luni, 29 iunie 2015

Despre apetenţa...ba nu, apartenenţa la specia basmului. Un articol dezamăgitor

S-au afişat rezultatele Evaluării Naţionale şi în curând elevii vor fi repatizaţi la licee. Este momentul să îţi spun o poveste.

Îmi imaginez următorul dialog între o mamă şi copilul ei care nu a avut medie de Sava şi a alunecat la un liceu mai obscur din Bucureşti.

Vezi dacă nu ai învăţat mai mult? Ţi-ai ratat viitorul! Nu o să faci mare lucru cu liceul ăsta. Altceva mi-am dorit pentru tine! Trebuia sa intri la un liceu bun, sa mergi pe urmă la o facultate de stat...şi tu ce-ai făcut?N-ai învăţat caracteristicile basmului, de-asta ai luat notă mică la română!  S-a ales praful de visele mele! M-ai dezamăgit!

Am zis dialog? Scuze, este de fapt un monolog, să nu crezi că nu am trecut şi eu prin şcoala generală! Am trecut, ba chiar la un moment dat am învăţat şi ce este basmul, astfel încât mi-e uşor acum să recunosc unul atunci când îl întâlnesc (poate mai puţin când sunt chiar eu imersată în el, e mult mai simplu să deconstruieşti ficţiunile altora decât pe ale tale).

Nu ştiu cât a reţinut copilul despre basm, şi nici nu vreau să mă gândesc cum i-au fost predate genurile şi speciile literare, pentru că nu asta este tema articolului. Cred însă că mamei nu i-ar fi stricat o reactualizare a cunoştinţelor din gimnaziu, poate aşa ar fi recunoscut caracteristicile basmului personal în care trăia şi din care s-a trezit brutal în momentul afişării rezultatelor la examen. Un basm frumos în care a fost odată (ca niciodată) un copil conştiincios şi ambiţios ce trecut cu brio prin probele de foc de la sfârşitul clasei a-VIII-a, a intrat primul la cel mai bun liceu din ţară învingându-i pe ceilalţi adversari şi a trăit fericit alături de părinţii lui, extraordinar de mândri de isprăvile fiului-erou.

Acesta este basmul. Între timp, în realitate, băiatul îşi trăia viaţa aşa cum era ea, diferită de poveştile şi visele din capul mamei. Lipseşte replica lui din „dialogul” de mai sus? Da, lipseşte, deoarece un dialog (veritabil) presupune doi oameni care se ascultă şi care împărtăşesc o realitate comună, lucru imposibil aici, cu o mamă ruptă de realitate, pierdută în fantezii şi mitologii personale.

Dar iată că basmul mamei s-a încheiat brusc, iar finalul nu a respectat canonul clasic al basmelor pentru copii şi adulţi (un fel de fairytale gone bad).

M-ai dezamăgit! îi reproşează ea copilului.

O experienţă frecventă, bănuiesc că ţi s-a întâmplat şi ţie. Îţi aduci aminte când i-ai spus ultima oară cuiva că te-a dezamăgit? Sau măcar când ai gândit-o? Da, se pare că oamenii au acest obicei nesuferit de a-i dezamăgi pe cei din jur. Pardon! Hai să reformulăm:

Oamenii au un alt obicei nesuferit. Ei se amăgesc în mod constant singuri, iar când iluziile sunt spulberate, găsesc un ţap ispăşitor, vinovat că i-a dez-amăgit.

Dez-amăgirea reprezintă ieşirea din basm sau din fantezie. De cele mai multe ori, fantezia ţi-ai creat-o tu însuţi, având o serie de aşteptări ce se dovedesc în final neîntemeiate. Undeva pe drumul tău (iniţiatic? :P) ai confundat aceste aşteptări cu realitatea, apoi tot tu te-ai revoltat că lucrurile nu stau aşa cum ai visat şi că ceilalţi nu s-au grăbit să se conformeze basmului, să se muleze pe acel tipar iluzoriu meşterit de tine. Şi atunci, inevitabil, ai avut impresia că cineva te-a dezamăgit. Dacă îţi place adevărul, nu cumva normal ar fi să-i fii recunoscător pentru că te-a ajutat să ieşi din iluzie şi să revii la realitate? Şi totuşi numai recunoscător nu eşti! Eşti furios! Nu-i mulţumeşti celui care te-a dez-amăgit, dimpotrivă, i-o reproşezi! Observi ironia? Erai foarte ataşat de iluzie. Îţi plăcea. Era o iluzie frumoasă, o poveste nemuritoare, sau cel puţin una pe care ai fi dorit-o nemuritoare. Cum a îndrăznit balaurul ăsta să-ţi ucidă povestea, atât de brutal? De ce a refuzat rolul de erou din basm pe care i l-ai atribuit cu cea mai mare încredere că îl va juca exemplar? De ce nu s-a comportat aşa cum te aşteptai? Cum, cum a putut să te dezamăgească?!

Când eşti dezamăgit, cineva trebuie să fie vinovat, nu? Şi cine altul decât cel care te-a trezit din iluzii? Că doar n-oi fi tu responsabil, tu, cel care te-ai amăgit? Ţi se pare că cel care te-a dezamăgit a greşit. Dar nu cumva este invers? Nu cumva tu ai greşit faţă de cel pe care îl acuzi de propriile dezamăgiri?

Băiatul din povestea de mai sus crezi că se simte iubit şi înţeles de mama lui? Mă îndoiesc. Mai degrabă îşi dă seama că mama lui a iubit tot acest timp pe altcineva, nu pe el. A iubit un copil desprins din poveste, care învaţă conştiincios la toate materiile şi intră la cel mai bun liceu din oraş, împlinindu-i astfel aşteptările. Mama era ocupată să crească şi să iubească un copil imaginar, în timp ce el, copilul în carne şi oase, devenise invizibil pentru ea, dar care apare acum ca din neant şi are tupeul de a o dezamăgi.

Aşteptările sunt nişte lanţuri în care i-ai prins pe cei pe care chipurile îi iubeşti şi care atârnă foarte greu pe încheieturile lor. Atât de greu încât nu se mai pot mişca liber, iar dacă totuşi o fac şi se scutură de lanţ...ah! te-au dezamăgit! Şi totuşi, despre ce fel de iubire vorbim? Cum iubeşti pe cineva pe care l-ai înlănţuit, pe care îl condamni într-un fel să-ţi împlinească aşteptările pentru a-l „iubi” în continuare? Şi cum crezi tu că te iubeşte prizonierul pe care l-ai prins în lanţ? Te las să-ţi răspunzi singur, nu vreau să fiu eu cea care te dezamăgeşte!

Pe de altă parte, a crede că putem renunţa total la aştepări, iluzii şi amăgiri ar fi, în mod ironic, suprema auto-amăgire. Poate doar dacă te retragi în munţi şi meditezi în singurătate, sperând să atingi iluminarea şi să te eliberezi de ataşamente şi expectaţii. Dacă te bate gândul să faci asta şi descoperi că ţi-a reuşit, sfatul meu prietenesc este să rămâi acolo, în munţi sau într-o chilie. Nu de alta, dar dacă vei reveni printre oameni vei risca să fii dezamăgit...descoperind că viaţa socială şi relaţiile conţin intrinsec o parte însemnată de iluzie şi aşteptări pe care nicio meditaţie din lume nu o va distruge în totalitate.

Poţi însă lucra la acea parte, care poate fi mai mică sau mai mare, mai mult sau mai puţin conştientizată, mai rigidă sau mai flexbilă. Nu are sens nici să te judeci atât de aspru pentru tendinţa normală şi umană de a-ţi crea iluzii, aşteptări, de a avea dorinţe pe care le confunzi adesea cu realitatea, dar nu ar strica măcar să le recunoşti înainte de a-i învinovăţi pe alţii pentru ele. Cel mai probabil, vei avea în continuare diverse aşteptări de la cei din jur. Însă vei înţelege că singura cale de a evita sau atenua impactul dezamăgirilor este un pic mai multă atenţie la felurile în care te amăgeşti. Ceea ce va duce simultan şi la mai multă atenţie (şi iubire) acordată oamenilor reali din viaţa ta, diferiţi, fireşte, de eroii din basmul tău.









miercuri, 17 iunie 2015

Sinele adevărat....la pachet cu nişte credinţe false

Te invit la un atelier despre curajul de a fi tu însuţi. M-am trezit de dimineaţă încă visând că trăiesc într-o lume în care oamenii nu sunt alienaţi, ci se comportă în acord cu sinele lor intim, adevărat. Nu încearcă să pară altfel decât sunt, nu se ascund în spatele unor măşti dezirabile social. Sunt autentici, vii, reali şi nu se tem să se arate astfel.

Dacă simţi că ai uitat cine eşti, că te-ai îndepărtat de sinele tău profund, dar vrei să redevii tu însuţi scrie-mi un email şi îţi voi trimite detalii despre atelier.

Sper din tot sufletul că nu voi primi nici un mail sau că, dacă totuşi îmi scrii, o vei face ca să mă întrebi despre ce naiba vorbesc şi dacă am fumat ceva azi-noapte. Nu-i aşa că ai avut totuşi senzaţia că nu eram eu însămi în paragraful anterior?



Ce înseamnă să fii sau să redevii tu însuţi? Care ar fi scopul unui astfel de atelier? Cu ce fel de concepte se lucrează şi cum sunt ele operaţionalizate? Ce este sinele (autentic)? Vrei să te gândeşti temeinic la asta măcar pentru câteva minute? (Nu ţi-ar ajunge o viaţă să răspunzi, dar stai liniştit, mai ai timp în vieţile viitoare, doar sinele va supravieţui distrugerii corpului). Ce, confund sufletul cu sinele, iar tu eşti un cititor avizat care nu crede în suflete, dar care în acelaşi timp ştie că există un sine unic şi indivizibil? Nu cumva perpetuăm aceeaşi iluzie sub o altă formă, adică îmbracată în alte cuvinte?

Sigur, este seducătoare această idee, de a fi tu însuţi. Şi mie îmi place – a se citi pic frecvent în această capcană. Uneori chiar nu este o capcană. Dar de multe ori este. Poate te întrebi de ce şi, mai ales, când?

În primul rând pentru că, atunci când este vorba despre sine, am impresia că fiecare înţelege cam ce vrea. Dacă nu eşti de acord, chiar te provoc să scotoceşti un pic prin literatura de specialitate şi să-mi găseşti acea definiţie a sinelui (self) care se bucură de consensul specialiştilor în psihologie.

Cât cauţi tu ce este sinele, duc provocarea şi mai departe: Despre ce vorbim când (ni se pare că) vorbim despre un sine autentic? Adică există un sine real şi unul fals sau de faţadă? Din nou o idee fermecătoare, mai ales pentru cei care la un moment dat au cochetat cu paradigma psihanalitică (dar nu doar pentru ei). Mie însă mi se pare că suntem în plină tautologie. Eşti mereu tu însuţi, chiar şi din simplul motiv că nu poţi să fii nimic sau nimeni altcineva decât tu însuţi. „Însuţi” este un pronume redundant. Dacă nu eşti tu însuţi, atunci cine eşti? Eu însămi? El însuşi? Tu ne-însuţi? Non-tu însuţi?



Bine, bine, ştiu ce vrei să spui. Câteodată simţi că nu ai acţionat conform adevăratelor tale valori, convingeri, atitudini, fie din cauza unor presiuni externe (ale grupului), fie din cauza unor variabile interne. Sau te-ai purtat atipic, altfel decât în majoritatea situaţiilor obişnuite. Pur şi simplu nu am fost eu însumi, îţi spui pentru a încerca să explici ceea ce ai făcut. Dă-mi voie să ridic din sprânceană! Te cred că ţi-ai dori să-ţi iau apărarea şi să fiu de acord cu tine că într-adevăr tu nu eşti aşa. Dar nu pot. Este aberant, de vreme ce tocmai ce ai fost şi aşa. Îţi convine sau nu, continui să rămâi tu (însuţi) în orice moment. Mi se pare mult mai constructiv atunci să ajustăm un pic self-conceptul, adică schemele noastre despre cum suntem în realitate, plecând de la date cât de cât obiective.

Ai fost tu însuţi şi când i-ai scăpat o palmă la fund copilului, chiar dacă asta s-a întâmplat doar de două ori în toată viaţa ta (sau a lui) de până acum. Eşti tu însuţi şi când nu îndrăzneşţi să-ţi contrazici şeful într-o şedinţă şi ţii pentru tine părerile pe un anumit subiect controversat. Eşti tu însuţi când minţi, chiar dacă de obicei încerci să spui adevărul. Eşti tu însuţi şi când ai un episod depresiv sau un atac de panică. În fine,....eşti tu însuţi chiar şi dacă ai suferit un AVC, ai o tumoră cerebrală, un episod psihotic sau o formă de demenţă senilă. Sigur că după asemenea „evenimente” nu mai eşti acel sine pe care îl ştiai şi poţi deveni de nerecunoscut atât pentru tine cât şi pentru cei apropiaţi. Este cumplit. Înţeleg foarte bine drama celui care trece sau a trecut prin aşa ceva, dar încurajez o anumită acceptare a realităţii şi a prezentului, de aceea „nu mai sunt eu însumi” nu cred că ajută şi aş folosi o altă formulare: „nu mai sunt cum eram înainte, aşa că pentru moment mă voi adapta la ceea ce sunt acum, iar pe parcurs voi vedea şi ceea ce pot încă deveni”.

Dincolo de discuţiile terminologice şi de imposibilitatea logică de a nu fi tu însuţi, mai există cel puţin încă un pericol al credinţei într-un sine autentic. Cum se împacă dorinţa de a fi sau de a rămâne tu însuţi cu aspiraţia firească către auto-depăşire şi dezvoltare continuă? Ce e de prefarat? Să te agăţi de nişte trăsături auto-limitative (aşa sunt eu, mai impulsiv, mai egoist, mai timid, mai leneş, mai puţin dotat intelectual) sau să te consideri, în loc de un produs finit, un fel de work in progress, un proiect perfectibil ce poate fi ajustat şi ameliorat?


Aproape paradoxal, aşa sunt eu, atunci când e folosită drept scuză sau raţionalizare, mi se pare o exprimare la fel de nefericită ca şi precedentul Nu am fost eu însumi. Ce rămâne însă dacă renunţi la ele? Nu ştiu...poate un sine care ştie că oricum este el însuşi în fiecare moment, dar care îşi doreşte să evolueze şi să devină mai mult decât este acum, nu doar să fie „el însuşi”. În aceste condiţii, nu văd sensul unui atelier te ajută chipurile să fii tu însuţi sau să te reconectezi cu nu ştiu ce sine autentic (şi nici nu aş confunda sinele autentic cu sinele ideal).



Închei aici, deşi subiectul este departe de a fi epuizat. Nu ştiu când voi mai scrie. Da, aş putea să-mi asum acum un angajament şi să anunţ public că mâine sau poimâine revin cu un nou articol. Dar nu o voi face. Ştii de ce, nu? Exact, nu aş mai fi eu...