Doar pentru majori şi vaccinaţi (anti-vaxxerii sa stea departe, mi-e teamă de contagiune)

În ultimul articol am avansat o idee periculoasă: câteodată, ignoranţa este benefică, iar informaţia poate duce la consecinţe nedorite, chiar cu efecte catastrofale. Găseşti şi tu câteva contexte în care este mai bine ca anumite lucruri să nu fie ştiute? Să nu fie studiate? De exemplu, am trăi într-o lume mai bună (şi utopică) dacă nici un stat nu ar investi eforturi, bani şi multă cunoaştere şi inteligenţă în perfecţionarea armelor de distrugere în masă? Am abordat ceva asemănător aici, când am vorbit despre cum creierul uman, cu structurile sale arhaice imposibil de schimbat în câteva generaţii, adesea nu este pregătit pentru a folosi înţelept tehnologia pe care tocmai prin înaltele sale abilităţi cognitive o dezvoltă într-un ritm tot mai rapid. Un alt exemplu care preocupă unele cercuri ştiinţifice: după ce cercetătorii identifică secvenţa de ADN a unui virus (precum H1N1 – s-a întâmplat în 2005), oare este mai bine ca astfel de informaţii să fie făcute publice sau să fie ţinute secrete pentru a evita un eventual atac bio-terorist?

Acelaşi raţionament se poate folosi şi în planul ideilor. Şi acestea se pot dovedi periculoase şi, precum viruşii, se pot difuza în reţea, contaminând sufletele inocente. Uită-te doar la câte studii există astăzi în psihologie pe problematica mindsetului. Şi ce este acest mindset până la urmă? Un sistem de credinţe. Ce fel de credinţe? Adevărate? Este inteligenţa până la urmă maleabilă (mă refer la IQ)? Nu contează! Poftim, cum nu contează? Well, din perspectiva mindsetului, nu contează dacă e sau nu adevărat. Ceea ce contează este caracterul funcţional sau efectele credinţei tale că poţi sau nu deveni o persoană mai inteligentă. Dacă crezi că inteligenţa poate fi crescută sunt şanse mari să depui mai mult efort în activităţi, să te comporţi ceva mai inteligent şi să obţii performanţe mai înalte (nu, nu am spus neapărat şi un IQ superior...but you keep trying and working!). Gândeşte-te şi la optimism, cu toate avantajele lui. Ah, şi, desigur, la stres! Crezi că stresul este nociv sau, dimpotrivă, benefic? Indiferent de cum este stresul, dacă tu îl consideri mai degrabă nociv sunt şanse mari chiar să suferi mai multe dintre consecinţele lui negative. Aşa că aruncă-l pe Sapolsky din bibliotecă şi dormi cu McGonnigal pe pernă...apropo, aştept cu mare interes nişte studii care vor arăta că sleep deprivation ne afectează doar dacă credem că dormim prea puţin. Poate dacă avem credinţa că 4-5 ore de somn sunt suficiente efectele negative vor dispărea şi ele ca prin minune...şi noi vom trăi într-o societate cu oameni sănătoşi şi fericiţi care, deşi se stresează şi nu prea mai dorm, au un mindset de creştere, muncesc cu mult spor şi sunt plini de optimism când se uită spre viitor...Nu ştiu cum a scăpat încă singurătatea din ecuaţia asta: cică ea ne-ar afecta indiferent de credinţe şi percepţii, adică tu poţi să fii fericit în singurătatea ta, să o alegi şi să te bucuri de ea, dar asta nu te va proteja în totalitate de efectele ei negative…ei, stai să-şi pună cei ce studiază mindsetul mintea şi cu ea...atunci poţi fi şi singur în timp ce munceşti cu sârg şi profiţi de avantajele stresului, anxietăţii şi (în curând?) ale privării de somn.

O credinţă ar fi deci benefică atunci când duce la anumite avantaje calitative în viaţa ta (îţi face mai mult bine) şi nocivă când se acompaniază cu consecinţe indezirabile (îţi face mai mult rău). Implicit, informaţiile, dincolo de valoarea lor de adevăr, devin dezirabile sau indezirabile în funcţie de efectul pe care-l vor genera. Credinţele pot fi uşor de manipulat, spun unii, chiar şi în laborator, selectând informaţiile care le sunt prezentate subiecţilor. Aceştia (subiecţii) îşi vor modifica mindsetul după o singură intervenţie de acest tip şi, crezând că inteligenţa este maleabilă vor munci mai mult sau, crezând că stresul nu le afectează sănătatea şi starea de bine...da, nu vor mai evita stresul. Din punct de vedere etic, ne putem întreba dacă controlul informaţiilor ce ajung la publicul larg nu cumva chiar este un lucru de dorit şi de urmărit. Eşti de acord sau îţi vine să-mi dai cu ceva în cap? Dacă deja ai pus mâna pe o rangă, vino să-ţi fac un instructaj despre efectele agresivităţii...cele negative, normal!

Altă credinţă potenţial periculoasă este cea legată de liberul arbitru. Faimosul filosof Daniel Dennett a mers până la a lansa următorul îndemn către alţi filosofi şi oameni de ştiinţă:

Stop telling people that they don’t have free-will!

Pentru a-şi justifica poziţia, Dennett apelează la un experiment mintal pe care îl poţi vedea aici (nu e lung!):

E adevărat, Dennett îşi sprijină argumentaţia pe câteva studii care au reliefat tot felul de efecte negative ale credinţei că nu avem liber arbitru. Participanţii care au primit mesajul respectiv (pasaje din opera lui Crick) şi apoi au avut posibilitatea să trişeze la o sarcină de laborator au făcut-o într-o mai mare măsură decât alţi subiecţi care fie citiseră ceva neutru fie citiseră un text ce afirma existenţa liberului-arbitru. Este vorba de foarte cunoscutul experiment al lui Vohs şi Schooler. Nu este singurul! Au urmat şi altele, astfel că avem azi o întreagă panoplie de avantaje care s-ar asocia cu credinţa în liberul-arbitru şi care ar justifica, în opinia lui Denett, opţiunea de a nu le mai spune oamenilor că nu au liber-arbitru: comportament prosocial, mai multă disponibilitate de a ajuta, mai puţină agresivitate, mai puţin nevrotism, auto-control crescut, mai multă fericire subiectivă şi satisfacţie faţă de viaţă.

Eşti impresionat? Când citeşti ditamai lista cu avantaje (şi eu nu le-am menţionat pe toate!), nu-ţi vine şi ţie să zici „La naiba, hai să credem cu toţii! Ia uite ce periculos este să nu crezi şi ce minunat este să ai credinţă!”

Pe de altă parte, sunt şi personaje diavoleşti care contestă generalizarea concluziilor extrapolate din acele experimente de laborator. Ele se îndoiesc că oamenii, dacă le-ai spune că nu au aliber-arbitru, chiar se vor comporta ca în experimentul mintal al lui Dennet sau precum nişte brute lipsite de orice raţiune şi compasiune. (Ca o paralelă, acesta era şi un argument al celor care susţineau rolul pozitiv al religiei pentru că, vezi Doamne, fără credinţă în Dumnezeu moralitatea nu ar fi posibilă).

O mare parte din rezultatele obţinute în studiile de până acum ar putea fi datorate recepţionării unui mesaj greşit. Problema nu ar fi că oamenii nu mai cred în liberul arbitru, ci că au o înţelegere deficitară a conceptului. Ei nu ştiu foarte bine ce este şi ce nu este liberul arbitru. Când le spui scurt că nu există, vor interpreta informaţia în moduri distorsionate. În realitate, lipsa liberului arbitru nu justifică credinţele fataliste, nici nu exclude auto-controlul sau posibilitatea evoluţiei personale – morale, cognitive, profesionale, spirituale... Astfel, o educaţie adecvată şi mai multe informaţii despre ceea ce presupune absenţa liberului arbitru nu numai că ar atenua prejudecăţile şi consecinţele negative, ba chiar ar inversa pe termen lung acest proces.

Trick Slatery, autorul cărţii Breaking the Free Will Illusion for the Betterment of Humankind (sublinierea îmi aparţine) identifică de altfel 10 consecinţe pozitive ale renunţării la iluzia liberului arbitru, în condiţiile deja menţionate (educaţie reală, informare temeinică). Le găseşti şi pe blogul lui. Chiar merită să citeşti, mai ales că mie mi-e lene să le enumăr pe toate (plus că ar fi redundant, nu-i aşa?). Doar ca să mă asigur (oare nu am suficientă încredere în curiozitatea ta?), iată câteva: mai multă compasiune, mai puţin egoism şi mai multă modestie, mai puţin credit pentru meritocraţie şi poate chiar atenuarea inegalităţilor şi injustiţiei sociale, pentru că ar deveni aproape imposibil de justificat.

Probabil este evident că simpatizez cu ideile lui Slatery şi nu cu ale lui Dennett. Mi se par foarte frumoase. Altfel, de ce ţi-aş vorbi despre lipsa arbitrului dacă aş crede că ţi-aş face mai mult rău? (Răspunsul „păi tocmai de-aia! nu crezi în el şi ai devenit iresponsabilă” nu este acceptat :P) Şi, pentru că mi se par frumoase şi utile, mai cred că oamenii ar trebui să le cunoască. Logic, nu? Mă gândesc chiar la un experiment de schimbare a mindsetului, pentru că mă irită proasta reputaţie a credinţei în lipsa liberului arbitru, creată de Dennett and comp. Participanţii la studiul meu vor primi aşadar articolul lui Slatery, printat. Vor citi acolo despre avantajele credinţei că nu avem liber arbitru. Sigur că nu voi spune nici un cuvinţel despre rezultatele lui Vohs sau Baumeister, doar scopul meu este să le manipulez credinţele în moduri pe care le găsesc în beneficiul lor. Pariu că după expunerea la acest mesaj, când le voi da o sarcină la care pot trişa, o vor face mai puţin decât grupul de control? After all, it’s all about mindset, isn’t it?