în România.

Pe scurt, cum să faci ca lumea şi ţara asta a noastră să devină un loc mai bun şi, eventual, diferit de piciorul de plai de pe vremea Mioriţei. Ciudate preocupări mai au unii tineri în ziua de azi! Lucian a făcut chiar şi o cercetare, pe ale cărui grafice recunosc însă că m-am uitat cam ca viţelul la poarta nouă, pentru că începuse să-şi facă efectul berea consumată în pauză (nu, nu figura printre gustările din pauza de cafea, dar există un mic Carrefour în apropiere). Am remarcat însă că era la curent cu alte tentative similare ale unor renumiţi psihologi străini, începând cu Skinner şi Bandura şi până în prezent, la Zimbardo. Ultimul derulează chiar acum un proiect numit Heroic Imagination prin care îşi propune să ofere indivizilor instrumente ce pot fi folosite în viaţa de zi cu zi pentru a face faţă provocărilor cotidiene şi a genera schimbări sociale pozitive.


Exact pe ultimul slide al prezentării mi-a sărit în ochi o sintagmă ce m-a făcut să cred în primul moment că m-am îmbătat de-a binelea: Dilema Vacii! Danga langa…Mă frec eu la ochi, ciulesc urechile, mă asigur că nu se învârte sala cu mine  şi îmi aduc aminte ce am citit de curând despre déjà-vu! Mă liniştesc că nu sufăr de epilepsia lobului temporal şi încerc să-mi dau seama unde am auzit ultima dată ceva asemănător. Anii trecuţi, la vreo altă conferinţă SPER? Hm, nu! Să vezi că ne va vorbi despre Tragedia Bunurilor Comune, celebra teorie a ecologistului Garrett Hardin, foarte pertinentă de altfel în acest context, despre ciocnirea interesului individual cu cel colectiv. Dar nici despre asta era vorba.

Te-am făcut curios? Dilema vacii este următoarea: Un om dintr-un sat izolat a trăit toată viaţa acolo la ţară, el şi cu…vaca de care are grijă şi pe care o duce în fiecare zi la păscut. Altceva nu a văzut şi nici nu îl interesează. Întrebat cum o duce, răspunde că foarte bine, este tare fericit. Vrea să-şi vadă de vaca lui exact ca şi până acum, şi mâine şi poimâine şi peste un an. Ai tu dreptul, în această situaţie, să intervii în viaţa lui (fericită!) şi să-l determini să se modernizeze sau să facă o schimbare?

Şi cu această întrebare deschisă s-a închis şi masa rotundă. Nu ştiu dacă lumea s-a transformat brusc într-un loc mai bun (nu cred!), dar cu siguranţă sala de consiliu a Facultăţii de Psihologie a devenit astăzi, timp de două ore, un loc mult mai plăcut.

Aşa că dacă ai vreo dilemă existenţială legată de vaci, schimbări personale ori sociale, ştii cui poţi să te adresezi.

PS: Lucian a publicat şi un volum în colecţia de poezie terapeutică a editurii SPER. Se numeşte „In(terioare)” şi îmi permit să citez câteva versuri, doar un scurt fragment însă, întrucât nu am cerut permisiunea autorului:

Ce-ar fi dacă într-o zi

ţi-ai întinde un vis

cu creta pe asfalt,

şi ai lăsa vântul să îl dezlipească

împingându-l spre viaţă

arătându-l lumii

vineri, 28 martie 2014

Thought for food

30 de studenţi au fost chemaţi să participe la un experiment. La început au fost instruiţi să-şi imagineze că mănâncă 33 de bomboane M&M, adică să vizualizeze în mod repetat fiecare acţiune necesară, de când îndreaptă mâna spre pungă şi până când au înghiţit bombonelele, una câte una, până la 33.

Altor 30 de subiecţi li s-a cerut să-şi imagineze că introduc 33 de monede într-un tonomat.

Toţi participanţii au primit apoi un bol cu bomboane M&M şi li s-a spus că pot mânca câte vor până când vor începe un alt experiment.

Care grup crezi că a consumat cele mai multe bomboane? Cei care deja îşi imaginaseră dulciurile cu lux de amănunte şi probabil chiar şi salivaseră între timp? Sau cei din grupul de control ce-şi închipuiseră cu totul altceva?

Oarecum contra-intuitiv, participanţii ce se „hrăniseră” cu bomboane imaginare au mâncat mult mai puţine când le-au avut în faţă decât cei care vizualizaseră acţiuni motorii asemănătoare, dar fără legătură cu stimulul la care urmau a fi expuşi.

Ce s-a întâmplat? Cum de nu s-au năpustit studenţii care visaseră la M&M asupra lor, atunci când au avut ocazia? Într-un fel, se săturaseră. Circuitele neurale responsabile de imagerie mentală se suprapun cu cele responsabile de acţiune. Creierul este păcălit şi, la rândul lui, te păcăleşte. Pentru el, diferenţa dintre a-şi imagina că mănâncă şi a mânca efectiv este suficient de mică încât să diminueze apetitul şi dorinţa pentru un anumit aliment. Efectul dispare când îţi imaginezi că mănânci doar 2-3 bomboane, pentru că atunci nu apuci să te obişnuieşti cu ele ci abia ţi s-a făcut poftă.

Carey Morewedge şi colaboratorii pun rezultatele pe seama procesului perceptiv de obişnuinţă (habituation), care se traduce printr-un răspuns fiziologic şi comportamental scăzut cauzat de expunerea repetată la un stimul. Interesant este că această obişnuinţă se produce şi când respectivul stimul este doar imaginat. Motivaţia de a mânca scade, deşi evaluarea bomboanelor rămâne constantă (participanţii declarau că le plac la fel de mult produsele şi după ce şi-au imaginat consumul lor).

Multe cărţi de self-help te încurajează să-ţi imaginezi că deja ai obţinut ceea ce îţi doreşti pentru că astfel te vei apropia de scopul visat, eventual cu ajutorul unei misterioase legi a atracţiei care ca va face visul să vină spre tine. În realitate se produce un efect cu totul diferit: satisfacţia iluzorie pe care o obţii prin imaginaţie te depărtează de ceea ce îţi doreşti şi nu mai simţi aceeaşi nevoie să întreprinzi acţiunile necesare atingerii unui obiectiv sau îndeplinirii unei dorinţe.

Mă întreb în câte alte situaţii are loc un efect similar. Expunerea repetată la pornografie poate conduce la o viaţă sexuală mai puţin activă? Copiii care-şi petrec mult timp discutând cu prieteni imaginari sau chiar trăind într-o lume inaginară (termenul de specialitate în engleză este paracosm şi, deşi specific copilăriei, se întâlneşte şi la adulţi) sunt cumva mai puţin motivaţi decât ceilalţi să caute compania unor prieteni în carne şi oase cu care să se joace nu în paracosm, ci undeva într-un parc?



Înainte să închei şi să închid internetul, încă un pic de food for thought: crezi că te-ai întâlni cu prietenii tăi mai des şi că bucuria de a fi împreună ar fi mai mare dacă nu ai avea posibilitatea să vorbeşti cu ei toată ziua pe facebook sau messenger?



http://www.sciencemag.org/content/330/6010/1530.short

marți, 25 martie 2014

Veşti bune, dar nu pentru industria de self-help

După ce am terminat de scris articolul precedent am deschis şi eu un site de ştiri ca să văd ce s-a mai întâmplat prin lume în timp ce eu eram ocupată să condimentez cercetările ştiinţifice ca nu cumva să ţi se pară prea insipide şi indigeste. Şi aflu că azi e sărbătoare...bine, bănuisem eu ceva, că prea suna talanga de la biserica de vizavi. E Buna Vestire...şi ce aflu eu? Mai întâi ceva despre un cânt de cuci. Fără danga langa. Apoi că astăzi nu este bine să te cerţi: „Traditia mai spune ca, in aceasta zi aducatoare de veste minunata, oamenii nu au voie sa se certe, fiind mare pacat: cine se cearta in ziua de Buna Vestire are necazuri tot anul.”

Vai, ce păcat am făcut mai devreme! Mi-am supărat cititorii cu articolul ăla despre gelozie. Ia să văd eu cum dreg busuiocul şi mâncarea! Pentru că, dacă gelozia şi cearta au un gust picant, împăcarea în general este dulce şi hot, dar altfel de hot.

Vreau să îţi spun ceva! Am şi eu o veste bună! Eşti adorabil! A-do-ra-bil! Repetă după mine: Sunt adorabil!

Cum te simţi acum? Pe o scală de la 1 (foarte naşpa) la 10 (sar în sus de bucurie)? Mai bine ca mai devreme? Eşti adorabil când te simţi bine! Dar, pentru efecte îndelungate, trebuie să-ţi repeţi această propoziţie (cu voce tare sau în gând) de mai multe ori pe zi. Dacă vrei, îmi poţi lăsa numărul de telefon şi eu îţi voi da nişte bipuri la intervaluri* de timp arbitrare, iar tu, la semnalul danga langa,  reciţi mantra. Dacă eşti pe stradă sau la metrou ţi-ar prinde foarte bine să strigi în gura mare Sunt adorabil. Indiferent dacă te vei convinge sau nu, ceva tot vei realiza: vei scăpa de anxietatea socială pe care oricine ar simţi-o la gândul că o să se facă de râs în public. Vei vedea că nu se întâmplă nimic catastrofal, ba chiar m-aş aventura să fac şi o predicţie: fetele care vor trece pe lângă tine se vor opri şi îţi vor spune aşa: Da, da, chiar eşti adorabil! Dacă nu ai încredere în mine, metoda este recomandată de un psihoterapeut strălucit, pe numele lui Albert Ellis. Dar m-am depărtat de la subiect.

Când ai citit ultima carte de self-help? Chiar acum ai una pe noptieră? Mai fac o predicţie: în următoarele 18 luni vei mai cumpăra cel puţin una. De ce, dacă asta îţi promite că-ţi ca schimba viaţa? Nu e nevoie să-mi răspunzi. Dar îl poţi citi pe Steve Salerno.

Care sunt recomandările literaturii de gen? Repetă-ţi cât de minunat, extraordinar sau capabil eşti şi automat vei ajunge să crezi şi să te simţi mai bine. A testat însă cineva chestia asta?

Da! Joanne Wood şi colaboratorii şi-au instruit subiecţii să repete I am a lovable person de mai multe ori, adică de fiecare dată când auzeau...sunetul unui clopoţel (da, şi eu m-am amuzat de coincidenţă, nu citisem studiul înainte să scriu despre danga langa). Apoi li s-a măsurat buna dispoziţie. Ce crezi? A avut vreun efect incantaţia? Vei fi surprins, dar...da! Subiecţii care deja aveau o stimă de sine înaltă s-au simţit şi mai fericiţi (de ce credeai că-ţi spun cât de adorabil eşti?). Nu cu mult, dar acolo un pic tot s-a întâmplat.



Am însă şi o veste proastă! Cei cu o stimă de sine scăzută s-au simţit...mai rău ca la început! Cum aşa? O posibilă explicaţie este că mesajul intra în evidentă contradicţie cu conceptul lor despre sine. Dacă aveau despre ei părerea că nu sunt adorabili, afirmaţia cu pricina i-a provocat să-şi apere self-cocencept-ul şi să caute în memorie, mai mult sau mai puţin conştient, contra-exemple sau motive pentru care nu erau deloc atât de iubibili. Ştim deja ce se întâmplă de multe ori atunci când punctul nostru de vedere este contrazis. Ni-l întărim şi mai tare. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Poate vei spune că tot e bine dacă cei cu o stimă de sine ridicată au reuşit astfel să fie şi mai bucuroşi şi încrezători. Dar ia spune tu...care este publicul-ţintă al cărţilor de self-help? Cine crezi că va cumpăra o carte despre cum să-ţi creşti stima de sine? Cumva cei care au deja suficientă încredere în ei? Fireşte că nu. Cei care au un deficit sub acest aspect. Şi cum se vor simţi după ce-şi vor repeta că sunt grozavi? Mai prost decât înainte.

O atitudine mai sănătoasă (şi mai în acord cu realitatea aia care curge) este să nu te agăţi sau identifici cu nici o etichetă. Azi poţi fi adorabil, mâine stângaci, poimâine iar adorabil şi este absolut OK să se întâmple aşa.

Până una-alta însă, eşti adorabil! Şi sper că stima ta de sine din acest moment îţi permite să mă crezi.


 http://pss.sagepub.com/content/20/7/860


*intervale, cu mulţumiri adorabilei mele mame, care a avut prezenţa de spirit să mă sune de urgenţă ca să mă anunţe ce am putut să scriu (nu sunt ironică!)


Monstrul cu ochii verzi, pe masa de disecţie. And some red hot chilli peppers

Îmi plac foarte tare experimentele din psihologia socială. Sunt creative şi ingenioase, ca să nu spun maliţioase. Dar nu de-asta îmi plac, ci pentru că reuşesc să surprindă, prin sarcini de laborator, comportamente şi emoţii deosebit de  complexe, despre care nu ai crede că pot fi evidenţiate experimental. Self-reportul era în trecut principala metodă de investigare a lor, însă nu ne ajută prea mult pentru că, deşi răzbunarea (de exemplu) este un fel de mâncare care se serveşte rece, efectele ei trebuie studiate, pentru rigoare ştiinţifică, la cald (chiar very very hot, vei vedea mai târziu ce şi cum).

După respingerea socială din articolul trecut, nimic mai potrivit decât gelozia. Ai fost vreodată gelos? Haha, ce întrebări la mintea cocoşului (de metal)! De fapt era o întrebare de deschidere, încerc să îţi creez un anumit cadru mental care să ne permită amândurora să ne gândim (nu neapărat să şi simţim) la implicaţiile geloziile. La început, automat îţi vor veni în minte situaţiile în care ai experimentat gelozia într-o relaţie amoroasă. Nu sunt sigură dacă sunt cele mai frecvente, dar cu siguranţă sunt cele mai reprezentative (ca şi salience and vivedness) prin intensitatea sentimentului şi importanţa relaţiei ameninţate. Ameninţare? Da, este un aspect fundamental implicat în gelozie. De fapt, gelozia este o emoţie negativă, un cocktail de furie, anxietate, trădare şi durere, pe care tu îl bei atunci când o relaţie socială semnificativă este ameninţată de prezenţa unui rival, perceput ca un uzurpator ce îţi suflă beneficiile pe care le culegeai din interacţiunea cu partenerul tău.

Partenerul poate fi iubitul, iubita, cel mai bun prieten, şeful a cărui mână dreaptă obişnuiai să fii sau colegul, coechipierul, cel cu care colaborai cel mai strâns când aveai de rezolvat o sarcină de serviciu. În oricare dintre aceste diade, apariţia unei a treia persoane ce atentează la poziţia privilegiată pe care o aveai va activa un fel de clopoţel intern al alarmei, ce îţi semnalează că este momentul să evaluezi situaţia şi să vezi dacă poţi face ceva, fie ca să salvezi relaţia valorizată, fie ca să-i pedepseşti pe trădători. Uneori, acest clopoţel este acordat la realitate şi interpretezi corect semnalele, ameninţarea e reală, partenerul tău se distanţează de tine şi se îndreaptă spre un altul. Alteori însă, clopoţelul (întocmai ca detectorul de fum- metafora clasică din psihologia evoluţionistă) începe să se agite şi să sune la stimuli foarte mici  (danga langa langa dangasper că nu ţi-am inculcat vreo meme). Adică observi cum iubita ta priveşte de două-trei ori, tacticoasă, în direcţia altui bărbat şi…danga langa, simţi că iei foc, cântă talanga..sau cocoşul? vine vaca..sau capra?

Intensitatea geloziei depinde aşadar nu doar de caracteristicile obiective ale situaţiei, ci şi de interpretările tale, care la rândul lor sunt generate de sensibilitatea la respingere, reactivitatea emoţională şi chestia aia discutabilă numită stima de sine. DeSteno şi Valdesolo, autorii experimentului pe care ţi-l voi povesti, au studiat gelozia în relaţie cu această ultimă variabilă, considerând că apariţia rivalului constituie o lovitură serioasă în stima de sine a celui care este înşelat sau abandonat de un partener plecat să umble creanga cu un terţ. Reacţia celor seduşi şi abandonaţi? Vei vedea imediat.

Angelica ajunge în laborator chipurile pentru a participa la două studii: unul despre legătura dintre personalitate şi gusturile culinare, celălalt despre diferenţele de eficienţă dintre lucrul individual şi cel în echipă. I se spune că va lucra împreună cu alţi doi participanţi şi că ei trei vor stabili de comun acord dacă preferă să rezolve sarcina (litere din care să alcătuiască cît mai multe cuvinte) singuri sau în echipă. Apare şi Cosmin, prezentat ca unul dintre subiecţii aşteptaţi. Experimentatorul anunţă că a primit un telefon de la cea de-a treia persoană, Ana, care este prinsă în trafic şi va întârzia puţin. Angelica şi Cosmin sunt liberi să înceapă, dacă vor. (Cosmin şi Ana sunt, ambii, complici ai experimentatorului). Cosmin (C.) o invită pe Angelica (A1) să caute împreună cât mai multe cuvinte ce pot fi formate din literele aflate la dispoziţie şi, timp de cinci minute, este foarte suportiv, zâmbitor, chiar curtenitor. O încurajează pe A1 (ne descurcăm noi şi cu lista asta), îi laudă contribuţia (ce mă bucur că lucrăm amândoi) şi totul merge de minune până când...apare a treia persoană, Ana (A2). Timp de alte trei minute A2 se alătură echipei formate de C şi A1, însă devine tot mai evident că C începe să-i acorde o atenţie mult mai mare lui A2 decât lui A1. Danga langa....Apoi A2 îşi aduce aminte că experimentatorul le-a spus să lucrezi fie individual fie în echipă de doi. C îi propune să continue împreună şi se retrag într-o altă parte a camerei, sub ochii lui A1, rămasă să formeze singure cuvintele cerute.

La sfârşit toţi trei primesc o serie de chestionare ce măsoară stima de sine explicită şi implicită şi gelozia, apoi sunt chemaţi să participe şi la cel de-al doilea experiment, cel despre gusturi. A1 are sarcina de a condimenta macarea pe care o vor gusta C şi A2; la dispoziţia ei este o sticlă de sos tomat foarte picant; de asemenea, poate vedea, pe chestionarul despre preferinţe deja completat, că celor doi nu le plac deloc alimentele picante (este încercuită cifra 3 pe o scală a gusturilor de la 1 la 21). Experimentatorul o asigură că nimeni nu va şti cine le-a asezonat mâncarea şi că nu-i va mai întâlni pe participanţi. Ce crezi că fac A1 şi majoritatea subiecţilor din condiţia experimentală ce manipula gelozia? Toarnă tacticoasă o grămadă de sos picant! Danga langa...(există şi un grup de control în care C părăseşte experimentul nu cu A2, ci din pricina unui aşa zis telefon urgent, caz în care participantele sunt foarte grijulii şi au pentru subiecţi o compasiune semnficativ statistic mai mare, tradusă în cantitatea de ketchup utilizată).

Concluziile, în urma analizei datelor din chestionar şi măsurării nivelului...de sos: cu cât gelozia a produs o prăbuşire mai mare a stimei de sine a participantelor geloase, cu atât mai picante au fost alimentele condimentate de ele. De ce? Pentru că gelozia activează agresivitatea. A1 abia dacă interacţionase 10 minute cu C înainte să apară rivala şi nici vorbă să-l fi cunoscut înainte, poate nici nu îl plăcea în mod deosebit, se nimerise ca acesta să fie partenerul ei în sarcina de lucru. Însă, când atenţia lui C a fost captată de o altă femeie, A1 s-a simţit trădată, rănită, desconsiderată şi a devenit agresivă. Având ocazia să se răzbune, a făcut-o...cu mult spice (sau spite?) şi red hot chilli peppers. Trădarea ustură, la fel şi sosul extrem de picant, turnat din abundenţă. Îţi imaginezi însă cât „sos” ar înghiţi C în viaţa reală de la o parteneră stabilă, foarte îndrăgostită şi...geloasă? Aşa-i că nu ai vrea să afli?

Acum sper că nu vei trage concluzia că...mai bine să nu afle partenera ta ce faci sau că trebuie să te asiguri că nu se întâlneşte prea des cu rivalele. Nici că încurajez manifestările agresive (gelozia este o emoţie naturală, greu de oprit la nivel de simţire, însă comportamentul poate fi controlat, la fel şi mâna care varsă ketchup, deşi, spune Libet, decizia de a mişca fie şi un deget sau de a stoarce sticla este luată înainte ca tu să devii conştient de ea; nici nu mai iau în calcul the alien hand syndrome, pentru că bănuiesc că avem ambele emisfere la locul lor...sau acum confabulez?). 

Recunosc că uneori gătesc şi eu mai picant...dar numai pentru că am citit un studiu despre efectele benefice ale condimentelor asupra sistemului imunitar.

Doar atât. Ah! Şi...danga! ş..langa, sună-n asfinţit talanga formaţiei Spice Girls...ba nu, Red Hot Chilli Peppers:

It's bitter baby and it's very sweet
I'm on a rollercoaster but I'm on my feet


 http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17014289


luni, 24 martie 2014

Cyberball

Astăzi fiind duminică m-am jucat toată ziua. Mă gândeam să te invit şi pe tine. Nu în parc, fireşte. Aici, pe calculator. Online şi interactiv. Am găsit un joc foarte fain, chiar dacă la început pare plictisitor. Se joacă în trei: eu, tu şi un alt cititor, să-i spunem Mihai. Uite, avem şi o poză




E uşor, ne pasăm mingea unul altuia, fără o ordine anume. Tu eşti mâna aia din josul pozei, iar eu şi Mihai suntem cei doi de deasupra. Începem. Îţi arunc mingea. Tu i-o arunci lui Mihai, el iar ţie, tu mie, eu lui Mihai, Mihai mie, eu ţie…şi tot aşa vreo cinci minute. Apoi ceva se schimbă. Eu îi pasez lui Mihai, el mie, eu lui, el mie, eu lui şi tot aşa. Mai trec vreo cinci minute, ajunge iar mingea o dată la tine, tu o arunci lui Mihai, el mie, eu lui, el mie…şi până la sfârşitul jocului nici că mai pui mâna pe ea.

Cum te simţi? Dacă e să mă iau după numeroasele experimente realizate până acum te simţi trist, poate chiar furios, revoltat şi sau neajutorat. Te afli într-o situaţie virtuală de excludere socială sau ostracizare, ca să preiau termenul tehnic din engleză. Şi te doare. Dacă te bag puţin la fMRI voi constata o activitate puternică în cortexul anterior cingulat, acelaşi care se aprinde şi când simţi durere fizică. Există circuite comune în creier ce reglează experienţa durerii, fie ea fizică sau psihologică. Este de asemenea un mecanism adaptativ primitiv: la fel cum este necesar să simţi durere când te arzi pentru a te retrage rapid, în momentul în care rişti să fii (sau ai fost deja) exclus dintr-un grup suferinţa îţi atrage atenţia asupra pericolului în care te afli. Ce pericol? Uiţi că mediul nostru este diferit de cel al savanei, în timp ce creierul a rămas în mare parte identic cu cel al vânătorilor-culegători. Pe acea vreme cei care nu mai beneficiau de sprijinul grupului şi de resurse mureau de foame sau nu îşi găseau partenere cu care să se reproducă. Era o chestiune de viaţă şi de moarte. Puteai fi mâncat (de fiare).  Şi nu existau nici analgezice sau alte metode de a calma durerea.

Bine, bine…dar aici este vorba doar despre un joc stupid pe calculator în care lipseşte orice interacţiune directă cu ceilalţi jucători. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile experimentale în care subiecţilor li s-au spus că este o simulare şi nu există persoane reale în spatele celorlalţi doi „coechipieri” efectul a fost asemănător: s-au simţit excluşi şi au înregistrat diminuări bruşte pe trei dimensiuni: stima de sine, sentimentul de control asupra evenimentelor şi percepţia unui sens.






Da, creierul nu este făcut să răspundă provocărilor mediului nostru, cu atât mai mult cu cât schimbările, favorizate de elanul tehnologic, sunt extrem de rapide şi de spectaculoase. Aşa că, cel puţin într-o parte a minţii tale, vei reacţiona ca în savană. Excluderea înseamnă pericol vital, chiar dacă avem o situaţie virtuală unde nu rişti absolut nimic. Ceva asemănător se întâmplă când te uiţi la un film porno şi te exciţi: ai în faţa ta nişte femei goale, prin urmare organismul tău intră în starea necesară să le penetrezi. Şi asta se întâmplă rapid pentru că dacă un vânător-culegător găsea o femeie goală în pădure şi nu i se scula nu mai apuca să-şi transmită genele, i-ar fi luat-o altul înainte. Dacă era exclus din grup şi nu intra în panică şansele lui de supravieţuire s-ar fi diminuat rapid, întrucât nu ar fi încercat să remedieze situaţia, să recâştige încrederea celorlalţi sau să caute rapid sprijinul şi cooperarea unei alte comunităţi (lucru dificil, străinii sunt şi acum priviţi cu suspiciune).

Înţelegi acum micile drame de pe internet (Facebook?), chiar între persoane care nu se cunosc în viaţa reală? Unfollow sau unlike sunt echivalente cu o respingere. Comentariile critice sau în contradictoriu sunt percepute similar. Ignorarea completă sau tratamentul tăcerii constituie tot o formă de ostracizare. Un pericol, o lovitură în stima de sine, o scădere a well-being-ului, un trigger al sentimentelor de frică, tristeţe, singurătate, uneori chiar depresie, vinovăţie (când cel izolat face atribuiri interne: I-am supărat cu ceva, nu sunt bun de nimic) sau furie (când atribuirile sunt externe: Ce mi-au făcut, nenorociţii!).



Hai să mai adăugăm o condiţie în jocul nostru: de fiecare dată când eu sau Mihai îţi aruncăm ţie mingea, tu pierzi 1 RON. Din punct de vedere economic, este avantajos pentru tine să fii băgat în seamă cât mai rar. Este iraţional să te bucuri când noi, doi jucători anonimi pe care nici măcar nu îi întâlneşti în viaţa de zi cu zi, îţi aruncăm mingea şi tu scoţi bani din buzunar. Şi totuşi există...ostracizarea şi sentimentele derivate, în ciuda beneficiilor şi costurilor materiale, indiferent de contextul virtual. Experimentul condus de Byvan Beest arată cum la sfârşitul jocului participanţii care au fost incluşi erau cei mai fericiţi, deşi pierduseră bani, pe când cei ce au fost ignoraţi s-au simţit cel mai nefericiţi, deşi erau cei mai câştigaţi.

Ce poţi face ca să îţi revii mai rapid după un episod de ostracizare? Poate găseşti ceva sugestii despre cum să-ţi cultivi rezilienţa în filosofia stoică- doar exilul era o formă de pedeapsă uzuală pe timpul lui Seneca şi Epictet. (îţi pot cita din ultimul, între două pase de cyberball: "Moartea, exilul şi tot ce pare înfricoşător să-ţi fie în fiecare zi înaintea ochilor; dar mai ales moartea; şi atunci nu vei avea niciodată gânduri neînsemnate, nici nu vei dori prea tare ceva.").


Ne mai jucăm? Hai, Mihai, prinzi mingea? 

sâmbătă, 22 martie 2014

terapie-parodie

Clienta: Sunt tristă pentru că ieri după ce am făcut sex, Răzvan s-a întors cu spatele la mine şi a adormit imediat.
Terapeutul: Şi asta te-a făcut să te simţi…
C: Asta m-a făcut să mă simt folosită, neglijată, neiubită, ignorată…
T: Când te-ai mai simţit aşa?
C: Alaltăieri,
T: Şi…mai demult?
C: Da, şi acum o săptămână. De fapt, de câteva luni bune.
T: Dar înainte? Acum ani de zile?
C: Acum ani de zile nu îl cunoşteam pe Răzvan.
T: Dar ce altă persoană din trecut te-a mai făcut să te simţi neglijată şi neiubită?
C: Nimeni, Răzvan a fost primul meu iubit.
T: Cum te înţelegeai cu tatăl tău în copilărie?
C: Tata? Ce-i cu tata? Aş vrea să vorbim despre mie şi Răzvan. Sunt foarte preocupată. Simt că relaţia noastră se află într-un…
T: Te cred că-ţi este greu să vorbeşti despre tata. Era greu pentru o fetiţă să se simtă ignorată şi să nu aibă parte de atenţie, nu-i aşa? Nu vezi nici o legătură între asta şi felul în care te simţi acum cu prietenul tău?
C: Nu!
T: Sigur?
C: Foarte sigur. Aţi ascultat ce v-am povestit până acum? În ce momente am spus eu că mă simt aşa cu Răzvan? Ei bine, nu este nicio asemănare fie şi pentru simplul motiv că eu cu tata nu am făcut niciodată sex.
T: Da, îmi pare rău că am atins un subiect atât de sensibil. Nu este momentul să mergem mai departe azi. La şedinţa viitoare vom încerca ceva nou. O hipnoză regresivă.

Later edit:



vineri, 21 martie 2014

De ce uneori este bine să-ţi bagi nasul în lucrurile altora

Spuneam mai demult că mă presează cititorii şi cunoştinţele să mă apuc de diverse combinaţii amoroase (permutări şi ecuaţii cu una-două necunoscute), adică să îi ajut fie să-şi găsească un partener compatibil fie să-şi îmbunătăţească relaţia actuală ajungând la un numitor comun cu cealaltă fracţie din ecuaţie.

Cred că voi ceda presiunii (I’ll just go with the flow, ca să folosesc o metaforă taoistă, spre disperarea confucianiştilor) şi mă voi apuca de treabă. Într-o manieră ştiinţifică, desigur, pentru a mai salva nişte timp şi energie şi pentru proiecte ceva mai serioase. Gata, deschid o afacere. Un fel de firmă de întâlniri. Te bagi în baza de date? Nu, nu îmi trimite poze şi chestionare de personalitate completate, nici poveşti din copilărie, ţine-le te rog pentru şedinţele de terapie în care vei găsi, sub ghidarea non-directivă a unui psiholog empatic, legături profunde şi interpretări edificatoare menite să calmeze anxietatea...lui, desigur.

Eu chiar acum fac loc în dulap, scot scheletele şi le mut în bibliotecă, la vedere, unde vor funcţiona drept memento mori pentru inocenţii care îmi vor călca pragul „cabinetului” şi vor muşca din nişte fructul indigest şi nezaharisit al cunoaşterii mecanismelor din  psiholgia de cuplu. Ca să le mai îndulcesc însă pastila roşie, îi ajut să o înghită mai repede alături de un...cocktail (Molotov) de..chimicale numit MHC (fără pai, ăsta se trage pe nas). După ce eliberez dulapul am nevoie să-mi trimiţi un tricou (uşor) transpirat pe care l-ai purtat două-trei zile (sau pe care l-ai avut la sală) fără să fi folosit nici un deodorant sau parfum în acest interval. Ce-i, tremură tricoul pe tine? Ai asudat deja? Stai liniştit, nu mă duc cu el la nicio vrăjitoare dintre cele pe care le găseşti prin ziare, poate doar la Oz, dacă nu mă rătăcesc pe drum. În afară de tricou îmi mai trebuie, doar ca să-mi testez ipoteza, un pic de piele...răzuieşte-ţi te rog o mostră de ţesut de pe partea interioară a fălcuţei şi pune-o în plic că trebuie să ţi-o analizez (of, uite cum mă bag singură în gura lumii şi a ta, teamă mi-e că faci spume şi am terminat proviziile de antirabic).

Cum poate ai înţeles deja, mă bazez pe o direcţie promiţătoare din cercetare, iniţiată în 1994 de zoologul elveţian Claus Wedekind. El a furat o bucăţică de DNA de la studenţi şi le-a studiat complexele..nu, nu pe cele de personalitate, ci complexul major de histocompatibilitate (MHC), nişte gene de pe cromozomul şase a căror misiune imunitară este să distingă între self şi non-self. Apoi studenţilor de sex masculin li s-a smuls tricoul purtat, conform instrucţiunilor, două zile pentru a fi dat la adulmecat, într-o pungă, studentelor participante şi ele la experiment. Acestora li s-a cerut să spună care miros li s-a părut cel mai intens, mai plăcut şi mai sexi.

În urma experimentului şi replicărilor ulterioare s-au constatat nişte chestii interesante: femeile, mai ales cele aflate în punctul de maxim de fertilitate, au fost atrase mai mult decât ar fi permis şansa de mirosul emanat de bărbaţii al căror complex major de histocompatibilitate era diferit de al lor. Cum se reflectă aceste gene în miros şi alte detalii despre peptidele implicate, dar şi despre metodologia cercetării, limite şi viitoare direcţii găseşti într-o metanaliză realizată de Jan Havlicek şi Craig Robert şi intitulată MHC-correlated mate choice in humans: Areview. Probabil nu te interesează însă ce se întâmplă în surdină, ba chiar este de preferat să nu ştii pentru că nu vrei ca peste ani de zile să le povesteşti nepoţilor tăi cum ai întâlnit-o tu pe bunica, fără ca măcar să fii de faţă. (Oamenii preferă de obicei, întrebaţi ce i-a atras la parteneri, să furnizeze (confabuleze) poveşti frumoase şi nemuritoare despre suflete-pereche intuite în ochii care s-au întâlnit şi şi-au spus tot, dar cine ştie, poate că sufletul ăsta histocompatibil îţi iese mai degrabă pe nas).

Tu trimite-mi tricoul şi eu voi chema la de(z)gustare olfactivă diverse doamne şi domnişoare pe care le voi programa în funcţie de fazele lunii (a se citi ale ciclului menstrual) pentru a obţine un maximum de rezultate. Atenţie! Nu se pot înscrie decât cele care nu iau anticoncepţionale, deoarece studiile de până acum indică o distorsionare a preferinţelor sexuale cauzată de pilulă (ce culoare?): corpul este păcălit de hormonii introduşi şi se comportă ca şi cum ar fi prezentă o sarcină, iar atunci femeile, programate să caute sprijin şi suport pentru "copil" printre cei din preajmă (familie, cei cu MHC similar) vor alege mai degrabă tricoul unui bărbat cu complex de histocompatibilitate asemănător. Şi vor face o alegere proastă. Se pare că preferinţa pentru un partener cu MHC diferit are raţiunile sale: este inwired şi oferă progeniturilor rezultate mai multe şanse de supravieţuire, pentru că beneficiază de imunitate superioară, adică de mai multe gene deosebite între ele care îi protejează de o paletă mai largă de afecţiuni şi boli infecţioase.

OK,  tricoul tău nespălat oferă eventualelor partenere indicii despre MHC şi sunt un predictor bun al atracţiei sexuale de la începutul unei relaţii. Dar tu poate eşti interesat nu doar de o aventură de o noapte, ci de un parteneriat pe termen lung şi te întrebi ce ar putea prezice genele astea într-un context atât de complex. Ei bine, s-a întrebat acelaşi lucru şi Christine Garven-Apgar şi a studiat 48 de cupluri împreună de cel puţin doi ani. Pe de o parte s-a analizat compatibilitatea la nivel de MHC, pe de cealaltă femeilor li s-au pus întrebări despre cât de împlinite sunt în relaţie, cum este viaţa lor sexuală şi cât de des îşi înşală partenerii sau au fantezii cu alţi bărbaţi. Satisfacţia globală nu a înregistrat diferenţe semnificative. În schimb, satisfacţia sexuală a fost mai mare în cuplurile în care genele din MHC erau diferite. De asemenea, femeile ai căror parteneri le semănau genetic au mărturisit că dăduseră curs mai multor aventuri extra-conjugale şi că visau destul de des la alte relaţii. Mai mult, procentul de gene pe care le aveau în comun cu consorţii a corelat direct cu probabilitatea de adulter (50% MIHC comun- 50% „şanse” de călcat strâmb).

Sper că te-am convins să-mi trimiţi un tricou şi să mă ajuţi să demarez acest proiect nou în România, inspirat, (dar adaptat) de modelul companiei americane GenePartner. Sau tu eşti o fire mai romantică şi astfel de metode nu sunt de nasul tău? Nu-i nimic, ştiu să-mi vând marfa şi clienţilor idealişti. Aşa că în timp ce-ţi împachetezi tricoul eu îţi scriu un citat despre ce însemna iubirea pentru un individ (cu o viaţă cam dubioasă, e drept) numit de un autor american „omul cel mai periculos de la Isus Christos încoace”:

Atunci când te îndrăgosteşti de cineva, te îndrăgosteşti cu toate cele cinci simţuri ale tale. Oamenii nu îşi dau întotdeauna seama de acest lucru, căci s-au îndepărtat mult de natură, dar este suficient să priviţi animalele, care sunt mult mai bine înrădăcinate în fiinţa lor, deşi rămân inconştiente. Înainte de a face dragoste cu un partener, un câine îl va mirosi. Nu este suficient să priveşti o femeie frumoasă, mai trebuie să o şi miroşi. Este posibil ca ea să aibă o faţă atrăgătoare, dar un miros neatrăgător pentru tine. Dacă te vei grăbi să te căsătoreşti cu ea, cor apărea probleme. Unul dintre simţurile tale ca dori să divorţeze, în timp ce celălalt va dori să rămână căsătorit, şi astfel apare conflictul. Iubirea adevărată nu apare decât atunci când toate cele simţuri sunt în armonie, al fel ca o orchestră. Ea nu mai este iubire de moment. Atunci când iubeşti cu adevărat o femeie, îţi plac sunetele pe care le scoate, atingerea ei, mirosul ei, felul în care păşeşte, maniera în care te priveşte. Pe scurt, iubeşti o femeie în totalitate, iar această totalitate nu poate fi sesizată decât cu ajutorul tuturor celor cinci simţuri.

PS: Compania nu îşi asumă nicio responsabilitate pentru eventualele incidente (orgii sau măceluri precum cele din cartea Parfumul sau din scena finală, interzisă minorilor, a filmului omonim) declanşate de un miros extrem de atrăgător al tricoului tău. 



miercuri, 19 martie 2014

Cu compasul pe relaţii

Legătura dintre nevoi şi valori. Te-ai gândit vreodată la ea? Eu da. Azi-dimineaţă, pentru doar câteva minute, ceea ce înseamnă că abia dacă am reuşit să-mi formulez câteva întrebări şi eventuale direcţii de explorat. În primul rând, există într-adevăr o legătură? Eu cred că da. Însă despre ce vorbim? Ce este o nevoie? Dar o valoare? Nu răspund la asemenea provocări acum, simt nevoia să mai las lucrurile sau conceptele să se mai aşeze (unde?) poate şi pentru că valorizez...reflecţia mai aprofundată (nu spun despicatul firelor în patru, deşi înţeleg dorinţa de a avea un păr mai bogat sau nişte idei mai ramificate)...ia stai, nu este invers? adică simt nevoia să mă gândesc mai bine şi de aceea valorizez lăsatul ideilor la decantat? Parcă are mai mult sens aşa: valorile sunt, cel puţin până la un punct, nişte nevoi conştientizate, înţelese, asumate şi chiar transfigurate (ridicate la un nivel superior).

Ai auzit de modelul interpersonal circumplex? Eu l-am descoperit timp ce îl diagnosticam pe Dr. House – nu am terminat, mai am nevoie de nişte indicii pe care le voi colec(ţion)a după ce intru un pic la el acasă, prin efracţie (tocmai am primit un instrument foarte util în acest sens). Este o teorie din psihologia personalităţii ce încearcă să explice comportamentul, motivaţiile şi trăsăturile de personalitate ale oamenilor în funcţie de două axe ortogonale: cea verticală cuprinde valorile grupate în jurul conceptului de eficienţă personală (agentic values: status, dominanţă, putere, control, performanţă, competenţă), iar cea orizontală reuneşte valorile din sfera afilierii (communion values: prietenie, loialitate, grijă, empatie, solidaritate, căldură, afecţiune).  (vrei un exerciţiu pentru acasă? ia cele 16 basic desires din tipologia lui Steven Reiss şi vezi pe unde le-ai strecura în cerc, în funcţie de gradul lor de manifestare).

Important este că cele două axe sunt independente, astfel că tu te poţi situa într-unul dintre cele..ghici câte cadrane de mai jos.





Pare cam simplu modelul ăsta, nu? Poate chiar simplist? Ei, hai să nu ne complicăm noi mai mult de data asta (am auzit de curând, pe net, de un brici al lui Occam în relaţii- are lama ascuţită, recomand folosirea lui cu prudenţă, fără vărsare de sânge) şi să încercăm să aplicăm acest model în cuplu. Unde te afli tu în acest cerc? Dar pe partenera ta unde ai băga-o? Şi acum că v-am încercuit, hai să ne gândim cum vă afectează cele două axe relaţia de cuplu, pornind de la ideea că valorile reprezintă traducerea elevată a unor nevoi (în special psihologice) definitorii pentru fiecare, iar neîmplinirea unei astfel de nevoi conduce la…frustrare.

Mai întâi axa verticală, denumită şi a dominanţei. Ea exprimă pe de o parte dorinţa de control şi de statut, iar pe de altă parte nevoia de a fi competent, eficient, performant, competitiv. Intensitatea acestor dorinţe poate fi scăzută (partea de jos a axei), moderată (centrul cercului) sau înaltă (spre vârful axei). Ce se poate întâmpla când nevoia de statut şi competenţă este resimţită, la intensitate mare, de amândoi? Dar la intensitate foarte mică, tot de amândoi? Şi când sunt diferenţe semnificative (tu îţi doreşti toate aceste lucruri, pe când partenera ta nu)? Unii autori apreciază că ar fi de preferat ultimul caz, adică unul dintre parteneri să fie mai dominator, mai preocupat de statut şi performanţă, iar celălalt în mod natural mai submisiv şi mai relaxat, altfel relaţia riscând să se transforme într-o luptă pentru putere, într-o competiţie agresivă (există şi forme mai frumoase) în care altercaţiile sunt dese şi inerente.

Sunt de acord într-o anumită măsură, în sensul că recunosc potenţialul conflictogen şi emoţiile negative care pot apărea. De exemplu, invidia. Cunosc personal cazul unui bărbat care, atunci când soţia lui a primit o mărire de salariu şi ajunsese să câştige mai mult decât el s-a grăbit să-şi ia un al doilea job care nu îi plăcea şi de care nu avea nevoie (financiar vorbind) doar pentru că nu suporta ideea de a aduce mai puţini bani în casă decât ea. O altă posibilă emoţie negativă este anxietatea: el are un statut înalt şi, dincolo de acel statut, numeroase succesuri profesionale, în timp ce ea îşi simte ameninţată poziţia pentru că ştie că el are oricând acces la alte partenere sau, şi mai anxiogen, pentru că se gândeşte că ea nu este suficient de bună pentru el, că nu are ce să-i ofere şi că el nu are practic niciun motiv să stea cu ea.

Este nevoie de un anumit nivel de maturitate  personală şi de sentimente puternice pentru cel de lângă tine ca să te poţi bucura sincer şi din toată inima de realizările lui, iar în idiş există un verb aproape intraductibil ce surprinde întocmai această idee: kveln (împrumutat şi de engleză sub forma to kvell), a fi fericit şi mândru, a savura (l-am întâlnit în cartea lui Bryant şi Veroff), alături de ei, reuşitele celor dragi. Nu toţi reuşesc, mai ales într-o cultură centrată pe individualism şi pe competiţie.

Atunci când nevoia de competenţă şi de control se manifestă chiar în interiorul relaţiei (nu în viaţa profesională) important este ca tu şi partenera ta să vă negociaţi rolurile şi atribuţiile, adică să identificaţi unde vă puteţi aduce fiecare propria contribuţie astfel încât nimeni să nu se simtă inutil, dat la o parte, controlat sau fără nici un cuvânt de spus. Din fericire, provocările unei relaţii sunt suficient de diversificate ca să fie loc pentru amândoi, adică satisfacerea acestei nevoi a unuia este posibilă fără să fie în detrimentul nevoii celuilalt.

Cu cealaltă axă, a comuniunii, lucrurile sunt însă ceva mai sensibile. Aici mi-e teamă că, atunci când există diferenţe foarte mari, satisfacerea nevoii tale s-ar produce tocmai în detrimentul nevoii partenerei. Nevoia de a aparţine, de a ta ataşa şi de a forma legături emoţionale strânse cu alţi oameni sau cu un grup (vezi Baumeister, need to belong) este considerată o nevoie fundamentală, universală, puternică şi cu un extraordinar potenţial motivator. Cu toate acestea, noi oamenii suntem diferiţi în ceea ce priveşte intensitatea ei şi modurile noastre de a ne-o exprima şi manifesta. Să zicem că la tine e mai scăzută, iar la partenera ta mai puternică. Ea simte nevoia de mai multă apropiere şi intimitate între voi, atât fizică (timp petrecut împreună, mângâieri, atingeri, îmbrăţişări…) cât şi emoţională (afecţiune, împărtăşire a trăirilor, căldură, atenţie, sinceritate, transparenţă, siguranţă). Când nu primeşte trăieşte sentimentul respingerii şi al golului afectiv.



Ţie îţi este de ajuns să o vezi doar din când în când, te incomodează când vine să te sărute sau să se lipească de tine şi nu ai răbdare să porţi discuţii interminabile despre sentimentele voastre. Nu este vorba de ea, aşa ai fost în toate relaţiile anterioare, însă ei îi este foarte greu să înţeleagă acest lucru, mai ales dacă nu i l-ai comunicat în termeni suficienţi de clari de la început (Draga mea, mie îmi place să-mi petrec timpul mai mult singur, iar când stau şi mă uit la un film prefer să nu vii în sufletul meu, ci să păstrezi o oarecare distanţă, canapeaua noastră este suficient de spaţioasă să nu fim nevoiţi să ne înghesuim aşa).


Dacă totuşi i-ai comunicat toate astea pentru ca aşteptările ei să se mai ajusteze, problema tot nu este rezolvată şi nici nu ştiu cum ar putea fi. Cel puţin unul dintre voi va fi frustrat într-o trebuinţă fundamentală de-a lui. Ba mai degrabă amândoi. Poate veţi deveni prin urmare şi agresivi. Ea va simţi în continuare nevoia de afecţiune şi de mai multe gesturi tandre din partea ta, iar tu fie te vei forţa o vreme să i le oferi (împotriva dorinţei tale adevărate) fie nu i le vei oferi mai deloc, iar ea va suferi. Este ca şi cum setea ta s-ar potoli cu o jumătate de pahar de apă, iar a ei cu două. Ce-ar mai fi să îţi ceară cineva să bei periodic mai mult decât îţi cere organismul, eventual să ţi se şi mai reproşeze că nu o faci, culmea, şi spontan. Nici tu însă nu ai cum să pretinzi de la ea să se sature cu acea cantitate de apă care îţi este ţie suficientă, dar care ei de-abia dacă-i ajunge să-şi înmoaie buzele. De aici până la conflicte şi reproşuri inutile nu este decât un pas: vă veţi lipi etichete, vă veţi judeca, veţi încerca tot felul de tertipuri (ea să te prindă la înghesuială, tu să fugi), şantaje emoţionale şi învinovăţiri reciproce (eşti un sloi de gheaţă, nu mă iubeşti versus chiar trebuie să fii mereu călare pe mine, mă sufoci, eşti disperată, nu înţelegi că am nevoie de mai mult spaţiu). Ce se poate face într-o astfel de situaţie? Rămâneţi amândoi într-o relaţie ce nu răspunde nevoilor voastre, eventual cu o raţionalizare sau consolare de tipul dar ce, partenerul meu e acolo ca să-mi satisfacă mie nevoile, nu putem trece dincolo de selfobjects şi de teoria relaţională a lui Heinz Kohut ? Faceţi compromisuri? Cădeţi de acord ca ea să renunţe la a aştepta atâta afecţiune de la tine şi să încerce să le găsească şi în alte părţi? Vă despărţiţi şi căutaţi parteneri cu care să fiţi mai compatibili pe această axă? Orice aţi alege, renunţaţi la a vă face reciproc viaţa amară cu replici precum cele de mai sus. Reproşurile nu fac pe nimeni să simtă subit o nevoie pe care nu o are. Da, îl poţi determina să adopte pe moment un comportament forţat de frica sau de dragul tău. Dar cu ce costuri? Şi cât de fericiţi vei fi?

sâmbătă, 15 martie 2014

How do I trust thee?

Să zicem că eu sunt prietena ta cea mai bună (nu te speria, nu cobesc!) și ai o foarte mare încredere în mine, știi că aș fi alături de tine de fiecare dată când aș putea și tu ai avea nevoie. Sunt prima persoană căreia îi povestești ce ţi s-a mai întâmplat şi contezi pe sprijinul meu pentru că până acum nu ţi-am înşelat această încredere pe care tu mi-ai oferit-o.

Astăzi avem însă o situaţie ceva mai aparte. Multă lume observase anumite schimbări în personalitatea ta, iar eu, având ceva cunoştinţe despre cum funcţionează creierul, ţi-am recomandat să faci nişte investigaţii (medicale). Cele mai sumbre presupuneri ale mele s-au adeverit şi tu vii acum la mine devastat de vestea că analizele confirmă existenţa unei tumori pe creier.

Eu: Îmi pare atât de rău. Nu avem timp de pierdut. Trebuie să fii operat urgent! Fiecare secundă este preţioasă! Lasă, mă ocup eu! Îţi promit că îmi voi da toată silinţa. Mă laşi să-ţi deschid cutia craniană şi să îndepărtez tumora?Ai încredere în mine, îţi vreau binele!

Normal că nu vei avea încredere în mine, decât dacă leziunea ţi-a afectat şi capacitatea de a gândi cu operaţii de nivelul logicii elementare. Ştii că nu am făcut o oră de medicină în viaţa mea, deci habar nu am să operez pe creier. Eşti conştient şi că ţin la tine şi am cele mai bune intenţii, dar asta nu este suficient, sau cel puţin nu în această situaţie. Nu încerc să te induc în eroare, eu chiar vreau să te ajut, dar, cunoscându-mă, ştii şi că am tendinţa de a-mi supra-evalua abilităţile, deci eu cred, în iluzia mea, că sunt în stare să te operez pentru că am învăţat anatomia creierului în timpul facultăţii de psihologie.

Când vorbim despre încredere, primul lucru la care ne gândim este integritatea. Un experiment mental precum cel de mai sus ne arată însă că aceasta este doar una din faţetele încrederii. Degeaba ţin la tine şi îmi doresc din toată inima să te ajut dacă îmi lipseşte…ce? Competenţa!  

David DeSteno, autorul uneia dintre cele mai bune cărţi de psihologie pe care le-am citit în 2013 a revenit anul acesta cu o carte intitulată The Truth About Trust: How It Determines Success in Life, Love, Learning, and More, din care îţi citez şi ţie:

A multifaceted view of trust makes a good sense. Whether you’re a CIA agent trying to assess if an informant can actually gain access to the relevant information he thinks he can, or you’re a cancer patient trying to evaluate whether to trust a homeopathic doctor’s blief that he knows how to heal you, the issue of competence is clear. (…). Nice guys don’t always know best. There are two faces to trust: integrity and competence. Some of the best partners or teachers you may ever have had may not be the warmest people in the world, but they knew their stuff. Your mind comes equipped with ways to assess competence as well as integrity.

 Este adevărat că în anumite situaţii vei da mai multă importanţă uneia dintre cele două componente. În relaţia de cuplu şi în cele de prietenie probabil vei fi mai interesat de integritate, pe când dacă cauţi un medic te vei asigura că ajungi la unul competent. Dar nu-i aşa că ai prefera totuşi să le găseşti pe amândouă în aceeaşi persoană şi încrederea ta va fi şi mai mare atunci când cel de lângă tine, partener, prieten sau doctor este atât integru cât şi competent?

Gregory House, aşa cum ne apare în serial, este un diagnostician strălucit, cel mai bun din domeniul său. Ai avea încredere să te trateze? Competenţa nu poate fi pusă la îndoială. Dar integritatea? Intuiţia mea este că i-ai permite, în disperare de cauză, să îţi găsească afecţiunea de care suferi şi i-ai admira abilităţile, dar nu te-ai simţi în siguranţă într-o conversaţie cu el, ştiind că are obiceiuri precum forţarea mâinii pacienţilor şi aparţinătorilor pentru a obţine consimţământul „informat”, organizarea unei răpiri în toată regula cu scopul de a aduce pe cineva la spital sau trimiterea echipei să percheziţioneze apartamentele pacienţilor pentru a găsi indicii.

De altfel, iată cum ne  este descris Dr. House în episodul pilot:

Rebecca: Is he a good man?
Wilson: He’ s a good doctor.
Rebecca: Can you be one without the other? Don’t you have to care about people?
Wilson: Caring is a good motivator. He’ s found something else.

Iluzia alegerii libere, conștient asumată

Charles Whitman învie din morţi. Reiau povestea, dacă nu ai citit articolul precedent: în august 1966 un student la Politehnică, fost ofiţer de marină şi posesorul unui IQ fabulos de 138 deschide focul într-o clădire din Texas, ucigând 13 oameni, plus soţia şi propria mama, cărora le făcuse deja de petrecanie înainte să plece de acasă. Este omorât de poliţişti la locul măcelului. La autopsie se constată că avea o tumoră pe creier care-i afecta capacitatea de control a emoţiilor.

Hai să ne imaginăm un final diferit: Charles Whitman a fost doar arestat şi în urma analizelor s-a constatat leziunea, aşa că justiţia a decis să fie operat şi apoi eliberat condiţionat sub supraveghere. A trecut un an. Comportamentul lui şi-a revenit la normal, la fel şi sănătatea (miracol divin, glioblastomul e de obicei cam fatal), doar că…într-o zi, când se întoarce de la piaţă dă nas în nas cu socrul său Anthony Hale (cred că mă gândeam la Anthony Hopkins), care nu a reuşit să treacă peste faptul că individul ăsta i-a ucis fiica, a scăpat nevinovat iar acum se plimbă pe stradă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este un moment-cheie. Anthony nu are semne vizibile de leziuni cerebrale şi trăieşte, ca noi toţi, în interiorul iluziei voinţei libere. Este furios pe Charles, pe care îl consideră responsabil de moartea fetei sale. Îi trece prin cap chiar să se răzbune şi să-l omoare, dar până la urmă îi dă doar un pumn în figură şi îi sparge nasul şi doi dinţi.

Tu eşti în postura de observator imparţial şi te invit să îţi foloseşti abilităţile de gândire critică pentru a răspunde la următoarea întrebare: A procedat Anthony corect din punct de vedere moral?

Imparţialitatea (fair-mindedness) este un element-cheie al gândirii critice şi a fost definit astfel de Richard Paul:

Willingness and consciousness of the need to entertain all moral viewpoints sympathetically and to assess them with the same intellectual standards without reference to one’s own feelings or vested interests, or the feelings or vested interests of one’s friends, community, or nation; implies adherence to moral standards without reference to one’s own advantage or the advantage of one’s group. (Richard Paul, Critical thinking)

Definiţia lui Richard Paul a fost contestată de alţi filosofi care au considerat că imparţialitatea nu înseamnă să excluzi emoţiile atunci când evaluezi din punct de vedere moral o situaţie, în primul rând pentru că este o utopie (nu suntem roboţi), iar în al doilea rând pentru că nu ar fi de mare ajutor, câtă vreme emoţiile (sau intuiţiile morale, cum se mai numesc ele) sunt adesea chiar substratul moralităţii – ca să apreciezi că tortura este o acţiune imorală este nevoie să iei în calcul (şi o faci automat) suferinţa pe care o produce, deci implicit te raportezi şi la emoţii, le recunoşti şi le înţelegi la cei din jur. Judecata morală înseamnă să nu te limitezi însă la emoţii, ci să îţi pui întrebarea cât de potrivite sunt ele la context.

Apărătorii conceptelor de responsabilitate morală şi liber arbitru în domeniul juridic aduc şi următorul argument în favoarea păstrării sistemului ca atare: rudele celor care au fost ucişi, torturaţi sau răniţi de un criminal nu vor accepta ideea ca acesta să nu fie considerat vinovat (blameworthy) pe motivul (real) că nu a avut de ales. Au nevoie de un fel de compensație, de o consolare. Este însă menajarea sensibilităţii oamenilor un argument pertinent pentru a escamota adevărul? Iar dacă adevărul este că Charles, în situația dată, din motivele deja prezentate, nu putea face altceva decât ce a făcut, ar trebui oare să ne prefacem că lucrurile stau altfel și să îndulcim realitatea numai pentru că Anthony nu o poate suporta?


Este posibil ca tu să simţi iniţial în mod spontan o anumită înţelegere, simpatie, chiar solidaritate cu Anthony. În fond, el şi-a pierdut fiica, iar Charles s-a ales doar cu doi dinţi lipsă. Merita măcar atât, nu? Înţelegi că Anthony era furios. Următorul pas, dacă vrei să fii într-adevăr un observator imparţial, este să analizezi dacă furia lui era îndreptăţită. Sună frumos în teorie, dar ce înseamnă o emoţie îndreptăţită? În acest moment te gândeşti că Anthony are toate motivele să fie mai degrabă foarte trist pentru ce s-a întâmplat anul trecut, dar nu şi furios, pentru că ar fi trebuit (?) să înţeleagă că lui Charles i-a fost imposibil să acţioneze altfel. Din punctul de vedere al unui observator imparţial, Anthony a procedat incorect când l-a lovit pe Charles, deoarece a acţionat condus la primul impus şi nu s-a gândit de două ori înainte să ridice mâna. Una este emoția, alta comportamentul. Nu spune nimeni că trebuia să îl ierte sau să devină cel mai bun prieten al lui, dar ar fi putut să înțeleagă cum stă treaba cu discernământul lui Charles. Iar dacă tot am ajuns aici, care este relația dintre a ierta și a înțelege? Dacă nu ai iertat ceva ce crezi că ai înțeles este oare pentru că de fapt nu ai înțeles complet sau pentru că ele nu sunt mereu echivalente?

Bun, deci tu ca observator imparțial ai spune că Anthony nu a procedat corect din punct de vedere moral pentru că furia lui nu era justificată. De ce nu era justificată? Pentru că Charles nu a avut de ales. Hm…acest raționament are sens doar în contextul în care Charles are glioblastom, iar Anthony nu, dar se prăbușește dacă vorbim de absența totală a liberului arbitru și responsabilității morale, pentru că în acest caz nici tu nu ai cum să judeci sau evaluezi din punct de vedere moral acțiunea cuiva pe care tocmai l-am declarat lipsit de aceste atribute. Ai aplica standarde diferite pentru Charles (pe care îl disculpi pe motiv că nu a avut de ales deci nu este responsabil moral) și pentru Anthony, despre care afirmi că ar fi putut acționa și altfel și al cărui comportament îl judeci tocmai în termeni de vinovăție) 

Mergând mai departe, îți dai seama că dacă nici Charles nici Anthony nu au glioblastom dar tu îi evaluezi totuși conform unor standarde diferite vei comite o nedreptate la adresa lui…Charles? Da, da, lui Charles, căruia îi refuzi statutul de persoană morală! Iluzia alegerii libere, odată (conștient) îmbrățișată, presupune și creditarea celorlalți cu capacitatea de a alege la rândul lor liber, chiar dacă aleg lucruri diferite față de tine (dar există și principii minime pe care ar fi bine să le respecte toți membrii unei anumite comunități sau sunt arbitrare și fiecare alege absolut orice vrea?)

Și mai departe, a întoarce și celălalt obraz este un act de noblețe sau de aroganță? O dovadă de înțelepciune sau de lașitate? Cine cedează primul? Cel mai deștept sau cel care nu are curajul să-și apere convingerile, nici măcar să se apere pe el însuși, ba se mai și împăunează că el e mai cu moț, deci renunță primul? Depinde de situație? În ce situații e preferabil să întorci obrazul și să cedezi și când e mai bine să reacționezi și să-ți susții punctul de vedere? Ai o responsabilitate și față de tine însuți în acest sens?




Ne mai controlăm şi noi amigdalele?

Te simţi foarte rău, ai febră mare, dureri în gât, mergi la doctor, acesta constată că suferi de amigdalită şi îţi dă concediu medical. Iei frumos adeverinţa şi o prezinţi şefului care are următoarea reacţie:
- Este inacceptabil aşa ceva. Vei fi sancţionat. Nu trebuia să faci amigdalită!

Din fericire o asemenea replică este puţin probabilă. Nu poţi învinui pe cineva că s-a îmbolnăvit, mai ales  de amigdalită. Este adevărat că în unele cazuri poţi atrage atenţia cuiva asupra consecinţelor pe care le au acţiunile lui asupra sănătăţii – de exemplu, când observi un diabetic mâncând o ciocolată, dar chiar şi atunci ştii că este vorba despre o competiţie între dorinţe contradictorii, că respectivul nu are intenţia de a se îmbolnăvi şi că tabloul nu poate fi simplificat printr-o replică pripită şi răutăcioasă de tipul „Tu ai vrut-o, o să vezi că ţi se va face rău!”.

Dacă suferi de amigdalită vei fi aşadar înţeles şi nimeni nu se va gândi să te pedepsească pentru această boală. Este o cauză fizică, nu? Vai, ce prostie am scris! Există cumva pe lumea asta şi altfel de cauze, poate imateriale? Dar tu ce eşti? Materie, dragul meu cititor, tot materie. Şi mintea? (de suflet nici nu mai vorbesc, decât uneori, simbolic, când mă refer la emoţii). Mintea ta este creierul! O modificare fiziologică în creier se reflectă în schimbări observabile în comportament, procese cognitive şi personalitate. Sentimentul că ai un sine este generat tot de şi în creier. Orice decizie este expresia unui pattern neural specific, o anumită configuraţie de sinapse de exemplu. Tu ai decis să înveţi pentru examenul de mâine. Subiectiv, simţi că ai avut de ales şi că ai refuzat alternativele (să ieşi la o bere sau să scrii pe blog – da, şi eu am examen mâine!) şi ţi-ai exersat voinţa liberă de a studia (genograme?). Dar am spus deja că orice activitate mentală (orice gând, emoţie, decizie, amintire) are un corelat biologic, în creier. Care este relaţia de cauzalitate? Voinţa liberă presupune că eşti un fel de păpuşar care are la dispoziţie o marionetă (un creier) pe care o manevrează după bunul său plac sau liber-arbitru. Această metaforă este însă absurdă. Am putea vorbi mai degrabă de păpuşarul-creier care te manevrează pe tine cum vrea el, cu menţiunea că acel „tu” nu exişti decât ca iluzie a păpuşarului. Configuraţia din acest moment a creierului tău (observi cum nici măcar limbajul nu ne permite să scăpăm de dualism?) este favorabilă unei singure acţiuni- fie înveţi, fie ieşi la o bere, fie scrii pe blog. Cine a creat această configuraţie? Particularităţile anatomice ale creierului tău împreună cu fiecare configuraţie anterioară, proces ce a început cândva înainte de concepţie, când spermatozoidul tatălui tău l-a îmbârligat pe ovulul mamei. În copilărie ai început să devii conştient de acţiunile tale şi le-ai perceput drept alegeri personale, iar de atunci acest sentiment nici că te-a mai părăsit (sper eu!). Desigur că ce alegi în acest moment va genera o altă configuraţie a creierului, poate chiar noi obiceiuri dacă alegi ceva cu perseverenţă (neuroplasticitate), iar deciziile tale au consecinţe. Dar nu alegi liber decât dacă înţelegem prin liber că nu este nimeni care te ameninţă chiar acum cu un pistol să înveţi (ba chiar şi atunci creierul tău ţi-ar putea dicta totuşi să nu studiezi, iar tu, înainte să mori, ai simţi un fior plăcut că te-ai opus şi ţi-ai manifestat aşa zisa voinţă sau libertate). Nu alegi liber conexiunile neurale care te fac acum să ieşi la o bere (să mai diversificăm, ce atâta studiu?), pentru că ele sunt, cum am spus deja, rezultatul tuturor patternurilor anterioare, ca un fel de piese ale unui domino ce ţi-a fost dat (sau ţi-ai ales genomul? părinţii? mediul familial din primii ani?) şi care, odată declanşat, nu putea să te conducă în acest moment decât către barul în care ai „ales” să bei o bere.  Iluzia este să crezi că ai fi putut alege altceva decât ai ales deja, date fiind legile naturii şi circumstanţa iniţială. O iluzie de altfel pozitivă şi foarte motivantă (inspirational sau empowering), deoarece corespondentul ei neural favorizează adesea „decizii” cu consecinţe pozitive la nivel individual, aşa că şi eu apelez, inevitabil, ca tot omul, la ea, chiar şi în majoritatea articolelor – o mostră de manipulare pozitivă, aici-  „cu fiecare alegere pe care o faci, întărind sau slăbind anumite conexiuni şi tipare neurale, tu ai posibilitatea să activezi, naşti şi întreţii obiceiuri sănătoase sau să slăbeşti comportamente şi chiar moduri de gândire nocive, disfuncţionale”  (care tu, maică? care tu independent de tiparele neurale? ce făceai tu, măi, întăreai sinapse? păi tu ce erai, măi mănunchi de neuroni dacă nu un tipar neural, ia nu mai minţi poporul cu televizorul sau cu blogul!, îmi apostrofez eu acum, amuzată, sinele ce a scris aceste rânduri şi de care în prezent mă delimitez folosind ghilimele, absolut normale câtă vreme mă adresez unui creier diferit de al meu dar al cărui rezultat, totuşi, sunt).

Nu prea-ţi vine să crezi că nu alegi, nu? Ştiu, şi o ştia şi Georg Christoph Lichtenberg încă de la sfârşitul secolului 18, când a scris, într-unul dintre aforismele lui ce denotă o foarte fină a naturii umane: Man is a masterpiece of creation, if only because no amount of determinism can prevent him from believing that he acts as a free being. (te poţi delecta cu mai multe, de exemplu: I have remarked very clearly that I am often of one opinion when I am lying down and of another when I am standing up sau The most perfect ape cannot draw an ape; only man can do that; but, likewise, only man regards the ability to do this as a sign of superiority.)

Suntem în anul 2014. Sam Harris şi Daniel Dennett ne încântă cu polemici aprinse pe tema liberului arbitru, confirmând aforismul citat mai sus. Dovezile din neuroştiinţe înfundă şi ele noţiuni precum „sine unitar”, „alegere liberă” şi, implicit, „responsabilitate morală”. Sistemul justiţiar nu ţine însă pasul cu aceste descoperiri şi merge în continuare pe principiul pedepsirii infractorilor, perpetuând iluzia că oamenii sunt responsabili de faptele lor, că ar fi putut (în aceleaşi circumstanţe, cu acelaşi creier?!!) lua o altă decizie şi că pot fi consideraţi vinovaţi atunci când, de exemplu, au comis o crimă. Te rog, nu-mi sări la beregată! Nu am spus hai să-i lăsăm liberi pe stradă să mai comită încă una! Cred însă că accentul trebuie mutat de pe ideea de pedeapsă (retributive justice) pe cea de  prevenţie, reabilitare şi analiză atentă a riscului de recidivă. Comportamentul criminal poate fi considerat şi evaluat după criterii similare cu cele folosite când identificăm schizofrenia, epilepsia sau depresia, pentru că, întocmai ca în aceste afecţiuni, cauzele sunt tot de natură organică (cum altfel?). Dacă nu ţi se pare normal să fii pedepsit pentru inflamarea amigdalelor, de ce ai fi atunci când există o disfuncţie la nivelul amygdalelor şi ştim că nu există nimic în noi (nici o stare mentală) independent de biologie? (atât ne duce capul mi se pare o vorbă plină de înţelepciune, întocmai cum nici un hard nu poate duce mai mult decât îi permit cei 500 de giga sau 2 terra de memorie; spui că spre deosebire de computer, noi suntem conştienţi? ce e conştiinţa? ai auzit de iluzia conştiinţei? care sunt consecinţele unei schimbări în creier asupra senzaţiei de conştiinţă? din nou, care pe care determină?).

În august 1966, Charles Whitman, 25 de ani, fost ofiţer de Marină şi student la inginerie, s-a urcat în turnul Universităţii din Texas şi a început să tragă, ucigând 13 oameni şi rănind peste alţi 30 înainte să fie doborât la rândul lui de un poliţist. La domiciliul lui s-a constatat că îşi omorâse şi soţia şi mama. Pe birou erau mai multe notiţe, printre care un fel de bilet de adio:

„Nu prea mă mai înţeleg zilele astea. Eu sunt un om destul de inteligent. Cu toate acestea, în ultimul timp mi-au trecut prin cap tot felul de gânduri iraţionale. Ele revin mereu şi trebuie să depun un efort mental uriaş pentru a mă mai concentra pe ce fac. În martie am constatat că eram foarte stresat. M-am dus la doctorul Cochrum de la policinica din campus şi l-am rugat să-mi recomande un medic cu care aş putea vorbi despre tulburările psihiatrice de care simţeam că sufăr. Am vorbit cu un doctor vreo două ore şi am încercar să-i redau temerile mele că eram dominat de impulsuri violente. După acea şedinţă nu l-am mai văzut niciodată şi de atunci m-am luptat singur cu aceste chinuri, spre niciun folos. După moartea mea doresc să mi se facă o autopsie pentru a afla dacă există vreo urmă vizibilă a unei anomalii fizice. Am avut dureri groaznice de cap în ultimul timp.”

Autopsia a fost realizată şi într-adevăr a fost descoperită o tumoră pe creier, un glioblastom ce apăsa pe amygdală, structură implicată în reglarea emoţională.

Nu ştim cum ar fi decurs procesul lui Charles Whitman dacă nu ar fi fost omorât, probabil ar fi primit cel puţin circumstanţe atenuante în baza afecţiunii organice de care suferea. Crimele sale ar fi fost atribuite (în mare parte sau în totalitate) acelei tumori din creier. Dar dacă nu ar fi avut nicio tumoră sau anomalie vizibilă? Cui îi sunt atribuite faptele unui criminal fără un diagnostic atât de evident? Originea lor este tot în creier, dar cumva Charles Whitman este considerat constrâns de particularităţile sale anatomice să ucidă, în timp ce un criminal fără tumoră, dar ale cărui fapte sunt generate tot de nişte caracteristici ale materiei, va fi judecat de parcă ar fi fost un agent liber. 

Mă opresc momentan, dar Charles Whitman revine. (Nu, nu ca fantomă, deşi momentan mă bântuie). Ne vom imagina doar un final diferit. În fond, altfel ar fi stat lucrurile dacă şi-ar fi controlat şi el amygdala (în sensul unor analize medicale, capacitatea de auto-control fiind altceva, o consecinţă a altor stări neurale specifice).

Între timp, să ne bucurăm de iluzia asta a liberului arbitru şi a controlului care ne permite, totuşi, să ne trezim dimineaţa cu gândul că avem la dispoziţie o nouă zi plină de alegeri libere. Dar din când în când (de exemplu atunci când suntem tentaţi să-i judecăm pe ceilalţi) să ne amintim şi că este, la urma urmei, o iluzie:

Simţim că am ajuns în mod voluntar să ne plimbăm în parc, să întoarcem ceasul sau să-i zâmbim cuiva, iar senzaţia ne păstrează intactă imaginea despre  noi înşine. Senzaţia că suntem agenţi conştienţi are dezavantajul că, tehnic vorbind, ne înşelăm tot timpul.
Părem să avem un sine. Părem să avem minte. Părem să fim agenţi. Părem să determinăm cauzal ceea ce facem. Deşi e trist şi, în fond, corect să considerăm toate aceste aparenţe iluzii, ar fi greşit să conchidem că ceea ce e iluzoriu e şi trivial. Dimpotrivă, iluziile suprapuse peste determinarea aparentă sunt pietrele de temelie ale psihologiei şi vieţii sociale. (Daniel Wegner- Iluzia voinţei conştiente)

Şi Albert Einstein:

Dacă Luna, în rotirea ei eternă în jurul Pământului, ar avea conştiinţă de sine, s-ar simţi profund convinsă că se mişcă pe calea ei din voinţă proprie. În acelaşi fel, o Fiinţă dăruită cu o înţelegere mai profundă şi o inteligenţă mai ascuţită ar privi omul şi acţiunile lui şi ar zâmbi văzând că omul are iluzia că acţionează potrivit voinţei sale libere.