marți, 30 septembrie 2014

Motivaţia 3.0

Eşti coordonatorul unui proiect de cercetare şi investighezi relaţia dintre teoria minţii şi empatie. Nu la noi în ţară, ci la o universitate din Statele Unite, unde beneficiezi şi de fonduri din care să îţi plăteşti echipa la un nivel cel puţin decent, de preferat chiar un pic peste medie.

Cum îţi motivezi oamenii? Următoarea schemă a lui Daniel Pink îţi va fi de folos dacă vrei să creezi o motivaţie de tip 3.0 în locul celei 2.0, bazate pe pedepse şi recompense sau carrots and sticks (bastoane pe spinare şi morcovi…nu ştiu unde)




Nu se vede bine? Mă bucur! Fă puţin efort, fenomenul de disfluency sprijină asimilarea în profunzime (a cunoştinţelor, pune morcovii la loc!).

Prima întrebare era dacă proiectul este o muncă de rutină? Nu este, sunt sigură că psihologii pe care îi coordonezi sunt pasionaţi de cunoaştere şi munca de cercetare este prin ea însăşi recompensatoare. Ceea ce poţi însă face este să creezi condiţiile în care ei să simtă că au cât mai multă autonomie, că sunt implicaţi în proiecte importante şi cu sens şi că prin realizarea lor învaţă lucruri noi şi devin pe zi ce trece mai competenţi. Autonomie, sens şi expertiză înseamnă să le permiţi un program flexibil, să nu-i monitorizezi non-stop ca să vezi dacă şi-au îndeplinit „target”-ul, să-i încurajezi să împărtăşească orice idee fără teama că e proastă sau ridicolă, să accentuezi beneficiile sociale ale muncii lor şi să îi laşi să îşi repartizeze sarcinile şi în funcţie de punctele tari ale fiecăruia. Unii sunt mai buni la generat ipoteze şi ticluit experimente, alţii preferă partea de documentare şi iau la puricat literatura de specialitate, unii se pricep foarte bine la interacţiunea cu subiecţii, alţii poate adoră statistica şi partea de metodologie. Îţi vine greu să crezi? Îţi imaginai că este aproape imposibil ca cineva să aibă o motivaţie intrinsecă pentru prelucrarea datelor? Nu e aşa, cel mai probabil sunt indivizi motivaţi în primul rând de scopuri de prevenţie şi menţinere (prevention goals), în timp ce cei care vin mereu cu idei inovative şi originale sunt interesaţi de scopuri de construire şi dezvoltare (promotion goals). Ai nevoie de ambele tipologii, adică atât de persoane curajoase şi idealiste care se entuziasmează imediat de o nouă direcţie de cercetare, cât şi de oameni mai realişti sau mai prudenţi care analizează respectivele idei şi, pentru a evita investiţii inutile sau gafe indezirabile, apreciază care dintre ele sunt fezabile şi merită duse la îndeplinire. Am intrat însă în teoria motivaţiei a lui Higgins, pe care ţi-o voi prezenta altădată.

Cele mai bune şi împlinitoare rezultate sunt obţinute în stare de flow, când eşti atât de absorbit de activitate încât pierzi noţiunea timpului şi munca pare a se desfăşura de la sine. Dacă încă nu ştii ce anume te aduce în flow sunt câteva metode de a afla:

- Încearcă metoda experience sample, cea cu telefonul programat să sune din jumătate în jumătate de oră pentru ca tu să notezi ce faci şi cum te simţi, apoi vezi ce ai descoperit. Dacă eşti ca majoritatea, sexul va fi activitatea în care vei înregistra cea mai mare fericire. Cu excepţia cazului în care te gândeşti serios să-ţi faci din asta o profesie în care să devii pe zi ce trece mai bun, treci şi la următoarele îndeletniciri care te satisfac.

- Formulează întrebările potrivite şi dă-ţi răspunsurile. Nu ştii ce întrebări? Adrian Nuţă a făcut deja acest efort şi ai aici o listă remarcabilă cu nu mai puţin de 47 de itemi la care poţi apela cu încredere.

- Dacă încă ai dubii, fă un experiment mai neobişnuit: abţine-te o perioadă să te implici tocmai în acele activităţi care-ţi plac şi care îţi oferă sens şi vezi ce se întâmplă. Dacă simţi că-ţi lipseşte foarte tare ceva, că nu ai stare şi că viaţa şi-a pierdut din culoare este foarte bine: ai găsit răspunsurile la întrebări şi acum te poţi apuca din nou de „treabă” cu mai multă încredere şi cu siguranţa că faci ceea ce îţi place şi te împlineşte.

Iar am deviat. Dacă insişti totuşi să-ţi răsplăteşti angajaţii sau colaboratorii care muncesc din plăcere evită recompensele sau condiţionările de tipul „dacă ies rezultate semnificative din punct de vedere statistic veţi primi un bonus de 1000 de dolari”. Nu numai că le vei transforma motivaţia de învăţare şi perfecţionare într-una financiară, dar sunt şanse să le creezi o dependenţă de asemenea stimulente pe care se vor aştepta să le primească de fiecare dată când realizează ceva sau, şi mai grav, să încurajezi fără să vrei comportamente lipsite de etică (măsluirea unor date ca să fie confirmate ipotezele). Arată-ţi totuşi aprecierea pentru munca lor printr-un feed-back pozitiv şi cât mai clar: ce au făcut bine, ce consecinţe pozitive are proiectul lor şi cum a contribuit fiecare la reuşita echipei, poate chiar la binele altora, dacă e cazul (şi probabil este). Există şi recompense mai puţin dăunătoare decât cele construite pe tiparul „dacă faci x, atunci vei primi y”, şi anume „acum că ai făcut x, primeşti y”, mai ales dacă sunt oferite doar din când în când şi fără să implice bani. De exemplu, „acum că am reuşit să testăm prima ipoteza, haideţi astăzi într-o drumeţie” (remarci folosirea pluralului de includere şi sugestia de a petrece timp în natură, activitate ce facilitează apariţia unor idei creative).

Să nu ne amăgim totuşi! Chiar şi un asemenea proiect presupune şi sarcini de rutină pentru care membrii echipei tale nu pot fi motivaţi intrinsec. Poate nimeni nu e entuziasmat de ideea de a recruta participanţi sau de a se ocupa cu formalităţile ce ţin de mediatizarea concluziilor. Şi nici unul nu va fi încântat, sper, să administreze şocuri electrice subiecţilor dacă experimentul le-o cere. Ce faci atunci? Hai să ne uităm iar pe schemă. Adu un pic de varietate! (Şocuri de intensităţi diferite?) Sau prezintă-le aspectele mai puţin plăcute ca pe un rău necesar, o etapă fără de care nu pot avansa către scopul final („Suferinţa cauzată de şocurile astea este un preţ mic de plătit în comparaţie cu impactul public al experimentului nostru”, „Omorâm câţiva şoareci, dar vom salva mai multe vieţi”). Dacă nici aşa nu merge...OK, atunci, în disperare de cauză scoate şi ultimul as din mânecă, recompensele „dacă…atunci”. „Dacă veţi ucide şoarecii ăştia comandăm pizza la prânz” (am uitat să mai pun verbul la plural). De asemenea, recunoaşte că sarcina e neplăcută sau plictisitoare: „Înţeleg că v-aţi plictisit de disecat şoareci, poate data viitoare încercăm cu şobolani”.

Hai că m-am cam plictisit…pardon, am vrut să spun că nu m-a prins niciun flow, dimpotrivă, m-a cam apucat un flaw – lenea! Glumesc, de fapt voiam să te motivez să citeşti cartea lui Pink. Dar te las să te auto-motivezi. Cum? Tot după schemă, de ce nu? Nu e numai pentru manageri, profesori sau alţi agenţi (externi) de schimbare. Te poţi gândi şi la tine ca la o companie cu mai mulţi asociaţi care au interese de multe ori diferite: unul vrea să citească, altul să tragă un pui de somn, încă unul să-l trezească pe ăla care doarme ca să se gândească la nu ştiu ce…şi tot aşa…nu fi prea autoritar, dacă ai citit Brain Rules ştii că o pauză de jumătate de oră în care dormi la serviciu nu îţi scade performanţa, dimpotrivă; la fel şi o scurtă plimbare în parc.

Iar acum că am terminat articolul mă duc să văd ce mai vrea şi Dacher Keltner în săptămâna 4 a cursului despre ştiinţa fericirii…ba nu, întâi acord autonomie asociatului care vrea să ştie cum se termină romanul pe care l-a(m) început.




Coffee breaks (especially when you feel broken)

Astăzi este ziua internaţională a cafelei, lucru pe care l-am aflat şi eu întâmplător, după ce deja distribuisem pe facebook o poză despre lichidul meu cel de toate zilele. (Later edit: de fapt, ieri, am întrerupt acest articol printre altele ca să mă uit la un film...heart-warming, i-aş spune, ţi-l recomand şi ţie, s-ar putea să vezi cu alţi ochi discuţiile savante şi reci despre the trolley dilemma).




Şi pentru că îmi oferă zilnic energie şi bună-dispoziţie ar fi frumos că măcar de ziua ei să-i dedic şi eu un articol. Bine, e şi pentru tine, despre care îmi închipui acum, în timp ce scriu şi mai iau câte o gură de cafea, că eşti o persoană caldă. Ups! Dar oare de ce îmi închipui asta despre tine?

„Căldura” sufletească este în opinia unor autori cea mai importantă trăsătură care modelează judecăţile sociale şi influenţează puternic atât primele impresii, cât şi pe următoarele. A doua trăsătură ar fi competenţa, cu menţiunea că percepţia competenţei poate fi afectată ea însăşi de prima impresie şi evaluarea (instictivă) a căldurii. Cum este cineva „cald”? Prietenos, plăcut, afectuos, de încredere, plin de compasiune şi de înţelegere.

Există o puternică asociere în mentalul colectiv între noţiunea de „cald” şi cea de „bine”. Majoritatea oamenilor preferă vara în locul iernii, iar SAD (tulburarea afectivă sezonieră) este mai frecventă în ţările nordice şi în general la sfârşit de toamnă şi în lunile de iarnă, scăzând ca incidenţă odată cu venirea primăverii (dar există şi persoane care reacţionează invers). Puii de maimuţe macac despărţiţi de mamele lor de către Harry Harlow au preferat ca „mame-surogat” nişte păpuşi dintr-un material textil (cald)  decât păpuşi din metal (rece), chiar şi atunci când ultimele le ofereau de mâncare printr-un biberon legat de ele, iar primele nu. În ceea ce priveşte interacţiunile umane, le descriem adesea prin termeni precum „relaţia lor s-a răcit”, „i-a aruncat o privire caldă” sau „s-a uitat atât de rece la ea încât a îngheţat” sau chiar „atmosfera devenise de gheaţă/ incandescentă”, „îl fierbea la foc mic”, „lucrurile s-au înfierbântat”, „focul îi mistuia” şi-aşa mai departe, între timp am revenit să modific uşor unele expresii pentru că m-au apucat nişte frisoane…reci, foarte reci, arză-le-ar focul!

Lawrence Williams şi John Bargh s-au întrebat dacă senzaţia tactilă de căldură ar putea-o activa şi pe cea de căldură sufletească (psihologică). Au recrutat nişte participanţi pentru un studiu despre formarea impresiilor, iar în lift un complice i-a rugat să le ţină pentru câteva secunde paharul de cafea, care era fie foarte rece (ice coffee), fie caldă. Ajunşi în laborator, au primit descrierea unei persoane „inteligente, harnice, hotărâte, practice şi prudente”, apoi li s-a cerut să completeze un formular în care evaluau personalitatea respectivă în funcţie de 10 trăsături. 5 dintre trăsături erau semantic legat de dimensiunea cald/ rece, în timp ce restul erau din alte sfere. Ce s-a întâmplat? Subiecţii care în lift au avut în mână cafeaua caldă au apreciat că descrierea se potrivea unei persoane preponderent mai calde în comparaţie cu evaluările făcute (în baza aceloraşi informaţii) de către cei care ţinuseră cafeaua cu gheaţă. Nu au existat diferenţe notabile în privinţa aprecierilor celorlalte cinci calităţi care nu aveau legătură cu noţiunile cald/ rece. Mai mult, participanţii nu au bănuit nicio secundă că impresiile lor ar fi putut fi influenţate de manipularea experimentală din lift

Nu ştiu cât de mare o fi efectul în afara laboratorului, dar merită să cunoşti studiile, poate vezi cu alţi ochi pauzele de cafea de la serviciu. Mă gândesc că pot fi un prilej bun de a consolida spiritul de echipă şi cooperarea, iar la întoarcerea în birouri colegii vor fi ceva mai binevoitori unul faţă de celălalt…mai calzi. Bine ar fi să participe şi şefii măcar din când în când…spun asta şi amintindu-mi recomandarea a lui Daniel Pink: o organizaţie structurată în jurul delimitării ei (şefii) versus noi (angajaţii) este una alienantă, ce subminează motivaţia intrinsecă. Aşa că „if you’re a boss, spend a few days listening to the people around you, not only in formal settings like meetings, but in the hallways and lunch as well”. Ce fel de lunch? Cât mai cald!

Ai întâlnire zilele astea cu o persoană de sex opus pe care o cunoşti de puţin timp? Sugerează-i să comande o cafea, un ceai sau un vin fiert! Glumesc, ar fi o formă de nudge dacă faci asta după ce ai citit articolul meu!

Studiul lui Williams şi Bargh mai conţine un experiment. Ţi-l spun, dacă tot m-am încălzit, ştii că e bine să baţi fierul cât e cald. Prima parte a fost identică, participanţii au ţinut în mâini cafele calde sau reci sub un pretext oarecare (rugaţi de complicele care căuta ceva în servietă), după care au luat parte la un aşa-zis experiment fără miză pentru cercetători. Adevărata condiţie experimentală era la sfârşit, când li s-a mulţumit pentru participare şi li s-a oferit un cadou: un cupon de 1 dolar la un magazin de îngheţată pe care să-l folosească la alegere fie pentru ei fie pentru un prieten. Cei care avuseseră cafeaua rece au ales mai degrabă să consume ei îngheţata câştigată, pe când cei cu cafeaua caldă au folosit cuponul pentru a face un cadou unei persoane dragi. O cafea caldă se pare că nu-ţi influenţează doar percepţiile despre cei din jur, ci şi propriul comportament...devii la rândul tău un pic mai altruist şi mai înclinat să-ţi cheltuieşti banii într-un mod prosocial, în favoarea altora (ceea ce, am mai discutat, îţi creşte şi starea subiectivă de bine).

Apropo de investiţiile prosociale care corelează cu fericirea, Lara Aknin, Elisabeth Dunn şi încă doi psihologi au realizat şi ei un experiment…tot cu cafele: au oferit participanţilor un cupon la Starbucks şi trei posibilităţi de a-l folosi: 1) să cumpere o cafea pentru ei, 2) să ofere cuponul unei alte persoane şi 3) să invite pe cineva la Starbuks şi să utilizeze cuponul pentru a plăti consumaţia comună. Care erau cei mai fericiţi la sfârşitul zilei? Cei din condiţia nr. 3, care au avut posibilitatea nu doar să facă o faptă bună, ci şi să împartă bucuria cu persoana căreia i-au oferit un cadou. Conexiunea emoţională (relaţia) are un rol important în corelaţia dintre fericire şi investiţiile prosociale, la fel şi posibilitatea de a vedea efectele pozitive ale acţiunii tale, motiv pentru care eşti şi mai tentat să donezi o sumă de bani către un beneficiar cunoscut, a cărei poveste o ştii în detalii şi despre care vei primi veşti în continuare decât către victimele anonime ale unui cutremur sau inundaţii. Statisticile te lasă rece, în timp ce dacă vezi poza unui copil bolnav te-ai topit imediat, iar bucuria celui pe care îl inviţi la o cafea se transmite şi ea ca un curent electric şi cald în corpul tău.

S-a făcut târziu, mâine voi fi obosită, dar nu-mi fac probleme. Voi bea o cafea dimineaţă, apoi încă una la serviciu şi lumea îmi va părea un loc mai bun, iar oamenii din jur…foarte calzi; asta dacă nu cumva este invers şi îmi iau pauza de cafea tocmai ca să am motiv să petrec mai mult timp în apropierea cuiva cald (hei! nu am spus fierbinte!); sau beau o cafea caldă ca să mă protejez de răceală?






duminică, 28 septembrie 2014

După file de poveste, câteva fire de iarbă


Efectul Tom Sawyer nu i-a plăcut doar lui Daniel Pink, ci şi lui Dan Ariely, care s-a hotărît să încerce ceva asemănător cu studenţii lui.

Într-o zi şi-a început cursul de psihologie într-un mod inedit…citind o poezie. Un fragment superb din Walt Withman, „Leaves of grass”. Dacă mai devreme am parcurs împreună povestea lui Mark Twain, hai să ne delectăm şi cu versurile recitate de Dan, pe care le-a inclus şi în articolul „Tom Sawyer and the Construction of Value”:

Whoever you are, holding me now in hand, 
Without one thing, all will be useless,           
I give you fair warning, before you attempt me further,       
I am not what you supposed, but far different.         
 
Who is he that would become my follower?          
Who would sign himself a candidate for my affections?       
 
The way is suspicious—the result uncertain, perhaps destructive;   
You would have to give up all else—I alone would expect to be your God, sole and exclusive,     
Your novitiate would even then be long and exhausting,     
The whole past theory of your life, and all conformity to the lives around you, would have to be abandon’d;        
Therefore release me now, before troubling yourself any further—Let go your hand from my shoulders, 
Put me down, and depart on your way.

După ce a terminat de citit i-a informat pe studenţi că intenţionează să organizeze o serie de lecturi publice. Mai târziu, jumătate dintre ei au fost întrebaţi dacă ar veni să-l asculte în condiţiile în care ar trebui să plătească 10 dolari, ceilalţi dacă ar veni în cazul în care vor fi ei plătiţi cu 10 dolari. La sfârşit li s-a spus tuturor că se pot prezenta gratis.

Lectura publică a avut loc. Doar 9% dintre cei întrebaţi ce sumă ar plăti au venit ştiind că evenimentul e gratuit, în comparaţie cu 49% din cei cărora li se induseseră ideea că ar trebui să plătească ei pentru asta. Experienţa iniţială fusese identică pentru toţi. Toţi ascultaseră aceleaşi versuri! Întrebarea primită, prin modul de formulare, le-a modificat însă experienţa. Din moment ce s-a sugerat că li s-ar oferi bani pentru participare, pesemne va fi o experienţă neplăcută şi plictisitoare. Invers, o experienţă pentru care ar fi nevoiţi ei înşişi să scoată nişte bani din buzunar trebuie că este plăcută şi interesantă.


Asemenea experimente pun la îndoială credinţa că alegerile noastre sunt determinate de atitudini stabile, valori şi preferinţe clare. De multe ori variabilele contextuale (emoţii, context sau stimuli din mediu) sunt cele care ne împing într-o direcţie, determinându-ne să acţionăm într-un anumit fel. Ulterior preferinţa este inferată din comportamentul amintit astfel încât coerenţa internă să fie salvată. Schema de mai jos surprinde a) modelul clasic în care preferinţele duc la un comportament şi b) modelul propus de Dan Ariely şi Michael Norton, unde relaţia este…cum să-i spun? It’s complicated!


Cum se cosmetizează un gard şi un comportament

Mark Twain a fost un scriitor american extrem de îndrăgit de contemporani pentru umorul şi buna dispoziţie aproape continuă. Era, de asemenea, şi foarte inteligent. Ca să-i înveţe pe copiii săi succesiunea regilor Angliei folosea metoda Loci, arătându-le cum sa asocieze fiecare perioadă istorică cu o anumită porţiune din aleea pe care se plimbau zilnic (ştii tehnica, nu?). Mult înainte ca Ryan şi Deci să elaboreze teoria motivaţiei, Mark Twain deja descoperise „a great law of human action, namely, that in order to make a man or a boy covet a thing, it is only necessary to make the thing difficult to attain”. Şi nu doar să faci un lucru să pară greu de obţinut, ci să-l prezinţi ca pe o joacă în loc de muncă. Aşa cum a făcut Tom.

În capitolul doi, Tom Sawyer este pedepsit de mătuşa Polly să vopsească în alb (white-wash) „douăzeci şi şapte de metri de gard, de doi metri şi jumătate înălţime”. 


Era o dimineaţă frumoasă de duminică, „pretutindeni nu vedeai decât chipuri voioase, peste tot domnea primăvara, văzduhul era plin de mireasma salcâmilor în floare.” O duminică numai bună să te joci cu prietenii, dar bietul Tom se uita descumpănit la gard şi la bidinea şi „întreg peisajul se posomorî şi o adâncă melancolie îi întunecă sufletul”. 




Începu să muncească cu inima grea şi cu gândul la tovarăşii lui de joacă ce urmau să treacă indiferenţi şi chiar zeflemitori pe lângă el . Se gândi chiar să-i plătească pentru a-l ajuta, dar nu avea suficienţi bani. Şi atunci îi veni o idee „năstruşnică, măreaţă”. Apucă iar bidineaua şi se prefăcu extraordinar de entuziasmat de vopsitul gardului, atât de entuziasmat încât iată ce se întâmplă când când apăru primul copil, Ben:

„ - Ce e, şefule? Te-a pus la treabă?
- A, tu erai, Ben? Nici nu te văzusem.
 - Ştii? Eu mă duc la scăldat... Sâc!... Ce-ai mai vrea şi tu, te cred!....Ori te pomeneşti că-ţi
place mai bine să dai cu bidineaua?....Sigur, tu te dai în vânt după muncă, mie-mi spui!
Tom îl privi o clipă lung, apoi spuse:
- Ce, tu zici că asta-i muncă?
- Da' ce-i?
Tom se apucă iar de văruit. Mai dete de două-trei ori cu bidineaua, apoi răspunse nepăsător:
- O fi, n-o fi... eu atâta ştiu, că-mi place.
- Fugi d-aci... nu cumva vrei să te cred?
 Tom văruia înainte de zor.
- Cum să nu-mi placă? Da' ce zici tu, că în fiecare zi îţi pică norocul să văruieşti un gard ca
ăsta?
Iată că lucrurile apăreau într-o lumină cu totul nouă. Ben încetă brusc să mai ronţăie mărul.
Tom plimba graţios bidineaua în sus şi-n jos, se dădea câte un pas înapoi, ca să vadă efectul, mai  migălea pe ici, pe colo, îşi privea din nou opera, iar Ben - Ben îi urmărea fiece mişcare, din ce în ce  mai îngândurat. Nu trecu mult şi, nemaiputându-se stăpâni, zise:
- Mă Tom, lasă-mă să văruiesc şi eu niţel! (…)
- Cum, Ben, crezi că eu nu vreau să te las?....Vreau, mă Ben, zău că vreau... da' tuşa Polly...
uite, ca să vezi, a vrut Jim să văruiască gardul, nu i-a dat voie; şi Sid a vrut să-l văruiască, şi nici lui nu i-a dat voie. Tu nu vezi că nu pot? Nu pot şi gata. Dacă te las să-l văruieşti şi se întâmplă vrun  bucluc, ce mă fac, ai? Spune şi tu!
zic... Nu, zău, Ben, nu se poate, mi-e frică.
- Îţi dau tot măru'

Şi uite-aşa îi convinge Tom pe toţi copiii să renunţe să se ducă la scăldat şi să-şi petreacă duminica vopsindu-i gardul. Ba îi mai oferă cu toţii şi resursele lor pentru acest neasemuit privilegiu. 



Ce face Tom în timp ce băieţii trudeau şi năduşeau? „Artistul scos la pensie şedea pe un butoi din  apropiere, la umbră, bălăbănindu-şi picioarele, molfăind din măr şi urzind planuri cum să mai  prindă în laţ şi pe alţi proşti. Se găsiră destui; una-două răsărea câte un băiat.”




Concluzia capitolului?

„Tom spunea că, la urma urmei, lumea nu era chiar aşa de plicticoasă. Descoperise fără să ştie că pentru a face pe om să dorească un lucru, fie că-i bărbat în toată firea, fie că-i băieţaş, trebuie  să-i înfăţişezi acel lucru ca greu de obţinut. Dacă ar fi fost un filozof mare şi înţelept, de pildă ca scriitorul acestei cărţi, ar fi învăţat de pe urma întâmplării de mai sus că muncă înseamnă ceea ce  eşti nevoit să faci, iar joc—ceea ce nu eşti nevoit să faci. Ar fi înţeles mai uşor de ce acela care face flori de hârtie sau cel care învârte cu piciorul o roată înseamnă că munceşte, pe când acela care dărâmă popice sau cel care suie Mont-Blanc-ul se cheamă că se distrează. Există gentlemeni bogaţi, în Anglia, care mână poştalioane cu patru cai, treizeci până la cincizeci de kilometri pe zi, în toiul verii, fiindcă această plăcere este neaccesibilă oamenilor de rând: îi costă o mulţime de bani; dar dacă ar primi leafă pentru treaba asta, s-ar chema că sunt puşi să muncească şi atunci s-ar lăsa  repede păgubaşi.”

Pentru că întâmplător este duminică şi acum când scriu acest articol m-am gândit că a-ţi spune povestea lui Tom ar fi mai plăcut decât să-ţi povestesc experimentele realizate de Deci şi Ryan sau Lepper şi Greene. În plus, mi-era şi mie mai uşor să-l citez direct pe Mark Twain decât să-ţi descriu cum copiii care au primit recompense pentru desenele pe care le realizau în clasă şi-au pierdut în două săptămâni interesul pentru activitate şi au petrecut mult mai puţin timp desenând în comparaţie cu cei care nu au primit nicio răsplată şi au continuat să se joace cu creioanele, motivaţi intrinsec de plăcerea de a desena.

Efectul Tom Sawyer” este prezentat şi în cunoscuta carte a lui Daniel Pink, tradusă şi în limba română, „Drive. Ce anume ne motivează cu adevărat”. Acest principiu al motivaţiei umane poate fi folosit cu succes în educaţie, lucru pe care părinţii nu-l înţeleg atunci când îşi plătesc sau mituiesc copiii să ia note mari sau să-şi facă temele la matematică (Dacă termini toată culegerea îţi ia tati un telefon nou). Şi managerii ar avea câte ceva de învăţat şi ar putea renunţa la recompense extrinseci şi stimulente financiare (altele decât salariul) cum ar fi bonusurile pentru a-i recompensa pe angajaţii care au îndeplinit un proiect, mai ales dacă acel proiect era unul creativ. La următorul proiect e posibil ca aceştia să nu mai lucreze cu la fel de multă plăcere întrucât devine mai puţin o ocazie de a-şi manifesta calităţile şi abilităţile şi mai mult o sarcină impusă, pentru care primesc bani. În cazul unor activităţi rutiniere situaţia se schimbă puţin pentru că motivaţia intrinsecă nu apare şi atunci e nevoie de ceva extern pentru a duce la bun sfârşit sarcinile. Bine, şi mai ingenios ar fi să transformi orice activitate de rutină într-un joc care-ţi face plăcere, exact cum a reuşit Tom să-i convingă pe copii că datul cu bidinea la un gard este suprema delectare în timpul lor liber.

Relaţia între atitudini, preferinţe şi comportament nu este una simplă, ba adesea este chiar contra-intuitivă. Dacă cineva i-ar fi întrebat pe copii sâmbătă dacă le place să vopsească garduri, cu siguranţă ar ţipat cât îi ţineau plămânii „Nuuu!” Duminică seară, după ce Tom i-a determinat pe toţi să o facă, răspunsul s-a schimbat în „Da, ne-am distrat de minune!”. Există multe explicaţii psihologice, cea mai relevantă cred că e mecanismul disonanţei cognitive. Tom i-a convins pe băieţi să muncească în locul lui şi să-i cedeze şi merele pentru asta. În mintea lui Ben apar seara două credinţe aflate în tensiune: „Vopsitul gardului e o îndeletnicire plictisitoare” şi „Astăzi în loc să mă duc la scăldat am vopsit un gard şi i-am dat lui Tom mărul meu ca să mă lase să o fac”. De fapt e mult spus că apar amândouă în mintea lui; disonanţa este o stare foarte neplăcută, aşa că se pun în mişcare procese psihice de reducere a ei, ce rămân undeva în laboratorul intern şi nu ajung în conştiinţă. Efortul trebuie justificat într-un fel. „Mi-a plăcut la nebunia să vopsesc gardul lui Tom, mă duc şi mâine” este rezultatul ce iese din laborator şi pe care Ben şi-l însuşeşte la nivel conştient. Tocmai şi-a descoperit o nouă preferinţă. De acum îi place să vopsească garduri, ba chiar bag mâna-n foc că ţi-ar putea furniza şi motive pentru care activitatea e una de mare angajament. În acelaşi mod oamenii se auto-conving de numeroase lucruri, cum ar fi că le place să facă ore suplimentare când de fapt vor să-i facă şefului pe plac sau că vacanţa de 2000 de euro a meritat fiecare bănuţ.

Motivaţia intrinsecă şi efectul Tom Sawyer sunt nişte atuuri extraordinar de preţioase pentru cel care le cunoaşte şi, mai ales, pentru cel care le foloseşte. Tocmai de aceea ele pot fi utilizate atât în scopuri nobile pentru beneficiar, cât şi în scopuri mai puţin nobile, în propriul interes. Există şi o zonă gri, sau chiar mai multe zone gri, atunci când creezi în cineva o motivaţie „intrinsecă” care înainte nu exista. Politica „nudge-urilor” poate fi un exemplu în acest sens prin acea arhitectură a alegerilor…celorlalţi! Recunosc imediat beneficiile lor (adesea salvează vieţi – vezi formularele pentru donarea de organe), iar din punct de vedere utilitarist sunt absolut îndreptăţite. Cu toate astea am şi mari reţineri, probabil pentru că preţuiesc prea mult anumite valori pe care arhitecţii alegerilor le minimalizează şi le scot din discuţie atunci când se folosesc de slăbiciunile oamenilor pentru a le influenţa alegerile, chiar dacă respectivele alegeri par a fi sau chiar sunt spre binele lor.

În cazul lui Tom din poveste, griul nu prea există. După ce i-a păcălit pe copii să vopsească gardul, el s-a retras la umbra unui copac să le mănânce merele. Pentru că îmi place să intru în poveştile pe care le citesc, am făcut un exerciţiu de imaginaţie. Oare ce aş fi făcut eu dacă stăteam pe uliţa lui Tom şi aş fi fost martora scenei? Mă şi văd îndreptându-mă spre copii şi spunându-le „Măi, voi aţi luat-o razna? De când vă place vouă să vopsiţi garduri? Ia hai să mergem la scăldat şi vă spun pe drum o poveste despre disonanţa cognitivă şi self-deception”. Nu l-aş fi uitat nici pe Tom şi m-aş fi pus pe croncănit: „Vecine, te-am prins cu cioara vopsită! Păi dacă aveai nevoie de ajutor, de ce nu ai spus măi aşa? Crezi că era singura modalitate de a-i motiva pe băieţi? Când mă întorc de la scăldat îţi povestesc şi ţie cum mecanismele recompensei se activează în creier şi atunci când faci o faptă bună pentru cei din jur. Te-ai gândit că în loc să-i păcăleşti pe copii ai fi putut folosi un alt motivator extrem de puternic, şi anume prietenia? Poate şi sinceritatea? Ştii, oamenii cooperează, se ajută între ei şi fac lucruri bune din compasiune, empatie, din dorinţa sinceră de a atenua suferinţa celorlalţi şi de a-i vedea ceva mai fericiţi.”.

Nu, nu asta aş fi făcut! Cel mai probabil aş fi tăcut din plisc, puneam mâna pe bidinea, vopseam gardul, ba treceam şi la casă dacă era nevoie. Aş fi simţit însă şi ceva disonanţă cognitivă în tot acest timp, adică aş fi fost conştientă de motivele acţiunilor mele şi în acelaşi timp destul de sceptică în privinţa motivelor cel puţin obscure ale lui Tom.

Hai că ne-am cufundat prea mult în universul ficţional al lui Mark Twain. Acolo motivaţiile erau simple, în timp ce în situaţiile din realitate este mult mai mult gri. Un gri pe care, dacă nu-ţi place, îl poţi totuşi spăla cu o găleată-două de vopsea albă.


sâmbătă, 27 septembrie 2014

Arătăm şi noi puţin cu degetul?

După ce am scris articolul despre gândire critică mi-am e-răsfoit e-readerul, curioasă ce se mai ascundea pe acolo (ori este el un device cu conştiinţă, ori mă loveşte pe mine amnezia când sunt întrebată cum am făcut rost de unele cărţi). Hopa! Ultima a lui Ian Leslie! Pe prima (Born Liars) o citisem în primăvară şi m-a inspirat când am scris despre minciunile copiilor. Asta de acum se numeşte…Curious!



Nu ştiu dacă este cea mai bună citită în ultimele luni, dar cu siguranţă este cea care mi-a plăcut cel mai mult, atât de mult încât nici măcar internetul nu a reprezentat o tentaţie până când nu am terminat-o (bine, poate a contat şi ceea ce spunea autorul despre învăţare în era internetului…te-am făcut curios?)

Printre multe alte lucruri fascinante, Ian Leslie vorbeşte despre un deficit de serendipitate cu care ne-am confrunta astăzi, când aproape orice informaţie este disponibilă online (sunt doar parţial de acord). Serendipitate??! Stai, nu fugi! Sau treaba ta dacă fugi, poate dai din greşeală peste ceva interesant. În contextul nostru, serendipitate înseamnă învăţare accidentală, acesta fiind şi sensul original, înainte ca filmul din 2001 să-i dea o altă conotaţie. Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1754, într-o scrisoare a romancierului Horace Walpole în care acesta îi explica corespondentului său cum protagoniştii basmului persan „Cei trei prinţi din Serendip” „descopereau mereu, din întâmplare şi prin perspicacitate, lucruri pe care nu le căutau” (de exemplu o cămilă, dacă nu ştii povestea).

Mi se întâmplă şi mie să mai descopăr câte ceva din întâmplare. Tot printr-un soi de serendipitate în capitolul al doilea al cărţii sale Leslie povesteşte discuţiile pe care le-a purtat în Londra cu Katarina Begus şi Teodora Gliga, cercetător la Centre for Brain and Cognitive Development Birbeck College şi…profesor în programul de master în Științe Cognitive OPEN MIND care da, se întâmplă la Universitatea Bucureşti! Acolo am cunoscut-o şi eu anul trecut (nu, nu m-am înscris cu acte în regulă la masterat, doar am tras cu urechea oarecum incognito). În februarie 2013 Teodora Gliga a susţinut la Facultatea de Psihologie o prelegere intitulată „Copiii, oameni de ştiinţă: originile curiozităţii epistemice”, în care a prezentat câteva dintre experimentele realizate pe copii de către ea şi colaboratorii săi.

Am dat un refresh în memoria de lungă durată (bine, şi prin materialele printate pentru că prin amintirile din acea perioadă colcăiau memory bugs şi alte animăluţe) şi m-am hotărât să-ţi spun şi ţie cum să susţii şi încurajezi curiozitatea copilului înainte chiar ca el să înveţe să pună întrebări. De fapt, el pune întrebări, dar aşa cum poate: uitându-se insistent într-o direcţie, gângurind şi, în jurul vârstei de un an (începând cam de la 11 luni), arătând cu degetul (pointing). Deocamdată doar cu indexul, cu mijlociul învaţă mai târziu!

Toate aceste gesturi sunt foarte importante pentru dezvoltarea lui cognitivă, aşa că ar fi bine să nu le ignori (spuneam că este important să începi cât mai devreme procesul de stimulare intelectuală). Mintea copilului are deja instalate nişte programe prestabilite (selectate) ce-l fac să caute informaţii şi să înveţe de la adult, aşa că încă de la câteva luni este foarte atent la indicatorii din mediul (feţe, voce, chiar direcţia privirii şi expresiile  celor din jur). Când îţi arată într-o direcţie îţi semnalează un interes faţă de un obiect din mediu şi, mai ales, contează pe tine pentru a-i satisface curiozitatea şi a-l învăţa ceva. În funcţie de reacţia ta (cât şi cum îl bagi în seamă, dacă îl iei sau nu în serios), comportamentul se întăreşte sau se stinge, iar odată cu el şi bună parte din curiozitatea şi dorinţa de a învăţa.

Dacă interpretezi gestul doar drept o cerere, probabil îi vei da micuţului obiectul spre care arată şi cam atât. El va învăţa că dacă arată cu degetul va primi lucruri şi va avea tendinţa pe viitor să interacţioneze cu mediul într-o manieră instrumentalistă.

Dacă eşti un părinte mai atent şi mai responsiv înţelegi că un lucru i-a captat interesul şi că este un moment prielnic să-l înveţi lucruri. Spune-i cum se numeşte obiectul şi astfel data viitoare când îţi va mai arăta ceva se va aştepta la rândul lui să primească noi informaţii şi va vedea gestul ca o ocazie de învăţare. Copiii cărora li se oferă cunoştinţe în mod constant arată cu degetul mai des şi tot ei sunt cei care vor pune cele mai multe întrebări mai târziu. Nu uita să stabileşti contactul vizual cu el (dar priveşte şi unde îţi arată) pentru a-i semnala că ai „procesat” cererea şi că i te adresezi personal. De asemenea, vorbeşte-i în acel fel pe care probabil îl foloseşti instinctiv (motherese), mai piţigăiat şi uşor exagerat (dar nu foarte!) pentru că bebeluşul îl preferă şi el instinctiv, se recunoaşte drept destinatarul cuvintelor tale şi devine atent la ceea ce-i comunici (joint attention şi shared intentionality, ca să folosim termenii din psihologia dezvoltării).  

Ce se întâmplă însă dacă în mod repetat îl ignori şi nu-i oferi nici atenţie, nici obiectul spre care arată, nici informaţiile pe care, în felul lui, ţi le cere? Copilul recepţionează mesajul că nu are rost să mai încerce (un soi de neajutorare învăţată) şi treptat va renunţa la gest, oportunităţile de învăţare nu mai sunt valorificare, iar curiozitatea deja începe să se tocească (mai târziu nu va pune prea multe întrebări). Mai mult decât atât, experimentează emoţii negative şi stres când îi este refuzată interacţiunea, după cum poţi vedea într-o demonstraţie a unui cunoscut experiment numit „The still face”:



Hei! Mai eşti atent?? Hai să-ţi mai dea mama ceva de păpat… scuze! eram în alt film, cel de pe  youtube, dar mai am într-adevăr nişte informaţii pentru tine, le strecor cu linguriţa? Într-un alt experiment, Teodora Gliga a constatat că la numai 16 luni copilaşul îşi dă seama dacă informaţiile simple pe care i le dă adultul sunt corecte sau nu. Când mama numeşte greşit obiectul spre care el arată („vrei pantoful?” când era vorba despre un măr) sau se uită nedumerită de parcă nu ar şti ce e aia, copilul din nou se va opri din arătat, „gândind” probabil, exasperat, „Of! la ce mămică ignorantă sau mincinoasă m-a adus barza!”).

Şi ultimul experiment, ca să nu ţi se aplece! Adultul i-a arătat copilaşului două jucării ceva mai elaborate şi a aşteptat ca el să arate spre una dintre ele, după care i-a explicat cum funcţionează respectiva jucărie şi ce se întâmplă când apeşi pe anumite butoane. A plecat cu jucăria, s-a întors după zece minute şi i-a dat-o lui să se joace cu ea. Copilul a luat-o şi a repetat acţiunile observate mai devreme, dovadă că învăţase. Atenţie însă! Unora dintre copii li s-a arătat cum să se joace nu cu jucăria indicată de ei, ci cu cealaltă. După aceleaşi zece minute le-a fost înmânată jucăria, dar de data asta au fost în stare să reproducă acţiunile într-o măsură mult mai mică, deci învăţarea este facilitată şi accentuată de interesul iniţial şi spontan manifestat într-o anumită direcţie de către copil. Infants learn what they choose to learn este titlul articolului în curs de publicare în PLOS, în care Teodora Gliga probabil descrie rezultatele şi prezintă câteva concluzii ale acestui experiment deja povestit lui Ian Leslie (iar eu am fost pe fază şi le-am interceptat convorbirea, sper să-mi înţeleagă curiozitatea!)

Recunosc că m-a entuziasmat foarte tare acest studiu, pentru că este în acord cu sugestia pe care am dat-o şi până acum părinţilor cu care am interacţionat, adică să le ofere copiilor un mediu îmbogăţit şi cât mai multe ocazii de a experimenta diferite activităţi, dar şi autonomia de a selecta ei, din toate aceste posibilităţi, pe acelea care le trezesc cel mai mare interes. Cred că atunci se va produce şi cea mai eficientă învăţare, când interesul copilului este perceput şi înţeles din timp de un adult ce-i va crea apoi condiţiile necesare manifestării şi consolidării prin practică a abilităţilor şi cunoştinţelor dobândite. Sigur că selecţia iniţială o faci tu. Mă îndoiesc că o să-l duci la doi-trei ani într-un poligon de tragere să vezi dacă nu cumva i-ar plăcea să mânuiască pistolul, dar poţi încerca diferite sporturi, teatru de păpuşi, muzee când mai creşte, excursii (poate va deveni antropolog sau explorator), cărţi, dans, concerte, poate chiar circ (dacă nu te sperie ideea că i s-ar năzări să se facă dresor, acrobat sau dracu’ mai ştie ce). Orice-ar fi, nu uita că interesul iniţial, entuziasmul şi plăcerea pe care le manifestă într-o activitate nu sunt suficiente pentru a face performanţă mai târziu, aşa că va urma perioada de practică deliberată.

Constat acum că dau sfaturi altora, însă de multe ori sunt incapabilă să le urmez eu însămi. Aseară ar fi trebuit să fiu în Parcul Tineretului, unde s-au desfăşurat tot felul de evenimente în cadrul Nopţii Cercetătorilor. Citez de pe site: „Ateliere de fizică, experimente, observații prin microscop sau telescop, demonstrații de control mental, vizualizări 2D și 3D, călătorii virtuale prin sistemul solar, realizarea de mini-comete, demonstrații de robotică și inventică, toate vor prezenta cele mai noi descoperiri și invenții, dar și cele mai interesante concepte științifice, iar cei prezenți vor putea iscodi cercetătorii despre cum funcționează fiecare lucru în parte.” Nu am dat cursul invitaţiei pentru că…ploua. Da, în acel moment ploaia nu a constituit o „dificultate dezirabilă” (poate se lipesc şi de mine conceptele din „Make it Stick”) şi nu m-am simţit în „zona proximei învăţări”, prin urmare i-am comunicat sec celui care mă invitase să nu cumva să mă aştepte în parc (cum ar veni, I would do anything (for science), but I won’t do that!). Ştiu, sunt narrow-minded câteodată (narrow-and-deconstruct theory, parcă a Barbarei Fredrickson, dar e posibil să confund ceva aici. O fi şi un pic de ego depletion…scuze, am vrut să spun credinţa în ego depletion, uit mereu că totul e doar în capul meu.




vineri, 26 septembrie 2014

Cuţitul care aduce fericirea

Să ne întoarcem la studiile despre fericire! Aşa, că tot am citit adineauri articolul lui Andrei Pleşu în care se declară „temeinic nefericit, mereu şi parcă din ce în ce mai nefericit”. Hmm…poate îi sugerez acum ceva ce i-ar mai schimba starea…măcar pentru 12 luni.

Dacă te întrebi de ce sar de la un subiect la altul în articole…unul dintre motive este aplicarea unei tehnici de învăţare numită interleaved practice. Se pare că pentru o învăţare eficientă şi mai ales durabilă este de preferat să alternezi şi variezi temele şi exerciţiile, să laşi ceva timp între perioadele de studiu, să te opreşti înainte să simţi că stăpâneşti complet subiectul şi să treci la ceva nou, urmând să revii altădată, de exemplu ziua următoare (somnul consolidează amintirile în hipocamp). Asta încerc şi eu să fac pentru mine, iar tu, dacă mă citeşti constant, „suferi” practic acelaşi tratament. Interesant este că tehnica, a cărei eficienţă este confirmată de numeroase studii, nu este deloc îndrăgită de cei care învaţă. De ce? În primul rând pentru că intuiţia îi păcăleşte cum că e mai bine să înveţi şi să repeţi ceva dintr-un foc, până simţi că ştii bine şi abia apoi să abordezi ceva diferit. În al doilea rând, pentru că este frustrant şi ceva mai dificil să reiei după o zi-două informaţiile din urmă. Hai să-ţi spun ceva! Aceste dificultăţi favorizează de fapt procesul de învăţare tocmai pentru că formează reactualizarea informaţiilor, retragerea lor repetată din memoria de lungă durată. Cu cât mai des eşti nevoit să le reactualizezi, cu atât mai accesibile devin ele pentru viitor. Imaginează-ţi o bibliotecă plină de cărţi pe care le-ai citit cândva. Pe unele le-ai mai răsfoit din când în când, pe altele le-ai lăsat neatinse şi pline de praf. Din care îţi vei aminti mai multe lucruri? Robert Bjork vorbeşte despre „dificultăţi dezirabile”: acele momente suficient de frustrante încât să favorizeze învăţarea, dar nu atât de frustrante încât să o împiedice. Pentru că tot vorbeam de mindset, persistenţa când întâlneşti greutăţi, credinţa că dacă depui efort vei reuşi să le depăşeşti şi folosirea erorilor drept ocazii de învăţare te ajută să nu abandonezi şi să faci faţă provocărilor inerente. Până şi anumite dificultăţi perceptuale facilitează reţinerea şi înţelegerea unui text: de exemplu, un font ciudat sau nişte litere mai mici. Ce simpatic eşti când te holbezi aşa la mine!

După cum probabil îţi aminteşti, săptămâna trecută citeam Stability of happiness. Ţi-am spus atunci şi ţie câteva concluzii desprinse din sutele de studii (meta şi psih)analizate de autori, unele dintre ele nuanţând tabloul creat de celebra cercetare a lui Brickman, altele atrăgând atenţia asupra dificultăţilor conceptuale şi metodologice de a măsura şi studia „fericirea”. Nu ţi-am spus însă tot. Ne adaptăm în general la evenimentele pozitive de viaţă, mai ales dacă nu facem eforturi deliberate de a contracara această tendinţă prin practicarea recunoştinţei sau prin căutarea activă a unor elementelor de noutate (de exemplu, în cazul cuplului, diversificarea activităţilor comune).

No discrete event has definitely been shown to improve satisfaction, although cosmetic surgery is a candidate.

Îţi imaginezi că întâlnind această frază am devenit pe loc curioasă şi m-am dus repede la sursa citată: Well-BeingFrom the Knife? Psychological Effects of Aesthetic Surgery.

Vrei să îl citeşti şi tu dar constaţi că e disponibil numai cu plată? Poţi considera asta o dificultate dezirabilă.

Autorii au constatat că cei care au suferit o operaţie estetică chirurgicală erau, după un an, mai fericiţi decât înainte şi decât  grupul de comparaţie format din persoane care încă nu urmaseră procedura.
  
Given mixed findings in past research and the hedonic tread­mill effect, whereby levels of life satisfaction typically begin returning to trait levels within a year of a major life event (Brickman & Campbell, 1971; Diener et al., 2006), long-term (1-year) changes in self-esteem, quality of life, well-being, and psychopathology were expected to be small.

Overall, it appears that aesthetic surgery can indeed have positive effects in multiple domains, helping patients to feel better about a specific feature and meet their goals regarding that feature, more generally increasing feelings of general well-being, life quality, and attractiveness and decreasing anxiety and dysmorphia while having a smaller impact on less directly related psychopathology, such as depression and social phobia. Perhaps surprising, given the hedonic treadmill effect in other domains, whereby major life events tend to have relatively short-term effects on happiness, the positive outcomes for aesthetic surgery appear to be stable, at least over the course of 1 year. Although research has shown that many to most major life changes produce effects than can be powerful but ultimately do not last, because set-level well-being tends to return to an individual’s norm within a year (Brickman & Campbell, 1971; Diener et al., 2006), it may be that embodied changes via aesthetic surgery can produce more permanent psychological change than more temporary or malleable life events, such as relationship changes, relocations, and so on.

Sunt curioasă dacă se va menţine această creştere a stării de bine şi în anii următori. Ar fi interesant de asemenea să se compare schimbările survenite în urma operaţiei estetice cu cele obţinute (sau nu) prin şedinţe de psihoterapie sau, glumesc acum, prin lectura unei cărţi motivaţionale ce te îndeamnă să gândeşti pozitiv şi să-ţi repeţi întruna „sunt frumos/ frumoasă şi sexy”, „nasul meu este perfect aşa cum e”, „pielea mea e întinsă şi elastică”.

Am putea vorbi la nesfârşit despre aspectele etice; operaţia estetică întăreşte anumite stereotipii despre frumuseţe şi poate fi considerată dovadă de superficialitate, respingerea imperfecţiunilor fireşti, incapacitatea de a te accepta pe deplin sau chiar presiune socială şi avantaj competitiv neloial pentru că nu oricine îşi permite să apeleze la asemenea soluţii; cam aceleaşi lucruri le-ai putea spune însă şi despre un ruj. În plus, în acest univers frumuseţea fizică îţi oferă într-adevăr numeroase avantaje, adică oamenii atrăgători sunt evaluaţi şi trataţi semnificativ diferit (în bine) faţă de cei mai puţin norocoşi – vezi aici.

Nu aş spune că operaţia estetică este singura cauză a creşterii fericirii, ci mai degrabă triggerul declanşator al unei cascade efecte pozitive. Dacă erai nemulţumit de nasul tău şi încă din copilărie ai fost complexat de aspectul fizic, probabil că multe aspecte ale vieţii tale au fost afectate. Odată remediată situaţia, stima de sine a crescut, la fel şi aşteptările ce-ţi modelau interacţiunile cu cei din jur. Ai prins mai mult curaj în relaţiile sociale, te-ai prezentat mai încrezător şi la interviuri, ai început fiecare zi experimentând emoţii pozitive atunci când te-ai privit în oglindă. Ţi-ai modificat credinţele în baza unui feedback al realităţii – nasul tău chiar arată acum mai bine, nu este doar un refren fals pe care încercai în zadar să ţi-l repeţi în timp ce te lua groaza când te ciocneai de imaginea reflectată în vreo vitrină. Toate aceste modificări s-au întărit reciproc prin bucle de feed-back (credinţe, emoţii, comportamente) ce au dus la o calitate a vieţii mai bună şi, în ansamblu, la ceva mai multă fericire.

Cred (sunt optimistă) că cascade de efecte pozitive se pot observa sau provoca în numeroase alte situaţii pornind de la schimbarea unor circumstanţe defavorabile atât la nivel individual cât şi la nivel social. Există de exemplu un decalaj clar între şansele cu care pornesc în viaţă (şi la şcoală) copiii proveniţi din familii foarte sărace faţă de cei măcar din clasa mijlocie. Reducerea pe cât posibil (nu vorbeşte nimeni de eliminare) a diferenţelor economice ar putea fi un obiectiv social dezirabil; la fel şi măsurile publice ce contribuie la o calitate superioară a vieţii.

Voiam să-ţi mai povestesc câte ceva, dar ar fi mai înţelept să mă duc să-mi fac somnul de frumuseţe… nu de alta, dar chiar aş prefera să nu ajung la cuţit(e).








miercuri, 24 septembrie 2014

Gândire critică şi învăţare


Am o veste proastă pentru părinţi: şcoala nu dezvoltă gândirea critică a copiilor tăi, deşi la nivel declarativ o promovează ca scop al educaţiei. Ştiai? Da, ştiu că ştiai, dar nu cred că ştiai şi care este magnitudinea fenomenului: abilităţile de gândire critică ale elevilor (americani, dar cred că nu numai) de clasa a 12-a sunt cam aceleaşi ca ale celor de clasa…a patra!!! Halucinant! Mai să cred că am halucinaţii când am citit asta într-o carte publicată…poimâine! Eşti rău acum! 26 septembrie e data anunţată pe amazon pentru formatul hardback, dar cartea există deja, am citit-o eu, am şi martori (colegii exasperaţi că nu au reuşit să mă ia cu ei în pauzele de masă şi de cafea).

Teaching Kids to Think Critically: Effective Problem-Solving and Better Decisions, autor: Clifton Chadwick




După vestea asta proastă poate speri să-ţi dau şi una bună. Depinde cum o iei: gândirea critică se învaţă, cu cât se începe mai devreme cu atât mai bine şi s-ar părea că această responsabilitate îţi revine ţie (eventual şi patenerei/ partenerului tău).

Ce ar trebui să se înveţe la şcoală şi nu se face? Chadwick vorbeşte despre: metacogniţie, abilitatea de a integra învăţarea formală cu cea informală, discriminarea între cunoştinţe declarative (knowing what) şi cunoştinţe procedurale (knowing how), capacitatea de a accesa, selecta şi evalua informaţiile relevante dintr-o lume saturată de informaţii, abilitatea de a crea, de a transfera cunoştinţele, lucrul în echipă şi cooperarea, posibilitatea de a te integra în câmpul muncii, deci nişte cunoştinţe adaptate cerinţelor actuale şi provocărilor secolului nostru.

Mai pe scurt, şcoala ar trebui să te înveţe CUM să înveţi şi CUM să gândeşti. În realitate, ea te învaţă CE să înveţi şi CE să gândeşti.

Cum îi înveţi tu pe copii să înveţe şi să gândească? În primul rând informându-te pe cont propriu, din cât mai multe surse (de încredere). Articolul meu nu ar putea fi suficient. Nici măcar cartea lui Chadwick. Însă există multe resurse informaţionale, pe care am încredere că le poţi consulta, confrunta, analiza în mod critic pentru a alege ceea ce se potriveşte cel mai bine copiilor tăi, iniţial în acord cu valorile şi atitudinile tale, pe care probabil (sau inevitabil?) încerci să le transmiţi şi lor.

Copilul tău învaţă când este foarte mic mai mult decât o va face toate viaţa. De ce? Pentru că la început totul este nou. Mediul înconjurător este plin de informaţii şi provocări la care trebuie să se adapteze. Curiozitatea este naturală, chiar vitală (adesea din necesităţi practice). Ipoteza mea este că treptat curiozitatea se toceşte şi pentru că, atunci când copilul a acumulat suficiente informaţii cât să se descurce, aceasta nu mai reprezintă o prioritate şi o nevoie la fel de mare.  Curiozitatea (ingredient necesar în gândirea critică) se pierde încă din copilărie, dar nu este chiar totul pierdut: se poate încetini, chiar stopa procesul dacă îi creezi un mediu în care i-o stimulezi şi/ sau dacă o are înscrisă cu litere indelebile în ADN (există un C şi acolo, ştii ce reprezintă?).

Cum îţi însoţeşti copilul în aventura lui de descoperire şi înţelegere a realităţii? Sprijinindu-i şi facilitându-i procesele de asimilare şi acomodare (mă refer acum la modelul piagetian al dezvoltării cognitive, poate simplist în lumina psihologiei cognitive moderne, dar util ca punct de pornire). Asimilarea înseamnă acumularea de noi cunoştinţe, ceea ce şcoala chiar realizează, deşi într-un mod disfuncţional, fără legătură cu preocupările reale ale celui mic. Copilul tău se joacă cu informaţiile aşa cum ar face-o cu nişte cuburi din care construieşte o imagine (o schemă). Să zicem că în fiecare zi îi oferi câte un fruct nou, spunându-i cum se numeşte, unde se găseşte şi chiar ce beneficii are. Azi îi aduci un măr, mâine o pară, poimâine o portocală, mai târziu nişte mure („care ajută creierul să se dezvolte” – găseşti tu o formulare adecvată vârstei lui pentru a-i sugera neurogeneza). Mărul, para, caisa, portocala, murele devin nişte cuburi care, prin asimilare, se constituie într-o schemă: FRUCT. Peste vreo două săptămâni vii însă cu o lămâie. Îi dai să guste şi îl întrebi cum i se pare fructul de astăzi. Probabil că va fi nedumerit. În schema sa, fructele erau dulci. Lămâia este...acră. Asimilarea noului cub presupune şi acomodarea schemei. Nu toate fructele sunt dulci. A primit o informaţie care nu se potriveşte cu ceea ce ştia până în acel moment. 

Acomodarea este mai grea decât asimilarea pentru că presupune ieşirea din zona de confort şi găsirea unui nou mod de aranjare a cuburilor (informaţiilor) existente. Mulţi adulţi nu reuşesc nici ei această integrare şi, prea puţin dornici să-şi actualizeze schemele, preferă să scape de informaţia nouă, fie neacordându-i atenţie, fie găsind tot felul de motive pentru a o respinge (biasul de confirmare: şi ce dacă spun ăştia că pământul se învârte în jurul Soarelui?! eu văd cu ochii mei Soarele cum se plimbă pe cer!)

Asimilarea este o parte importantă a procesului de învăţare, dar insuficientă. În zilele noastre, când găsirea informaţiilor nu mai este o problemă, utilitatea asimilării fără acomodare este aproape egală cu zero. Este ca şi cum ai avea nişte cuburi dar nu poţi construi nimic cu ele sau construieşti nişte scheme disparate pe care nu reuşeşti să le pui în legătură sau să le accesezi în viaţa reală. Înveţi integrale, dar nu ştii la ce folosesc. Faci filozofie la şcoală, înveţi pentru o notă mare, dar nu-ţi pui întrebarea cum poţi transfera abstracţiunile alea în ceva mai concret. Înveţi definiţii, dar nu-ţi pui întrebări şi nu ţi le traduci în secvenţe cu sens pentru tine.

De asemenea, asimilarea este un chin când nu ştii să înveţi pentru că nu ţi-a prezentat nimeni strategiile cognitive cele mai eficiente pentru a reţine şi ordona informaţiile mai uşor. Chadwick recomandă folosirea hărţilor conceptuale pentru înţelegerea relaţiilor dintre informaţii; există numeroase site-uri cu concept maps deja elaborate, dar  mai stimulativ şi eficient este să-ţi provoci copilul să-şi creeze propriile hărţi, astfel cunoştinţele se fixează într-un mod activ, nu doar reproductiv. Pentru memorare...roagă-te la zei! Adică zeiţei Mnemosyne, cea care a inspirat termenul de mnemonic – tehnică de encodare a informaţiilor prin formarea unor asocieri cu ceva cunoscut sau uşor de reţinut (Chadwick o recomandă, alţi autori sunt sceptici). Una din cele mai cunoscute forme este învăţarea unui cuvânt folosind într-o propoziţie primele litere ale respectivului cuvânt. De exemplu, ca să reţii „mnemonic”, te gândeşti la enunţul dat de Chadwick, My neighbor eats mounds of neopolitan ice cream sau şi mai bine construieşti tu o propoziţie nouă, de exemplu My neighbor execrates my occasionally nasty, irreverent comments.

Când copilaşul a învăţat să citească este momentul să vedeţi împreună nu doar dacă recunoaşte literele, ci şi în ce măsură a înţeles textul. Ca să-i dezvolţi abilităţile de reading-comprehension (hihi) dă-i să citească un text potrivit vârstei şi cunoştinţelor lui (adică uşor peste ce ştie deja) şi roagă-l să-ţi facă un rezumat sau să identifice ideile principale. Dacă poate să vină şi cu o interpretare personală şi să aducă în discuţie ceva nou, atunci poţi considera că eforturile voastre au dat roade.

Nu ştiu dacă există un instrument mai eficient în stimularea curiozităţii şi încurajarea gândirii critice decât ÎNTREBĂRILE. Slavă domnului, copiii pun întrebări din plin...cel puţin dacă nu sunt descurajaţi! Ei îţi cer ţie nişte cuburi (informaţii, nu ai uitat analogia). Adesea te vor pune în încurcătură pentru că nu ştii ce să le spui. La început este uşor, dar pe măsură ce copilul creşte întrebările devin tot mai dificile. Ai mare grijă ce cuburi îi dai pentru că le va folosi în alcătuirea acelor scheme pe care se fundamentează înţelegerea lui a realităţii. Este simplu să-i spui că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Ce te faci însă când te întreabă ce e universul, cum s-a format el sau ce a fost înainte de Big Bang? Cum e cu fizica cuantică? Care este relaţia ereditate-mediu? Cum funcţionează creierul? Există universuri paralele? Estratereştri? În mod sigur nu ai nişte răspunsuri clare şi este normal să fie aşa. Recunoaşte asta! Dă-i cuburile care există în prezent, dar spune-i că unele sunt momentan nişte ipoteze şi este posibil să se schimbe, deci să fie pregătit pentru acomodare Cunoaşterea este fluidă! Schemele se adaptează şi se construiesc pe măsură ce apar cuburi noi. Sunt domenii şi subiecte controversate, unde nu există consens nici măcar la nivelul oamenilor de ştiinţă ce studiază îndeaproape respectivele fenomene. Spune-i asta! Chiar dacă tu eşti îndrăgostit de o teorie, prezintă-i şi teoriile alternative, limitele lor, controversele, ceea ce nu este încă (complet) înţeles, stabilit, ştiut în domeniile de cunoaştere. Lasă-l să asmilieze cuburile într-o manieră echilibrată, dar şi personală. Poate vei observa că îşi constuieşte cu ele o schemă diferită de a ta sau că acordă prea mare importanţă unor „construcţii” care ţie ţi se par o pierdere de timp sau lipsite de valoare; abţine-te să-i distrugi eşafodajul la care lucrează cu bucurie doar pentru că tu ai fi preferat să folosească alte cuburi.

Pasiunea pentru un domeniu începe cu o mare curiozitate şi cu nenumărate întrebări, după cum povesteşte Oliver Sacks într-un minunat fragment autobiografic publicat în The New Yorker. Până acum am vorbit despre întrebările puse de copil, la care tu cauţi să răspunzi. Cel puţin la fel de importante sunt întrebările pe care i le adresezi tu şi pe care îl înveţi să şi le adreseze singur. A-l ajuta să înveţe înseamnă să-l ajuţi să conştientizeze cât ştie deja şi cât mai are de învăţat. Este un pas către metacogniţie. Al doilea pas este să se întrebe şi să te întrebe lucruri precum:

La ce îmi foloseşte ceea ce învăţ acum?
Am suficiente dovezi să mă încred în această informaţie?
Ce nu se ştie încă despre acest subiect?
Am suficiente informaţii pentru a trage o concluzie?
Există şi explicaţii alternative la care nu m-am gândit până acum?
Sunt şi informaţii relevante cărora nu le-am acordat suficientă atenţie?

În acest moment probabil înţelegi de ce şcoala nu promovează în mod real gândirea critică. Ar însemna să-i ofere posibilitatea elevului de a respinge cuburile pe care sistemul i le întinde de-a gata şi de a căuta şi alte cuburi, pe care mulţi dintre profesori nu le au în dotare pentru că nu le-au asimilat şi/ sau acomodat la rândul lor. Chiar şi tu ca părinte s-ar putea să nu accepţi prea uşor o întrebare de tipul “Mami/ tati, dar tu de ce crezi ceea ce crezi?” sau “Mami/ tati, nu cumva mi-ai spus ieri ceva greşit sau măcar incomplet?”. Cum reacţionezi când copilul a descoperit nişte cuburi dintr-o altă cutie, de a cărei existenţă poate nici nu ştiai sau despre care ai fi preferat ca el să nu ştie? Cum reacţionezi când ai greşit şi tu sau când nu ştii ce să răspunzi? Poate că în prima clipă te simţi frustrat, respins sau ameninţat de cuburile găsite de copilul tău. Depinde de mindsetul tău. Dacă ai acel mindset de creştere pe care-l doreşti şi pentru el vei folosi propria greşeala ca pe o ocazie de învăţare (chiar de a învăţa împreună) şi vei asimila cuburile întinse de copil în schemele tale, realizând şi acomodarea care poate se impune. 

A învăţa (împreună cu) copilul mai presupune, pe lângă transmiterea de informaţii, crearea unui mediu securizant, suportiv, încurajator, axat pe cooperare, entuziasm, pe bucuria de a explora, de a se juca, de a descoperi şi de a creşte în fiecare zi. Relaţia şi rezonanţa emoţională (attunement) sunt fundamentale; mindset şi...mindsight – vezi cărţile lui Carol Dweck şi ale lui Daniel Siegel!

Ca să închei tot cu o întrebare, eşti sigur că îţi doreşti un copil care gândeşte critic? Mă îndoiesc că va fi cel mai ascultător şi mai cuminte copil. De asemenea, o persoană deprinsă să analizeze critic cuburile din jurul lui probabil nu va lua premiul pentru “angajatul lunii” în caz că va ajunge să lucreze într-un cubicle.
















luni, 22 septembrie 2014

Waiting for...Merlot

Spre sfârşitul luniii viitoare va începe Festivalul Naţional de Teatru, eveniment pe care îl aştept cu nerăbdare şi entuziasm. Mă uit pe program, selectez piesele care mi se par interesante, îmi întreb vecinii ce mi-ar sugera (ca să fiu consistentă cu articolul precedent) şi, bineînţeles, mă interesez când se pun în vânzare biletele ca să-mi pot procura unu (bine, mai multe!). Ştiu din anii trecuţi că voi fi nevoită să stau la coadă pentru asta, dar nu mă îngrijoează perspectiva, mai ales că am în faţă nişte date..îmbucurătoare (coming soon).

L-am ochit din prima pe Noul locatar. Cum prevăd o experienţă foarte plăcută, nu prea aş vrea să-l las să-mi scape! Mai ales că este o ocazie unică: vine tocmai de la Teatrul din Baia-Mare, unde nu cred că voi ajunge prea curând pentru că de obicei nu alerg după...nimic (am făcut o excepţie pentru Necuratu’, când am fost la Sibiu (şi) ca să văd Faust). Noul locatar este o piesă scurtă mai puţin cunoscută a lui Eugen Ionescu, pe care nici nu-mi amintesc să o fi citit, ceea ce e foarte bine: rar merg la puneri în scenă clasice şi/ sau la piese ale căror subiecte mi le amintesc; cu cât ştiu mai puţin înainte cu atât îmi place mai mult ceea ce văd. Cum piesa se înscrie în teatrul absurdului, cresc şansele ca experienţa plăcută să nu se estompeze la scurt timp după ce cade cortina, adică să nu mă adaptez (îmi va da de gândit, un anumit timp de mind wandering pe care-l numesc mind-wondering pentru că, răstălmăcindu-l puţin pe Killingsworth, aş spune că „a wondering mind is a happy mind”). De asemenea, cochetez cu ideea să cumpăr două bilete, pe de o parte pentru că am citit studiile despre care ţi-am vorbit săptămâna trecută, pe de altă parte pentru că nu-mi place să cochetez doar cu idei.

Cât despre „Noul Locatar”, aflu de la Marie-France Ioesco că ar surprinde invazia lucrurilor materiale care ne sufocă, în dauna celor spirituale, în dauna unei spiritualităţi absente fiindcă a fost îndepărtată, evacuată, îngropată de acumularea materială. Această temă a acumulării obiectelor, a lucrurilor materiale ce reprezintă triumful neesenţialului, triumful neantului care ne paralizează, este o temă ionesciană prin excelenţă.

Aha! Acumularea de obiecte nu te face mai fericit...ai mai auzit undeva asta în ultmiul timp sau ţi-am atins o pată surdă din ureche (te-a învăţat Ulise să-ţi pui dopuri)? Dacă s-a rătăcit informaţia prin labirintul cohlear, ia de-aici un fir conductor (de înaltă tensiune?), mi-ar părea rău să te pape Minotaurul:experienţele produc mai multă fericire decât achiziţiile materiale, atât în momentul când sunt consumate, cât şi când sunt anticipate sau rememorate. Anticiparea unei experienţe pozitive este o stare plăcută, asta au constatat studiile mai vechi şi mai noi, unul chiar foarte nou, din august 2014, publicat în Psychologica Science şi intitulat sugestiv Waiting for Merlot: Anticipatory Consumption of Experential and Material Purchases. Potrivit autorilor (Kumar, Killingworth şi vechiul meu prieten Gilovich), chiar şi cei care stau la coadă pentru a-şi procura accesul la o experienţă se simt mai bine decât cei care aşteaptă să plătească pentru nişte bunuri materiale.

În astfel de situaţii aşteptarea este trăită, prin simulare mentală, ca un fel de savurare în avans a experienţei. Ţi s-a întâmplat şi ţie să amâni un moment plăcut sau să păstrezi pentru la finalul mesei cea mai apretisantă bucăţică tocmai în scopul de a prelungi plăcerea? Loewenstein s-a prins de figură şi s-a gândit să verifice dacă nu cumva ai fi în stare chiar să plăteşti pentru ca fericirea anticipativă să dureze mai mult. Da, să plăteşti doar ca să consumi mai târziu! Copilaşii tantatlizaţi de Walter Mischell probabil erau prea mici ca să realizeze chestia asta, în schimb subiecţii distinsului profesor de economie şi psihologie au declarat că ar prefera, dacă ar avea ocazia, să-l sărute pe star-ul lor favorit (din ce galaxie?) nu peste cinci minute, ci peste trei zile (eventual stând şi la coadă dacă acesta era supra(so)licitat).

De unde această plăcere a aşteptării şi amânării, vizibilă mai ales în cazul experienţelor? Thomothy Wilson şi Daniel Gilbert vorbesc despre the pleasure paradox. Spre deosebire de achiziţia unui obiect, anticiparea un eveniment viitor conţine o doză intrinsecă de incertitudine şi descurajează astfel adaptarea. Conform modelului AREA, te adaptezi la ceea ce cunoşti, înţelegi şi cataloghezi drept previzibil. O experienţă este prin natura ei imprevizibilă, ţi-o imaginezi la modul abstract şi e suficient loc de necunoscut, surpriză, noutate cât să-ţi ţină mintea ocupată. Ai la ce să visezi. Dacă ai şti în cel mai mic detaliu cum se vor petrece lucrurile nu te-ai mai gândi prea mult la ele şi reacţia emoţională ar fi şi ea redusă. (De-asta spuneam că prefer să merg la teatru şi să nu ştiu în amănunt subiectul; din acelaşi motiv prefer şi poveştile cu ceva mai multă ambiguitate decât filmele clasic hollywoodiene sau decât romanele chick-lit, pe care le-aş uita în momentul imediat următor consumării lor). Oamenii au de obicei o relaţie inconfortabilă cu incertitudinea (provoacă teamă şi clatină iluzia controlului), dar sunt situaţii în care ceva mai mult imprevizibil se dovedeşte benefic şi încântător. Vrei să ştii mai multe? Bine, îţi recomand articolul lui Wilson & Gilbert sau cel în care am sintetizat eu, anul trecut, rezultatele mai multor studii despre incertitudine. Desigur, poţi alege să citeşti mai târziu.

Anticiparea unei experienţe este resimţită mai pozitiv decât cea a unei cumpărături şi deoarece comparaţia socială (ce televizor şi-a tras colegul de birou?) nu este la fel de preganantă, dimpotrivă. În timp ce bunurile materiale induc un mindset competitiv, centrat pe profit, experienţele par a favoriza cooperarea, comuniunea cu ceilaţi, aprofundarea legăturilor sociale şi a unei atitudini de tipul „să ne simţim bine împreună”. (Insist pentru că am semnale că pe planeta extratereştrilor nu m-am făcut bine înţeleasă şi marţienii nu au sesizat că există beneficii emoţionale şi sociale mai importante decât investiţiile financiare, beneficii care fac ca unele acţiuni ale pământenilor să pară în cel mai bun caz inutile, alteori dătătoare de fiori reci).

Atenţie! Nu confunda anticiparea despre care ţi-am vorbit cu fantezia! Savurarea în avans este plăcută, nu şi imaginarea unor experienţe care nu se vor petrece în veci. Gândirea contrafactuală nu te face mai fericit, aşa că te rog să foloseşti simularea mentală doar pentru acele evenimente despre care ştii aproape sigur că se vor produce, şi a căror valenţă emoţională este preponderent pozitivă, altfel incertitudinea nu potenţează nicio fericire, dimpotrivă. Anticipativ nu înseamnă compensator, chiar dacă s-ar părea că sunt şi situaţii când funcţionează şi în acest fel dezadaptativ. (La Aşteptându-l pe Godot nu mă duc, aş fi în stare să urc pe scenă şi să-i iau la palme pe Vladimir şi Estragon!) 



Am făcut această ultimă precizare pentru că mai deunăzi vorbeam cu o prietenă la telefon; întrebată care mai e viaţa ei mi-a spus pe cel mai ingenuu ton cu putinţă:

Eu sunt bine, în lumea mea...Am o relaţie minunată cu X. Numai în realitate nu e aşa.

Şi-a dat imediat seama singură de grozăvia ce i-a ieşit pe gură, aşa că următoarele minute le-am petrecut râzând în hohote. Tot e bine. Râsul este o experienţă savuroasă şi, mai ales, se trăieşte mereu în prezent...chiar şi atunci când râzi de ce-ţi aduci aminte sau de ceea ce mai pui la cale.

Pe curând! (în trei zile?)