Şi de această dată, ziua de duminică a început cu o coincidenţă care m-a
determinat să scriu acum. Era ora 7.22, mă trezisem din somn dar nu mă
îndurasem să mă ridic din pat. Poate
totuşi adorm la loc? Mintea mea însă deja o luase pe câmpii, deşi corpul era
ţintuit la pat. Iată şi pe ce câmpie ajunsese din asociere în asociere (urmează
un fragment din operaţiunea de citire a propriilor gânduri):
Uneori, reacţiile pasiv-agresive sunt,
din păcate, o mostră de normalitate
atunci când trăim într-un sistem anormal sau abuziv. Un sistem abuziv este
acel sistem în care cei care deţin o formă de putere stabilesc regulile jocului
pentru ceilalţi şi impun reguli aberante, pe care grupul este obligat să le
respecte. Un psiholog, de exemplu, dacă vrea să-şi practice meseria, nu are
astăzi încotro decât să accepte normele unui Colegiu al Psihologilor care nu
oferă nici un fel de plus-valoare practicii psihologiei, ci pare focalizat
exclusiv pe colectarea de taxe şi cotizaţii care ajung…unde?! Psihologia în
România abundă în pseudoştiinţă şi este la câteva decenii în spatele psihologie
din Statele Unite, UK şi majoritatea
statelor occidentale şi probabil nu numai. Colegiul Psihologilor
pretinde că măsurile sale vizează alinierea la standardele occidentale, dar nu
văd în ce se traduce această aliniere (în taxe?) câtă vreme o comparaţie simplă
între un manual de introducere în psihologie autohton şi unul american te-ar
împinge, dacă îţi permiţi financiar, să-ţi faci bagajul şi să îţi începi sau
continui studiile psihologice dincolo, peste ocean (la propriu, dar şi la
figurat, pentru că ne desparte un ocean de prostie). Este un Colegiu care ţine
neapărat să existe, dar nu garantează şi calitatea informaţiilor şi
abilităţilor psihologice dobândite de aşa-zişii practicieni, limitându-se la a
vinde pe bani grei nişte acreditări în terapii aiuristice care adesea fac mai
mult rău decât bine clienţilor. Ce poate face un psiholog în aceste condiţii?
Păi trebuie să se înscrie în acest
colegiu, altfel el nici nu se numeşte psiholog. Este un paradox, iar înscrierea
reprezintă o formă de acceptare pasivă a regulilor prost concepute. Rămâne apoi
cu o disonanţă cognitivă foarte greu de redus dacă are o minte ce gândeşte cu
proprii neuroni. Prin urmare, comentează şi critică respectivele măsuri. Unde?
Pe unde poate: pe blog, pe facebook, poate prin câte un ziar. Obţine ceva? Se
schimbă sistemul? Se pare că nu! Deşi nemulţumirile cresc şi marea majoritate a
psihologilor (poate chiar şi a clienţilor lor :P) nu simt că acest Colegiu îi
reprezintă şi că le apără în vreun fel acele interese ce merită a fi apărate (şi
cele financiare, dar şi cele care ţin de etică şi profesionalism), Colegiul
continuă să abuzeze de putere pentru a controla arbitrar tot ce mişcă în
psihologia românească. În aceste condiţii, mulţi psihologi nu au altă variantă
decât a reacţiona pasiv-agresiv: se înscriu conştiincioşi în colegiu (altfel nu
se numesc psihologi, nu?), consimt astfel implicit la măsurile abuzive luate de
acesta, dar pe de altă parte critică acest sistem, fiind cât se poate de
îndreptăţiţi să o facă. Legea e lege, chiar dacă este o lege proastă sau o
formă fără fond. Cu timpul, pentru că nimic nu se schimbă legislativ şi
funcţional, un sistem dictatorial ca acesta induce sentimentul neajutorării învăţate şi/ sau stârneşte comportamante pasiv-agresive.. Nu am ce să fac decât să mă supun legii şi
să mă închin la împărăţie, prezentându-mă cu ciubucul necesar ca să-mi pot
practica meseria. Sunt pasiv. Sunt însă şi furios: mă revolt cum pot, fie
încercând să mai fentez câte o regulă pe ici pe acolo, situându-mă la limita
legalităţii, fie exprimându-mi aceste frustrări (îndreptăţite!) în discuţiile
cu alţii, la fel de lipsiţi ca şi mine de putere de decizie. Acest pattern
pasiv-agresiv este perpetuat. Am însă vreo alternativă? Dacă nu mă înscriu,
nici măcar nu pot vorbi în calitate de psiholog şi va trebui să renunţ la o
profesie pe care o simt ca o vocaţie, care îmi place şi pentru care m-am
pregătit atâţia ani. Dacă mă înscriu
însă, ader practic la „normele lor”, le confer şi mai multă putere, iar în
interior mă simt execrabil pentru că nu am acţionat în acord cu valorile mele
şi am făcut nişte compromisuri morale cu care îmi va fi foarte greu să trăiesc.
Beep, beeep! Era telefonul care îmi întrerupea firul gândului
şi mă atenţiona că tocmai primisem un mesaj pe chatul Facebook. Un prieten
ignora din nou avertismentul meu agresiv de zilele trecute (Dacă îmi mai scrii vreodată la primele ore
ale dimineţii cu prima ocazie când te văd îţi tai degetele alea cu care
tastezi!). Norocul lui că acum nu mă
trezise din somn! Când am văzut ce mi-a scris era să scap telefonul din mână de
uimire, iar sistemul 1 îmi şoptea că vezi,
vezi că există telepatie? (din fericire, am şi un sistem 2 care
contracarează asemenea intuiţii şi judecăţi pripite). Fără să fi abordat respectivul subiect în ultimul timp şi în mod sigur fără să îmi fi implantat în creier
vreun chip care să îi transmită lui la ce mă gândeam exact în acelaşi moment,
mi-a trimis un link la un articol despre cum
să recunoşti o persoană pasiv-agresivă. Îl poţi citi şi tu aici:
https://www.psychologytoday.com/blog/passive-aggressive-diaries/201011/10-things-passive-aggressive-people-say?utm_source=FacebookPost&utm_medium=FBPost&utm_campaign=FBPost
O persoană care comunică pasiv-agresiv este de obicei foarte enervantă. Da,
acea colegă care spune „aaa….trebuia să fiu şi eu prezentă la şedinţă? Am
crezut că nu e necesar” sau partenera ta care te întâmpină seara cu „nu, nu m-am
supărat deloc că ai rămas la o bere cu amicii tăi. Nu mă atinge, mă doare capul
în seara asta, mă duc la culcare, eu am muncit toată ziua, nu ca alţii...alţii aşa, generic, nimic personal!”.
Probabil eşti de acord că este un mod disfuncţional de comunicare, în
comparaţie cu stilul asertiv. Putem însă face deosebirea între
pasiv-agresivitate ca pattern constant (un fel de trăsătură de personalitate)
şi pasiv-agresivitatea ca stare sau răspuns situaţional atunci când nu ai sau nu
percepi că ai avea (distincţie foarte importantă) altă variantă?
Una dintre situaţiile ce aproape că invită la un răspuns pasiv-agresiv
este, cum deja am precizat, abuzul de
putere. De orice fel de putere.
Imaginează-ţi un copil de şase-şapte anişori care are chef de joacă. Vrea
să-şi întindă jucăriile în toată camera, dar mama lui face o criză de isterie
când vede „dezordinea” din camera lui şi începe să ţipe la el: „Strânge-le
imediat! ce e mizeria asta în camera ta? e ca la ţigani! Ai 5 minute să le bagi
pe toate la loc în cutii!”. Copilul este neputincios, ştie că dacă nu se supune
va urma un scandal, va fi certat şi pedepsit. Le strânge, cu lacrimi în ochi.
Este şi furios, sigur că este. Să ne mirăm dacă va „uita” o piesă de lego
plasată strategic lângă canapeaua pe care părinţii se uită la televizor, astfel
încât mama, cu puţin noroc, să calce drept pe ea când pune piciorul jos?
Copilul a mai crescut, este clasa a X-a. Învaţă psihologia după acel manual
de toată jena pe care poate ţi-l aminteşti şi tu. Elevul vrea să dea la
facultatea de psihologie din Cluj (a auzit că acolo sunt şanse să înveţe ceva
mai puţine prostii decât la cea din Bucureşti :D). Pentru asta trebuie să ia notă mare la bacalaureat
– (50% pondere) şi să dea un test grilă bazat pe manualul de liceu. El ştie
că manualul este învechit, dar trebuie
să îl înveţe mecanic şi să asimileze nişte informaţii care nu doar că sunt prezentate total
ne-atractiv, dar pe deasupra multe au fost între timp infirmate de ştiinţa psihologică. Le va învăţa în
silă. Este furios? Cum să nu fie?! Prin urmare, după ce a scăpat de bac (dar
numai după aceea) şi a intrat la
facultate va trimite o scrisoare deschisă în care va semnale starea precară a
învăţământului pre-universitar. De ce numesc asta pasiv-agresivitate? Pentru că
vrând-nevrând s-a şi conformat sistemului, deşi era perfect conştient că este un
sistem prost, dar în acelaşi timp l-a şi subminat prin acea scrisoare. În ce măsură putea face altceva? Cum ar fi ca o mare parte dintre
elevi să refuze să se mai ducă la şcoală în condiţiile actuale? Poate că s-ar
mai putea schimba câte ceva dacă nu ar rămâne, prin acceptare, complicii
acestui sistem? Uşor de zis, greu de făcut! Dacă refuzi să dai un examen pentru
că materia este infectă ţi-ai cam ratat viitorul şi îţi poţi lua
adio de la ideea de a urma o facultate.
Elevul a terminat facultatea la Cluj, a făcut şi un master pe „Consiliere
genetică”, acum vrea să lucreze. Ups! Am ajuns de unde am plecat, pe câmpia
COPSI. Are nevoie de un certificat şi pentru a-l obţine se prezintă în faţa stăpânilor plantaţiei, membrii unei comisii care nici nu înţeleg prea bine ce-a făcut băiatul ăsta la Cluj,
ce înseamnă consiliere genetică şi cum se pupă asta cu ce au învăţat ei pe
vremuri de la Mielu Zlate. Tânărul psiholog prezintă dosarul, scoate banul, îşi
ia certificatul şi pleacă învârtindu-se. Tocmai i-a venit însă o idee de
cercetare: or fi nişte gene comune pentru lăcomie şi ignoranţă? La anu’, când se va prezenta iar
pentru nu ştiu ce aviz, le va pune nişte întrebări incomode psihologilor din
comisie. Ei vor face spume la gură, el va preleva o mostră de salivă şi va
analiza cu atenţie particularităţile acestui ADN. (Numai după ce şi-a plătit
cotizaţia, fireşte!).
Mă opresc aici. Am glumit destul,
acum trebuie să-mi caut hârtiile ca să mă acreditez la Colegiu.