Câteva dorinţe, în ordine

Ştii vorba aia,  fericiţi cei săraci cu duhul? Mda, ai auzit-o, deşi umblă vorba prin cercurile maliţioase că nu provine dintr-o sursă de încredere şi cu atât mai puţin dintr-un studiu peer-reviewed. Dar ştii ce? Aşa e, mon cher! Ignoranţa este sfântă (câteodată). Unele lucruri mai bine să nu le ştii în veci. Sau măcar să nu le afle şi alţii. Degeaba mă uit cu mare interes la cursul lui Michael Smithson despre…ignoranţă! Foarte bun! Ţi-l recomand! Ba nuuu….lasă, uită că ţi-am spus! Cred că de preferat să nu ştii cât de multe lucruri nu ştii despre ignoranţă. Da, să rămâi în întuneric! Deşi mai e o vorbă care-mi răsună persistent în urechi: knowledge is destiny…dar asta e dintr-un alt film..unul văzut ieri şi care încă mă obsedează.

Am un obicei foarte prost…adică el în sine ar fi bun, dacă nu s-ar întoarce frecvent împotriva mea; la o analiză costuri-beneficii atentă, obiceiul ăsta este de-a dreptul îngrozitor! Şi iraţional, desigur, câtă vreme mă face să iau decizii împotriva propriilor interese şi să nu mă pot comporta ca acel Homo Economicus care nu sunt şi nu eşti. 

Nu cred că este o surpriză pentru tine: îmi place foarte mult să aflu lucruri interesante, să „meditez” la tot felul de idei şi – aici e nenorocirea! – să vorbesc şi cu alţii despre subiectele care îmi captează atenţia. Şi ce e rău în asta, zici? Ha! Bate-te-ar darul cunoaşterii să te bată, normal că e rău, băga-mi-aş toate cuvintele înapoi de unde au ieşit! Cum de ce înjur? Pentru că sunt o tipă cultivată, de-aia! Şi pentru că ştiu prea multe: ştiu, de exemplu că există câteva studii ce au arătat cum înjurăturile atenuează durerea…da, iar povestea cu endorfinele din creier, dar ssst! să nu mă audă Lillenfield cum prostesc lumea cu ne(ur)ologisme din astea, dând impresia că neuroştiinţa le ştie pe toate.

Îţi voi povesti şi ţie ce-am păţit. Acum o săptămâna discutam cu un prieten despre teoria compatibilistă elaborată de Harry Frankfurt. Dacă nu o ştii...ce, te aştepţi să-ţi fac un rezumat? Bine, bine, m-ai prins iar, doar ţi-am mărturisit că nu mă pot abţine.

Foarte pe scurt, este vorba despre dorinţe de ordinul I şi dorinţe de ordinul II. Primele sunt cele despre care auzi în mod uzual:

Vreau să mănânc o îngheţată.

Vreau să citesc o carte.

Vreau să înjur.

Vreau să mă culc.

Vreau să văd un film (Frequencies, da? că tot este şi despre free will :P)

Ai şi tu diverse dorinţe? Sigur că ai, altfel ai fi murit de mult! Chiar şi animalele, copiii mici sau persoanele cu un IQ de 50 au dorinţe de ordinul I, iar ele sunt foarte puternice, imperative şi eficiente…în sensul că, în lipsa unor constrângeri exterioare, se traduc imediat într-un comportament. Leul care vrea să mănânce…prinde o zebră şi o haleşte. Un copil care vrea să se joace…se joacă în ciuda chemărilor tale repetate să vină la masă. Un bărbat atras de o femeie o invită să-i vadă colecţia de DVD-uri… asta dacă nu cumva, prin absurd, este posesorul unei conştiinţe suficient de evoluate –sau de supra-evaluată – încât să aibă şi o dorinţă de ordinul II.

Dorinţele de ordinul II sunt un fel de meta-dorinţe sau dorinţe despre propriile dorinţe. Omul, spune Frankfurt, are liber arbitru pentru că deţine această capacitate de a se raporta critic la dorinţele de ordinul I şi de a formula o nouă dorinţă care nu are legătură cu impulsurile primare sau cu tendinţele şi preferinţele lui naturale, ci cu un sistem valoric şi etic. Dorinţele de ordinul II te transformă dintr-un animal într-o entitate conştientă şi responsabilă, întrucât ele îţi permit să decizi ce fel de persoană vrei să fii.  Ai astfel posibilitatea (liberul arbitru) de a nu da curs dorinţelor de ordinul I şi de a împiedica programele automate (instincte şi predispoziţii) de a se materializa în acţiuni şi decizii. De exemplu:

Vrei să nu vrei să mănânci o îngheţată (pentru că te preocupă silueta) şi atunci nu o mănânci.

Vrei să vrei să citeşti o carte, şi o citeşti (aici nu e niciun conflict, dar poate fi expresia unei reflectări mai în profunzime de tipul „îmi place să citesc, îmi vine natural să o fac, iar în acelaşi timp vreau să am dorinţa asta în continuare”).

Vreau să nu vreau să înjur (îmi stă pe limbă un cuvânt obscen, dar vreau să fiu o persoană decentă în exprimare)

Vreau să nu vreau să văd un film în seara asta (am altă treabă, trebuie să fac o traducere…never mind I’m actually doing something else right now :P).

Ţi-e clar, da? Îţi place teoria? Crezi că are sens? Sau ne complicăm inutil cu dorinţe despre dorinţe când conceptul de auto-control ar fi poate mai potrivit şi cu o mai mare putere explicativă? În plus, este dorinţa de ordinul II o adevărată dorinţă din punct de vedere psihologic? Nu cumva avem mai degrabă două dorinţe contradictorii şi, când decidem, pur şi simplu una dintre ele este mai puternică decât cealaltă? Vrei să mănânci îngheţată dar vrei şi să slăbeşti şi în acest moment a doua câştigă şi tu reuşeşti să te abţii. Mâine e posibil să mănânci acea îngheţată, mai ales dacă intri în magazin să-ţi iei legume şi brânză degresată dar, stând la coadă la casă, vezi frigiderul ăla atât de aproape de tine şi, fără să-ţi dai seama, ai şi pus mâna pe un TOP GUN Cheesecake cu migdale şi aromă de mascarpone…so much for your free-will and welcome to the real, nudging world!

După cum ţi-ai dat seama, am niscaiva probleme cu teoria lui Frankfurt. În definitiv, îi explicam şi prietenului meu, de ce ar consta liberul arbitru în dorinţele de ordinul II? Nu este o limită arbitrară? Dacă o conştiinţă într-adevăr superioară ar trebui să-şi întemeieze deciziile pe dorinţe de ordinul III, superioare celorlalte? Pare complicat, dar nu e chiar aşa. De exemplu:

Vreau să înjur- dorinţa de ordinul I

Vreau să nu vreau să înjur- dorinţa de ordinea II motivată de o valoare, nu vreau să fiu genul de persoană care înjură ca-n codru.

Vreau să nu vreau să nu vreau să înjur- dorinţă de ordinul III, pentru că în acelaşi timp am citit studiile amintite, am înţeles că înjurăturile eliberează nişte opioide de care am mare nevoie acum şi, dorind să fiu acea persoană raţională care ia în serios psihologia ştiinţifică, decid că dorinţa de ordinul II (de a nu înjura) este nefondată, puerilă, deci aleg să acţionez împotriva ei.

Damn it! 

Ah, şi tot nu ţi-am explicat de ce sunt plină de draci! Regret amarnic faptul că i-am povestit acelui prieten teoria dorinţelor de ordinul II!

Astăzi mă plângeam tot lui la telefon că am de tradus ceva pentru serviciu până luni. Da, aş fi putut să termin dacă mă apucam mai devreme, dar, cum am o relaţie specială cu timpul (ce vrei, cică ar fi specifică femeilor din zodia mea!), nu am făcut-o şi va trebui să lucrez şi în week-end.

- Sper că vrei să-mi propui să te ajut…îmi spune el.

- Nici prin cap nu-mi trecuse! Dar văd că ţi-a trecut ţie! Acum, dacă tot ai adus vorba şi eşti drăguţ…aş putea să-ţi trimit câteva pagini!

- Andreea, vreau să te ajut!

- Da? Mulţumeeeesc! Păi în acest caz…

- Stai aşa! Nu o să te ajut!

- Păi cum?

- Păi vreau să te ajut, dar ştii teoria cu dorinţele, mi-ai vorbit despre ea! Am şi o dorinţă de ordinul II, pe lângă imboldul de a te ajuta. Vreau să nu vreau să te ajut! Ai avut tot timpul din lume să traduci, nu e corect să îmi pasezi mie acum sarcinile tale şi eu să-ţi sar repede în ajutor! Şi te rog eu frumos să nu mai insişti, pentru că mi-e teamă că o să cedez! Nu vreau să mă convingi! Pe urmă o să spui despre mine că sunt un animal fără liber arbitru, care nu-şi poate îndeplini dorinţele de ordinul II!

Ce-am făcut, Doamne?! Ce mi-a trebuit să-l pomenesc pe Frankfurt, arză-l-ar focul să-l ardă trei eternităţi de-cum încolo!

Şi acuma cum o dreg? Auzi la el, nu vrea să-şi urmeze impulsul natural de a mă ajuta! Cică nu e un animal fără liber arbitru! Dar oare l-aş putea convinge că este un Supra-Om? Un superman care nu se opreşte la dorinţele de ordinul II şi va vrea să nu vrea să nu vrea să mă ajute? Aşa să ne-ajute Sfântul Duh Cel Înţelept!