miercuri, 21 ianuarie 2015

De ce oxitocina are două feţe, dar ambele ar putea fi invizibile

Îţi scriu acest articol pe furiş. M-am încuiat în birou! Mi-e teamă să mai ies de aici şi aştept să treacă odată ziua de azi. Iau chiar în calcul posibilitatea de a mă învoi pentru a pleca mai devreme, dar o să fac această solicitare mai degrabă printr-un email.

Ce s-a întâmplat? Dragii mei colegi au aflat un secret pe care eu îl ştiam şi eu, dar pe care nu m-aş fi  riscat în veci să îl împărtăşesc cu ei: astăzi, 21 ianuarie, este ziua internaţională a îmbrăţişărilor! Îţi imaginezi deci ceea ce s-a întâmplat şi continuă să se întâmple prin toate cotloanele instituţiei. Din fericire pentru ei, nu au menţionat şi cuvântul oxitocină, altfel îmbrăţişarea de grup risca să se transforme într-o procedură dureroasă de repoziţionare a oaselor în moduri un picuţ nenaturale.

Dar există zeci de studii care evidenţiază efectele pozitive ale oxitocinei, eliberată şi prin îmbrăţisări! te aud eu acum, probabil pentru că am descoperit un nou efect, pe care nu ştiu cum de nu l-au identificat încă cercetătorii britanici: oxitocina generează telepatie…pardon, halucinaţii auditive. Hai, măi Andreea, nu degeaba este numit hormonul iubirii, al ataşamentului, chiar molecula morală…nu ai citit cartea lui Paul Zack? Oxotocina promovează cooperarea, încrederea, altruismul comportamentele prosociale! Există şi sprayuri care, pentru 80 de dolari, asigură un climat prietenos la locul de muncă (Connekt) sau, dacă mai adaugi şi nişte feromoni, întâlniri cu un înalt potenţial incendiar (Attrakt).



Mă scuzi, dar o să iau un stingător ca să mai temperez acest elan. În primul rând, mult mai puţin cunoscute sunt anumite studii ce descoperă, sub voalul de pozitivitate, şi faţa întunecată a oxitocinei. Care nu este neapărat o moleculă morală, ba chiar, în anumite circumstanţe, corelează cu agresivitate, violenţă şi tendinţa de a trişa sau de a minţi pentru atingerea unor scopuri. Oxitocina pare într-adevăr a întări legăturile cu propriul grup sau cu persoanele care-ţi erau DEJA apropiate şi dragi. Pe de altă parte, este un hormon cam rasist şi plin de prejudecăţi şi ostilitate la adresa străinilor sau membrilor altor grupuri, faţă de care te poţi surprinde reacţionând agresiv atunci când nivelul oxitocinei ţi s-a ridicat. De asemenea, nu diminuează, ci dimpotrivă, poate intensifica actele de violenţă domestică, în cazul persoanelor deja predispuse către violenţă fizică. Dacă ai obiceiul să-ţi mângâi soţia cu câte o palmă, dar astăzi te-ai hotărât să o îmbrăţişezi, mi-e teamă că următorul impuls, generat, culmea, şi de creşterea oxitocinei, va fi să-i dai un pumn iubitor în năsuc.

Deşi se consideră că în general oxitocina reduce nivelul de cortizol, uneori se întâmplă exact invers. Se pare că ajută la encodarea şi la actualizarea amintirilor sociale negative, generând frică şi anxietate. Nişte şoricei au fost plasaţi într-o cuşcă cu câţiva tovarăşi mai agresivi care i-au cam stresat pe durata interacţiunii. După asta, jumătate dintre ei au fost supuşi unei proceduri de eliminare a receptorilor pentru oxitocină. 24 de ore mai târziu toţi au fost introduşi din nou în cutia cu şoarecii cei răi. Cei cu receptorii intacţi au dat semne vizibile de frică şi stres, în timp ce cei lipsiţi de oxitocină erau mult mai relaxaţi şi nu păreau să-şi amintească experienţele negative ale zilei trecute.

Într-o serie de experiemente ce presupuneau mici jocuri de noroc cu miză financiară, subiecţii sprayaţi cu oxitocină au raportat, în comparaţie cu grupul de control, mai multe sentimente de invidie şi schadenfreude la adresa partenerilor de joc.

Şi ar mai fi nişte efecte negative, dar mă opresc aici. Nu de alta, dar este posibil ca întreaga discuţie să fie din start inutilă! De ce? Pentru că un studiu publicat de curând în Plos One atrage din nou atenţia (nu este primul semnal de alarmă!) asupra metodologiei cercetărilor efectuate până acum. Majoritatea experimentelor care pretind a evidenţia influenţa oxitocinei asupra comportamentului  măsoară acest hormon printr-o procedură numită ELISA, care nu este de încredere şi nu permite formularea unor concluzii:

It’s quite possible that many scientific claims about the personality traits, emotions, and relationship factors that influence circulating oxytocin levels are—how to put this diplomatically?—without adequate basis in fact.

Ceea ce nu demonstrează, fireşte, că oxitocina clar nu are efectele ce-i sunt atribuite, dar invită la un scepticism sănătos cu privire la existenţa şi magnitudinea lor şi la reanalizarea subiectului replicând experimentele şi reconsiderând metodologia lacestora.

Pâna una-alta, te poţi preface că nu ai citit articolul. Ai astăzi un motiv să-ţi îmbrăţişezi colegele, cunoştinţele, poate şi străinele de pe stradă, mai ales dacă le spui că eşti voluntar într-o campanie salutară de free hugs.

Te îmbrăţişez! (şi dacă ar fi să-ţi măsor ceva acum, ceva-ul ala nu ar fi oxitocina, ci cortizolul, care aş paria că ţi-a crescut!)


















miercuri, 14 ianuarie 2015

Un popcorn romantic şi nişte nachos de groază

Mâine se vor anunţa nominalizările pentru premiile Academiei Americane de Film, ce vor fi decernate în cadrul ceremoniei de luna viitoare. Cinematografele din mallurile autohtone vor avea grijă să difuzeze filmele înscrise în competiţia pentru statuetă la categoria best picture şi, probabil, vor avea şi mai mulţi clienţi decât de obicei.

Nu mi-am propus să fac predicţii, nici să scriu un articol despre factorii ce influenţează deciziile juriului. Încă nu am epuizat tema schimbării unor obiceuri alimentare. Ce legătură au filmele şi cinematografele cu mâncarea? A no-brainer, indeed.

Şi totuşi, chiar aşa! Ce treabă are o ieşire la cinema cu ronţăitul de floricele sau nachos şi cu sorbitul dintr-un pahar uriaş de Coca-Cola? Dacă i-ai întreba pe părinţii tăi, ţi-ar spune că pe vremea lor oamenii ieşeau la un film pentru a se bucura de o experienţă cinematografică cu atât mai preţioasă cu cât la televizor nu existau atât de multe canale şi opţiuni. Bine, poate şi ca să petreacă două ore aproape lipiţi de colega de clasă, un tertip ce astăzi nu cred că mai este la fel de necesar. În orice caz, nu se duceau la cinema ca să mănânce popcorn...nici seminţe! Celor mai mulţi nu le-ar fi trecut prin cap să asocieze filmul cu mâncatul.

Între timp, legătura film/ floricele/ nachos/ coca cola a devenit aproape automată pentru că a fost încurajată de cei care au interes să obţină un profit cât mai mare de pe urma biletelor. Adică dacă tot vii pe la mine şi dai 50 de RON în week-end pe bilet, nu vrei tu să iei şi găleata asta de popcorn la pachet cu un litru de băuturi răcoritoare? Şi eşti drăguţ să laşi la intrare sticla aia de apă plată pe care o aveai în geantă? Nu vrei? Stai aşa că ţi-o confiscăm noi! La fel şi merele! Aici nu ai ce căuta cu produse pe care nu le-ai cumpărat de la noi! Mi-aduc aminte că după ce s-au deschis primele cinematografe din malluri chiar erai nevoit să-ţi deschizi geanta şi să prezinţi disciplinat conţinutul acesteia unui bodyguard ce asigura securitatea...veniturilor complexului comercial şi, incidental, a depozitelor subcutanate de grăsime întreţinută cu produsele de ronţăit. În ultimii ani nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Nu m-a mai controlat nimeni în geantă în căutarea de substanţe interzise (fructe, apă, ceai sau orice altceva luat din piaţă şi nu de la ei). Nu e cazul însă să mă bucur prea tare: pur şi simplu nu mai este necesar să o facă! Spectatorii se conformează oricum! Au învăţat lecţia, se îndreaptă de bună voie spre locul de unde se cumpără floricelele şi băuturile, intră în sală şi aşază pe scaunele care...ca să vezi! au până şi spaţii prevăzute pentru pahare! Incredibil câtă grijă au oamenii ăştia de tine! Nu ştiu ce să mai inventeze ca să se asigure că îţi va fi extrem de uşor şi de confortabil să consumi cât mai mult. Oare peste câţiva ani vor comercializa şi pastiluţe de Metoclopramid care-ţi taie greaţa dacă ai mâncat prea mult şi îţi permit să mai faci totuşi loc şi pentru un desert?

Pe de altă parte, unul dintre cele mai importante principii ale unui regim alimentar mai sănătos este să nu mănânci la televizor! Nici la cinema! Automat ve mânca mai mult, fără să-ţi dai seama. Eşti atent la acţiunea de pe ecran şi nu la semnalele interne care ţi-ar spune, dacă le-ai asculta, că eşti deja sătul şi nu are rost să bagi  mâna în găleată pentru a o suta optzecea oară de când a început filmul. Sigur că la un moment dat te vei opri? Când? În momentul apariţiei genericului de final. Sau, cu puţin noroc, înainte, atunci când se termină porţia cumparată.
Dacă ţi-ai propus să slăbeşti sau să-ţi menţii greutatea, ieşirile la film devin o mişcare neinspirată. Cel puţin la mall! Cred că ştii însă că încă mai există prin marile oraşe şi cinematografe de stat sau neafiliate complexelor comerciale. Sunt comuniste? Nu au scaune la fel de comode? Temperatura nu ajunge mereu la 25 de grade? Nu vând floricele la intrare, iar mulţi spectatori snobi strâmbă din nas dacă începi să molfăi o ciocolată al cărei ambalaj l-ai desfăcut cu încetinitorul în timpul unei scene dramatice din  4 luni, 3 săptămâni, 2 zile? Da! Aşa e! Normele sociale sunt diferite la acele cinematografe. Prin urmare, nu îţi va fi greu să renunţi la cele 500-1500 de calorii pe care le-ai consuma la mall, din simplul motiv că prea puţină lume în jurul tău ronţăie pe parcursul vizionării. Şi, între noi fie vorba, ai şansa să vezi filme mai bune, care nu sunt achiziţionate de Afi Imax pentru că nu le place să aibă doar zece oameni şi zece găleţi de floricele în sală.

Dacă totuşi alegi mallul şi nu te poţi abţine de la popcorn (ieşirea la film ar deveni un test frustrant de voinţă în loc de o experienţă relaxantă), cumpără cel mai mic meniu. E prea mic? Cumpără două, echivalentul unei porţii mari! Ce-ai rezolvat? Nu foarte mult, dar ceva mai mult decât dacă iei meniul XXL. De ce, dacă au aceeaşi cantitate? Pentru că sunt şanse mari ca după prima porţie să îţi dai seama că te-ai săturat şi nu mai e nevoie să o deschizi şi pe cea de-a doua. Decizia de a ataca încă o găletuşă te scoate un pic de pe pilotul automat şi te obligă să fii puţin mai conştient. Altfel, dacă ai lângă tine o porţie mare deja desfăcută, te vei opri, cum spuneam mai sus, doar atunci când s-a terminat. Studiile au arătat că eşti în stare să mănânci mai multe floricele dintr-o găleată mare chiar şi atunci când au un gust oribil pentru că nişte cercetători dubioşi ţi-au oferit cu generozitate floricele râncede, pregătite cu patru zile înainte. Da, s-a făcut acest experiment. Spectatorii s-au plâns la sfârşit de calitatea produsului, dar asta nu i-a împiedicat pe cei care au primit găleata mai mare să mănânce mai multe putreziciuni decât subiecţii „recompensaţi” cu un recipient mai mic.

Rezultate asemănătoare s-au obţinut constant în majoritatea studiilor efectuate. Dacă ai la dispoziţie trei pungi de chipsuri de câte 30 de grame fiecare vei consuma mai puţine decât dacă ai o singură pungă, de 90 de grame. Alte trucuri, validate experimental: optează pentru bomboanele ambalate individual în locul celor vărsate sau aflate într-o cutie! Şi dacă am ajuns la ambalaje, dulciurile aflate într-o folie transparentă îngraşă mai mult decât cele învelite în ceva opac! Nu pentru că au mai multe calorii, nici pentru că le haleşti cu folie cu tot, ci pentru că vei fi mai tentat (vizual) să desfaci mai multe.

Varietatea îngraşă la rândul ei! O cutie de bomboane asortate se va termina mai repede decât una ce conţine dulciuri de acelaşi fel. Şi nici măcar nu trebuie să fie foarte diferite între ele la gust, caz în care am mai înţelege tentaţia de a lua din fiecare. Suficient să aibă o culoare diferită! Subiecţii au mâncat cu 43% mai multe bomboane M&M din bolul în care acestea erau disponibile în zece culori faţă de bolul cu şapte culori.

Te-ai săturat de experimente? Încă unul şi mă duc (la cinema)! Când să intre la Pearl Harbor, jumătate dintre participanţi au primit o tavă cu 200 de bomboane gumate...jelly bears, ursuleţi aromaţi de şase feluri diferite. Cealaltă jumătate au primit tot o tavă cu 200 de jeleuri cu şase arome, doar că un experimentator suferind probabil de OCD le aranjase pe culori, astfel:



Cei din primul grup au servit în medie 23 ursuleţi, aproape de două ori mai mult decât subiecţii cu tava sortată (12 jeleuri). Mă gândesc să-mi iau şi eu o pungă de ursuleţi gustoşi, de care să nu mă ating însă înainte de a-i tria conştiincios. Ar fi în acelaşi timp un test ca să văd cum mai stau cu obsesivitatea. 




marți, 13 ianuarie 2015

Unde sunt plăcintele de altădată?

Nu ştiu dacă te uiţi la emisiunea Masterchef, ce cărţi de bucate ai în bibliotecă (sau în bucătărie) sau de unde te inspiri când găteşti. Dacă vrei să slăbeşti sau să mănânci mai puţin, o idee bună ar fi să faci rost de nişte reţete mai vechi. Poate chiar de pe vremea bunicii! Dacă le găseşti, ai mult timp liber şi eşti curios/ curioasă, fă şi o comparaţie între ingredientele utilizate şi numărul de calorii per porţie în 2010 versus…1930, 1950 şi aşa mai departe. Cred că vei constata că prăjiturile din zilele noastre s-au modernizat şi…poate sunt mai dulci, mai grase sau pur şi si simplu mai mari. În consecinţă, au şi mult mai multe calorii.

În Statele Unite, Brian Wansink a luat cele şapte ediţii ale prestigioasei cărţi de bucate Joy of Cooking şi a analizat evoluţia a 18 reţete de la prima ei publicare, în 1936, până la ultima, din 2006. 14 dintre ele aveau cu 43.7% mai multe calorii în 2006 faţă de 1936, în timp ce, desigur, necesarul caloric al oamenilor nu a crescut, poate dimpotrivă, s-a mai diminuat pe măsură ce stilul de viaţă a devenit din ce în ce mai sedentar…aşa că a mai crescut în schimb, şi continuă să crească, indexul masei corporale (BMI).



Creşterea se datorează în primul rând ingredientelor folosite, dar şi dimensiunii porţiilor ce sunt consumate de obicei, cele de astăzi fiind în medie cu 21% mai mari, dacă ne uităm la specificările din reţete („ingrediente pentru X porţii”).

Dacă eşti nostalgic(ă) când îţi aminteşti bunătăţile pe care ţi le prepara bunica în copilărie, merită poate să găteşti mai rar după reţetele lui Jamie Oliver şi să cauţi prin anticariat sau prin pod cărţile/ caietele vechi de mai bine de 50 de ani. Cât despre mine, m-am hotârât: la următoarea plimbare pe stradă, când o sun pe mamaie din motive pe care cititorii fideli şi le amintesc, o s-o rog frumos să-mi spună ce (şi mai ales cât) punea ea în plăcintele alea…poale-n brâu. Well, how sweet (and harmless) is that?


http://annals.org/article.aspx?articleid=744318

luni, 12 ianuarie 2015

Un mit care te îngraşă

Poate ţi-ai propus să slăbeşti câteva kilograme anul acesta. Sper că ţi-ai făcut şi un plan. Ai apelat chiar la tehnica angajamentului public şi, pentru un plus de motivare, ai stabilit şi o miză. Există mai nou un site  unde poţi face asta. În ţările mai dezovoltate (din punctul de vedere al cercetării ştiinţifice psihologice), astfel de iniţiative existau de ani buni. Mă bucur să constat că acum a fost creată o variantă şi în România, mulţumită unor oameni care se documentează şi construiesc programe ce pot fi de folos real celor din jur:


Îţi mai amintesc şi aplicaţia WOOP ce are la bază tehnica constrastării mentale. După ce te-ai visat încăpând în nişte rochiţe mărimea 36, ai identificat şi obstacolele ce te-ar putea împiedica să slăbeşti?

De exemplu, ai cumva obiceiul să mănânci ceva bun ca să te simţi mai bine? După o zi grea la serviciu, o pizza cu de toate te face să uiţi de discuţiile în contradictoriu cu colegii şi să te relaxezi. Dispoziţia ta se schimbă, te simţi mai fericită. 

În termenii literaturii de specialitate, vorbim despre comfort food. Acele alimente pe care le consumi nu pentru că ţi-este într-adevăr foame, ci pentru a-ţi regla dispoziţia. Ţi-ai format această strategie de auto-reglare emoţională. Studiile arată că femeile preferă în asemenea momente dulciurile, pe când mulţi bărbaţi ar mânca ceva sărat sau o friptură, paste sau pizza. De unde aceste diferenţe? Nu este foarte clar, dar Brian Wansink, autorul unor studii şi cărţi clasice în domeniul obieciurilor alimentare, este de părere că femeile probabil se orientează spre o „mâncare” care nu solicită un efort suplimentar de pregătire atunci când sunt triste, plictisite sau fără chef. Nu le arde de gătit, întins masa şi spălat vase, aşa că apucă o ciocolată sau o îngheţată pe care o savurează pe canapea, în timp ce se uită la serialul preferat. Bărbaţii se pot „consola” mai uşor cu o friptură suculentă, pentru că adesea ea este gata făcută de parteneră, iar vasele lăsate de ei în chiuvetă vor dispărea spectaculos în următoarele ore, fără să fie nevoie de intervenţia lor. De asemenea, o parte din consolarea adusă de mâncare este legată de confortul emoţional de a fi răsfaţat, înconjurat de grija şi atenţia celor dragi, dispuşi să-ţi pregătească şi ofere ceea ce-ţi face plăcere atunci când nu eşti în cea mai bună dispoziţie posibilă.


Componenta emoţională este reliefată prin tehnica numită laddering: o serie de întrebări ce au la bază asocierile libere, prin care descoperi ce înseamnă pentru tine o supă caldă sau o pungă de chipsuri Lays. De exemplu, supa poate reprezenta acel aliment pe care, când erai bolnav, mama ta ţi-l oferea, alături de alte atenţii speciale de care, într-un fel, ai vrea să beneficiezi şi acum, când eşti supărat. Nu toate asocierile te duc înapoi la copilărie. Punga de chipsuri poate că îţi aduce aminte de prima ta iubită pentru că vă plăcea să urmăriţi împreună comedii romantice, iar ea cumpăra mereu Lays pentru astfel de ocazii (iar filmul rar era văzut până la sfârşit, din motive pe care ţi le aduci tu aminte foarte bine, de parcă ar fi fost ieri...). Te înţeleg dacă eşti sceptic în privinţa acestor interpretări ce sugerează o abordare psihodinamică. Pe de altă parte, există cercetări inclusiv de marketing ce apelează la laddering, prin urmare să nu ne grăbim a le considera irelevante.

Auto-reglarea emoţională prin intermediul mâncării este disfuncţională. Pe termen scurt ţi se pare o soluţie salvatoare: un baton de Mars şi gata, se instalează o stare de bine recompensatoare. Da, ai putea să găseşti alte activităţi în afară de mâncat care să-ţi stimuleze centrii plăcerii şi recompensei fără consecinţe neplăcute în timp precum: acumularea de kilograme  nedorite, deteriorarea sănătăţii sau eroziunea încrederii în tine pentru că nu te poţi abţine de la ceea îngraşă şi nu este nici sănătos. 


Şi ştii ceva? Chiar ai nevoie neapărat să te simţi mai bine acum? Nu poţi tolera câteva ore în care dispoziţia ta este ceva mai scăzută? Trebuie neapărat să fii tot timpul fericit sau plin de entuziasm? Da, este mai plăcut să ai emoţii pozitive, dar hai să nu cădem în capcana fericirii ca datorie, stare de default sau imperativ socio-cultural pe care, dacă-l încălcăm, înseamnă că suntem defecţi sau incapabili de a fi fericiţi. O stare proastă nu este un capăt de lume! Nu este cazul să scăpăm de ea cu orice preţ, refugiindu-ne în mâncare, alcool, divertisment ieftin sau mai ştiu eu ce găselniţă-minune. Mai alesc că...dispoziţiile, prin natura lor, sunt...trecătoare! Nu o să-ţi vină să crezi, dar acea cutie de ciocolată este psoibil să nu fi contribuit cu nimic la ameliorarea dispoziţiei tale emoţionale. Cu sau fără ea, într-o oră-două te-ai fi simţit oricum ceva mai bine. Este la urma urmei şi o problemă de statistică – vezi regresia către medie. Stările vin şi pleacă, nimic mai normal decât să revii la o dispoziţie mai bună foarte curând, chiar dacă (sau tocmai pentru că) acum simţi că ţi s-au înecat corăbiile.

Ce-ai spune deci dacă consolarea adusă de mâncare ar fi un mit? Adică nu doar o falsă consolare care pe termen lung are mai multe costuri decât beneficii, ci o...iluzie! Dacă nu există nicio legătură între dispoziţia ta emoţională şi gustarea hiper-calorică servită când simţeai nevoia să te simţi mai bine?

Astronauţii de la NASA sunt şi ei oameni care, în pofida selecţiei riguroase şi a antrenamentelor foarte serioase la care sunt supuşi, au momentele lor de tristeţe sau de deznădejde, mai ales când se află într-o misiune dificilă în spaţiu. Preocupată de well-being-ul cosmonauţilor, dar şi de eficienţa reală a tehnicilor de fericire, NASA a investit fonduri în această direcţie, contractând un grup de psihologi de la Universitatea Minesotta care să efectueze o cercetare. Sau poate că singurii bani pe care-i mai aveau nu le ajungeau să ajungă se dea cu racheta prin Milky Way, ci doar să achiziţioneze câteva dulciuri.




100 de subiecţi au completat un formular în care erau rugaţi, printre altele, să menţioneze trei alimente care-i fac fericiţi când sunt într-o stare proastă. După asta au fost chemaţi să vizioneze secvenţe dramatice din filme precum Alegerea Sofiei sau Hurt locker. La sfârşit au completat un chestionar ce le evalua starea...majoritatea au declarat că se simt îngrozitor, de altfel câţiva chiar părăsiseră sala (şi experimentul) de rău ce se simţeau. Experimentatorul le-a oferit atunci, chipurile ca mulţumire că au participat, fie o porţie uriaşă din comfort food-ul lor preferat, fie altceva de mâncare, fie...nimic. Apoi i-a rugat să completeze din nou chestionarul de dispoziţie. Toţi se simţeau măcar un pic mai bine! Ahaa...deci a funcţionat! Glumesc...doar am spus toţi: şi cei care se înfruptaseră cu felul lor preferat, şi cei care mâncaseră altceva, şi cei care nu au mâncat nimic. Nu au existat diferenţe semnificative între grupuri!

Acest studiu sugerează aşadar că ideea de comfort food este...vrăjeală. Doar ţi se pare că mâncarea preferată are un impact asupra stării de spirit, dincolo de plăcerea punctuală pe care probabil o simţi strict când bagi în gură o prăjitură sau o shaworma. La cinci minute după ce ai terminat-o efectul asupra dispoziţiei pare a fi...inexistent.


Mă aştept ca, ştiind acest lucru, să te gândeşti de două ori înainte să-ţi cumperi chipsuri şi alte prostioare când eşti deprimată. Înţeleg însă şi dacă aceste concluzii te mâhnesc, pentru că aveai o scuză bună pe care acum m-am găsit eu acum să o demontez. Dacă te-ai supărat, ai puţintică răbdare! O să-ţi treacă! Da, şi fără merdenele!

http://psycnet.apa.org/psycinfo/2014-34446-001/
http://www.amazon.com/Mindless-Eating-More-Than-Think/dp/0345526880

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Cum rămâne cu acele rezoluţii?

Cum arată lista ta de rezoluţii pentru anul acesta? Vrei şi tu să slăbeşti, să faci mai multă mişcare sau să te laşi de fumat? După cum bine ştii, oamenii sunt foarte entuziasmaţi pe 1 ianuarie, dar pe 31 decembrie doar aproximativ de 10% şi-au atins scopurile. Cum suntem abia la începutul lunii ianuarie, sunt şanse mari ca tu să nu fi renunţat încă. La fel de adevărat este şi că poate nici nu te-ai apucat încă, dacă rezoluţia ta nu era neapărat formulată după tiparul „începând cu 1 ianuarie…”

Vreau să te încurajez să nu renunţi. Până la urmă, ai putea fi printre cei 8 sau 12%  care la anul pe vremea asta îşi vor fixa noi obiective, evitând capcana eternelor rezoluţii pe care le iei după tine an după an pentru că au rămas doar nişte vise. În plus, dacă mergi pe principiul „nu-mi fixez nici un scop pentru că oricum este degeaba” singurul rezultat posibil este …eşecul, doar că te păcăleşti singur că nu este vorba de eşec câtă vreme nu ţi-ai propus nimic. Ca să nu mai spun că este un eşec din care nu vei învăţa ceva care să te ajute data viitoare. Nu poţi şti unde ai greşit şi ce poţi face diferit dacă nu ai făcut absolut nimic.

Foarte important este şi cât de realist ai fost în stabilirea obiectivelor. Înţeleg că vrei să faci mişcare, dar dacă în ultimii ani nu prea te-ai mişcat de pe canapea probabil aşteptarea de a face cardio de cinci ori pe săptămână este exagerată şi, văzând că nu reuşeşti, rişti să renunţi cu totul la activitatea fizică. De asemenea, este de preferat ca scopurile alese să fie într-adevăr lucruri relevante pentru tine, nu doar nişte rezoluţii înşirate pe hârtie pentru că dau bine sau pentru că şi alţi prieteni de-ai tăi şi-au propus acelaşi lucru.


De (răs)(poi)mâine voi scrie câteva articole ce te-ar putea inspira în cazul în care ţi-ai propus şi tu una dintre cele mai comune rezoluţii. Aş începe chiar acum, dar nu o voi face pentru că vreau să dorm. Nu, nu este rezoluţia mea pentru 2015, dar este şi ea una dintre cele mai întâlnite pe listele de anul nou. Se pare că îşi merită locul acolo! Am putea-o considera mai mult decât o simplă rezoluţie: (aproape) o condiţie pentru realizarea tuturor celorlalte.

Somnul suficient te ajută să-ţi îndeplineşti obiectivele. Lipsa somnului îţi scade şansele de a le realiza, deoarece funcţiile executive şi voinţa (willpower) sunt afectate. Dacă încă nu te-ai culcat, poţi citi şi articolul lui Richard Wiseman care sintetizează, pentru The Guardian, rezultatele ultimului său studiu. Dar mai bine îl laşi pe mâine dimineaţă!

http://www.theguardian.com/commentisfree/2015/jan/01/sleep-new-years-resolution-success

Noapte bună!

PS: just a teaser: te-ai gândit deja ce mănânci la micul-dejun?

joi, 8 ianuarie 2015

Dragă jurnal, nu ai să crezi ce mi s-a întâmplat astăzi...

Sunt sigură că ştii ce este biasul de confirmare. Atât de sigură încât mi se pare inutil să îl (mai) descriu acum. Mai cred că nu îţi este foarte greu să îl identifici atunci când îl întâlneşti...la alţii. Foarte rar însă ştii când eşti chiar tu victima lui. Asta pentru că este cel mai pervers şi pervaziv bias şi nu ştiu să existe strategii foarte eficiente prin care să scapi de el. 


Din păcate, nu este suficient să-i cunoşti existenţa pentru a avea garanţia că tu vei fi la adăpost. Din fericire, am aflat (de la o tipă pe care o cheamă Julia Galef) o tehnică ce mi se pare foarte interesantă şi care cred că dă şi rezultate.

Te atrage ideea de a ţine un jurnal? Încă unul, pe lângă cel în care notezi săptămânal lucrurile pentru care eşti recunoscător. Da, ştiu că faci asta pentru că sunt convinsă că îţi place psihologia pozitivă nu doar la nivel teoretic, ci şi practic.

Jurnalul pe care ţi-l propun este unul în care vei nota momentele când ceva te-a surprins. De exemplu, ai citit o ştire potrivit căreia rata criminalităţii s-a diminuat în ultimii ani. Deschizi jurnalul şi scrii:

Momentul surprizei: Am citit că rata criminalităţii este în scădere.

După asta mai introduci două rubrici:

De ce m-a surprins: Am fost surprins pentru că eu credeam că rata criminalităţii este în creştere şi că lumea devine un loc din ce în ce mai periculos. Chiar le vorbisem despre asta colegilor de birou în timp ce povesteam o ştire oribilă cu un bărbat care şi-a omorât familia şi pe urmă şi-a dat foc cu o canistră de benzină

Ce am învăţat din asta: Am învăţat că astfel de ştiri nu sunt o sursă validă de informaţie pentru că ne distorsionează percepţiile despre lumea în care trăim şi că multe dintre credinţele mele nu sunt sprijninte de dovezi. Prin urmare, ar fi mai bine să mă uit mai puţin la ştirile de acest gen şi să citesc mai multe statistici şi articole bine documentate.

Pot să pariez că în fiecare zi ţi se întâmplă multe lucruri surprinzătoare. Mă tem însă că pe multe dintre ele nici măcar nu le observi sau nu le laşi să te surprindă pentru că intervine acel bias al confirmării care te face să le ignori sau să le încadrezi cumva într-o schemă mai veche şi greşită. Un jurnal al surprizelor te determină însă să fii atent şi să sesizezi incongruenţele, anomaliile, ceea ce contrazice credinţele tale şi îţi violează aşteptările. De asemenea, prin întrebarea „de ce m-a surprins?”, te invită la o procesare superioară atât a elementelor surprizătoare cât şi a credinţelor tale anterioare, multe dintre ele automate şi prea puţin analizate.

Se poate folosi cu succes şi în terapie. Un client căruia i-ai dat această temă îţi poate spune că săptămâna trecută a fost uimit când şeful l-a propus pentru o poziţie superioară în cadrul organizaţiei. De ce a fost uimit? După ce s-a gândit puţin a realizat că el se credea un angajat mediocru şi că nu este suficient de bun încât să aspire la o avansare. Ce a învăţat din această experienţă? Că are tendinţa să se subestimeze şi să nu-şi aprecieze rezultatele la adevărata lor valoare. Jurnalul surprizelor l-a ajutat nu doar să observe ceva nou, ci şi să fie mai conştient de felul în care înainte se auto-sabota singur fără ca măcar să-şi dea seama de ceea ce face.

Poate te gândeşti că este un caz fericit pentru că acel client a avut o surpriză plăcută. Dacă tu însă vei nota în jurnal surprize neplăcute şi prin urmare te vei simţi descurajat şi nefericit? 



Da, există posibilitatea să nu-ţi convină sau să nu-ţi placă tot ceea ce vei descoperi, dar nu este cazul să te porţi precum omuleţii din imagine. În fond, depinde de tine să completezi rubrica ce am învăţat din asta într-un mod care să fie în avantajul tău real, nu doar imaginat.

De exemplu, eşti surprins că ai luat nota 7 la un examen.

De ce eşti surprins? Pentru că tu ai învăţat câteva zile, ai parcurs toate materialele, ai subliniat ideile principale, ai recitit de câteva ori informaţiile, cu toate astea la examen nu ţi-ai amintit decât o mică parte din tot ce „învăţaseşi”.

Ce ai învăţat din această experienţă? Ai mai multe variante. Poţi nota că ţi-ai dat seama că eşti cam prost sau incapabil să înveţi şi ar trebui să renunţi la facultate şi să vinzi cartofi în piaţă. Dar poate realizezi totuşi altceva: că felul în care te-ai pregătit pentru examen nu a fost unul potrivit, că tehnica de învăţare folosită (sublinirea şi recitirea materialelor) este proastă, că nu te-a învăţat nimeni cum să înveţi şi că ar fi cazul ca înainte de următorul examen să afli mai întâi care sunt strategiile bune de reţinere şi înţelegere a informaţiilor (le ştii, nu?) şi abia pe urmă să te apuci de „învăţat”.


Când ţii un jurnal al surprizelor te transpui într-un mindset nou, diferit de modul automat în care operează creierul tău. Dacă până acum căutai dovezi în sprijinul credinţelor tale, de această dată cauţi în mod activ argumente împotriva lor. Nu îţi mai confirmi teoriile, ci le disconfirmi, atunci când este nevoie. Credeai că de fiecare dată când e luna plină ai probleme cu somnul? Presimt că vei avea o surpriză data viitoare când e lună plină şi totuşi dormi sau când nu dormi deşi luna e pe jumătate plină (sau goală). Odată surpriza recunoscută poate va urma o altă revelaţie: nu cumva iar am băut cafea seara şi am urlat degeaba la lună cum că ea ar fi de vină?

Cu cât te vei antrena mai mult să observi incongruenţele, cu atât vei deveni mai abil în această practică şi, la un moment dat, va deveni aproape un automatism. Visez la acel moment când Daniel Kahneman va scrie o nouă carte...de aceasta dată despre the disconfirmation bias, tendinţa automată (şi scăpată de sub control) de a căuta şi de a-ţi aminti informaţiile care îţi contrazic opiniile şi credinţele anterioare.


Pentru asta însă, repet, este nevoie de multă practică. Iar aici sunt sceptică. Cred că niciunul dintre cititorii mei nu se va mobiliza să ţină acel jurnal al surprizelor. Sau, cine ştie...poate vrei chiar tu să mă contrazici?

miercuri, 7 ianuarie 2015

Neuroplasticitatea la amfibieni (şi mormoloci)

Încerc să mă redresez după derapajele din ultimele zile…nu, nu este cazul să-mi recomanzi un tratament pentru osteoporoză, poate ţi se întâmplă şi ţie să mai aluneci iarna pe uliţă. În timp ce mă chinui să-mi amplific anti-aderenţa, o să scriu şi un articol despre cuplu. Inspirat de data aceasta de sfaturile din bătrâni, culese şi discutate în Psychology Today.

Te-ai hotărât să faci marele pas…în prăpastie? pe lună? mai degrabă pe Venus! Te căsătoreşti! Îţi cunoşti partenera de ceva timp, cam ştii la ce să te aştepţi de la ea, are o mulţime de calităţi pe care le apreciezi, dar şi câteva defecte sau obiceiuri tâmpite care te scot din sărite, dar…care vor dispărea ele în timp! Se va da pe brazdă! Sigur, o contribuţie importantă vei avea chiar tu…doar te vei îngriji să-i atragi atenţia de fiecare dată când pune prea multă sare în mâncare, sforăie noaptea sau îşi invită prietenele acasă mult prea des pentru gustul tău. Cât despre dorinţa ei să vă mutaţi cândva la casă într-un cătun de la marginea Bucureştiului…prostii! o să se convingă ea foarte curând că e mai bine într-un apartament din buricul oraşului, îi vei explica avantajele şi va înţelege! Cum, vrea şi trei copii pe când ţie unul ţi-ar fi deja arhisuficient? O să-i treacă şi ideile astea, va vedea cât de greu îi va fi să îngrijească unul singur! Până una alta aţi stabilit nunta….restul sunt detalii! Ai încredere în ea, i-ai văzut potenţialul şi, alături de tine, se va mai schimba pe ici pe colo…poate chiar în punctele esenţiale. Doar oamenii se schimbă într-un cuplu, iar iubita ta este şi ea om, totuşi…iar dacă nu este…va deveni! Sau dacă nu chiar om…măcar o persoană? Până la urmă şi delfinii au căpătat acest statut în unele ţări…urmează balenele, îţi spui în timp ce te uiţi la ea cum înfulecă a treia prăjură pe ziua de azi…lasă, va renunţa şi la dulciuri, nu va mai avea nevoie de ciocolată, doar o vei face tu extraordinar de fericită.

Înainte totuşi de a trimite invitaţiile la nuntă, ce-ar fi să încerci următorul experiment mental:

Imaginează-ţi că nu se va schimba! Va continua să-şi dorească o casă pe pământ şi trei copii, iar pasiunea pentru ciocolată nu va dispărea nicicând. Nu se va obişnui să se descalţe când intră în casă, iar întâlnirile cu prietenele vor fi la fel de frecvente. Toate astea pentru următorii cinci, zece, douăzeci, treizeci, poate chiar cincizeci de ani. În aceste condiţii, te-ai mai căsători cu ea acum?

Pe scurt, te vezi trăind fericit alături de ea aşa cum este în prezent sau mai degrabă te îţi imaginezi că veţi avea o căsnicie reuşită atunci când va face anumite schimbări?

Dacă ajungi la concluzia că este imposibil să fie bine dacă nu se va schimba…poate ar fi cazul să mai aştepţi. Sau să mai cauţi până întâlneşti pe altcineva…nu neapărat „mai bun(ă)”, ci ale cărui/ cărei defecte sau obiceiuri sunt mai uşor de tolerat pentru tine.

Nu vreau să înţelegi greşit. Experimentul mental de mai sus nu vrea să sugereze că oamenii nu se schimbă şi rămân aceiaşi zeci de ani de zile. Nici că partenera ta nu ar fi capabilă să renunţe la anumite obiceiuri. De asemenea, este în regulă, chiar de dorit să fii optimist, să ai aşteptări pozitive în privinţa ei, să-i comunici ce te deranjează şi să o încurajezi când îşi doreşte ea însăşi să schimbe ceva. Este foarte posibil să se întâmple astfel, iar sprijinul tău şi încrederea pe care o ai în ea cred că pot contribui substanţial la acest lucru. Mai cred şi că are rost să acorzi o şansă când celălalt a făcut o greşeală pe care promite că nu o va repeta sau când te anunţă că s-a hotărât în sfârşit să se lase de băut, de relaţii extraconjugale sau de jocurile de noroc. În cuplurile fericite partenerii evoluează împreună, ceea ce nu înseamnă neapărat că ei devin cât mai asemănători (deşi apare uneori şi acest fenomen), ci că fiecare este interesat de binele celuilalt şi, în acelaşi timp, de binele său, adică de propriile motivaţii, scopuri, realizări. Ambii se apropie de cel mai bun sine posibil, după cum scriam într-un articolmai vechi, care poate fi citit bine mersi alături de (sau în contrapondere cu) acesta.

Pe de altă parte, în momentul când iei o decizie, o iei bazându-te pe realitatea momentului. Mi se pare iraţional să te căsătoreşti cu ea în speranţa că după va fi altceva. (Sau poate e iraţional din partea mea să mă aştept ca asemenea decizii să fie luate raţional?). Mă tem că vă veţi face viaţa amară. Da, este posibil să se schimbe, dar este posibil şi să nu o facă sau, dacă o face, să nu fie oricum în direcţia dorită de tine (priorităţi diferite, poate chiar valori ce nu coincid). Aşteptările pozitive pot funcţiona ca un declanşator al schimbării, dar doar în unele cazuri. În alte cazuri, pot deveni o otravă, mai ales când nu sunt nişte aşteptări flexibile sau preferinţe, ci un fel de condiţii de care depinde soarta vieţii voastre în comun. Una este să speri că partenerul va deveni mai ordonat, luând în calcul şi posibilitatea să nu se întâmple asta şi ajungând la concluzia că, dacă nu se va schimba, poţi accepta dezordinea lui fără ca asta să influenţeze grav satsifacţia ta în relaţie şi în viaţă. Total altceva este să te aştepţi ca el să devină mai ordonat pentru că altfel, dacă va continua să-şi arunce hainele peste tot ca acum, tu o să cedezi psihic şi într-o zi vei ajunge să-i arunci boarfele pe geam.

Dar dacă răspunsul tău este „da, m-aş căsători chiar dacă ea sau el rămâne la fel” şi constaţi mai târziu că, fir-ar să fie, nu a rămas la fel, s-a schimbat în moduri insuportabile pentru tine? Ce poţi face atunci? Mai are rost experiementul mental de dinaintea căsătoriei? Sigur că da! Cel puţin nu ai de ce să regreţi decizia pe care ai luat-o în acel moment t1, atunci când viitorul soţ sau viitoarea soţie încă nu bea, nu era intersat de aventuri şi nu i se năzărise să  vindeţi tot şi să vă mutaţi în Honolulu. Dacă acum, în momentul t2, s-a schimbat în moduri pe care atunci nu le-ai fi putut anticipa, nu-ţi rămâne decât să te confrunţi cu o nouă decizie: rămân sau plec? şi dacă rămân, pot accepta că e posibil să nu mai fie niciodată cum era la început, în t1? Da...de la capăt, până când o nouă schimbare vă va despărţi sau vă va apropia şi mai mult. Este o atitudine pe care eu o consider sănătoasă. Mai nesănătos mi se pare să te hotărăşti în t1 să te căsătoreşti cu cineva nu pentru ceea ce este el în t1, ci pentru ce îţi imaginezi că ar putea deveni în t2. În acest caz, indiferent de felul în care vor evolua până la urmă lucrurile, aş spune că ai luat o decizie greşită sau nejustificată.

Din când în când o broască se transformă într-un prinţ dacă o săruţi pe bot. Mai ales în filmele Disney. În viaţa reală însă, cei care după premiera filmului Disney „The princess and the frog” au încercat asta acasă nu au ajuns deloc într-un palat, ci...la spital, intoxicaţi cu salmonella – caz real, detalii aici.Sau ireal, spun unele surse, nici măcar copiii nu sunt atât de slabi de înger.

  
PS1: Nu am vrut să spun că broscuţele nu pot fi, pentru unii, nişte fiinţe adorabile şi numai bune de sărutat! Doar că, dacă le săruţi, sărută-le pentru ceea ce sunt ele într-adevăr, nişte broscuţe.


PS2: Nu am vrut să spun nici că iubita ta, lângă care te trezeşti în fiecare dimineaţă, este o broască râîoasă!









luni, 5 ianuarie 2015

Visul unei zile de iarnă

Astăzi pe la prânz stăteam cu burta pe o carte de psihologia cuplului. Ce carte? Dacă nu mă înşeală memoria (dar e foarte posibil să mă înşele), ultima publicată de John Gottman, Principia Amoris: The New Science of Love. 

Nu-ţi voi vorbi despre ea chiar acum, pentru că lectura mi-a fost curmată de o vizită neaşteptată. O prietenă pe care nu o mai văzusem de câţiva ani buni. Deoarece consider că discuţia noastră poate fi instructivă pe anumite subiecte precum efectul aşteptărilor şi diagnosticul psihiatric, am decis să ţi-o împărtăşesc  şi ţie:

Eu: Ce mai faci?
Ea: Rău! Foarte rău!
-Cum? Ce-ai păţit?
- Sunt bolnavă! Psihic!
- Tu? De când? Ce tot spui aici?
- Da, da! M-am decompensat!  Am idei delirante de relaţie, câteva parafrenice şi în plus un delir rezidual de posesiune.
-Hm…Nu mi-e clar? De când ai tu idei delirante? Ne cunoaştem din copilărie şi nu-mi amintesc aşa ceva despre tine! Cum au apărut?
- Psihiatrul meu le-a identificat imediat! Mi-a spus că ele vin pe fondul unei structuri de personalitate introverte şi interpretative.
- Aaaa…deci ai discutat cu un psihiatru?
- Da! Cinci minute! Atât i-a luat să-şi dea seama ce se petrece cu mine! Şi a avut dreptate. Cum am plecat de la cabinet cum au început să apară şi simptomele pe care mi le-a descris.
- Stai aşa, adică ţi-a pus un diagnostic în cinci minute?
- Da, da! Aşa-i că este un doctor minunat? Văd că eşti şi tu impresionată, ţi-a picat faţa când ţi-am spus!
- Sunt de-a dreptul stupefiată. Şi nu am consumat stupefiante!
- Te cred! Este cel mai tare diagnostician din ţară! Dacă a putut el să-şi dea seama că aud voci încă de dinainte să le aud!
- Remarcabil, într-adevăr! Nu pot decât să rămân cu gura căscată în faţa acestei mostre de profesionalism veritabil. Şi totuşi…te-ai gândit că ar putea fi vorba de altceva? Nu ai auzit şi tu de studenţii la medicină care când învaţă diverse patologii ajung să creadă că prezintă şi ei simptomele şi că sunt bolnavi de mai toate maladiile studiate?
-Ce vrei să spui, că psihiatrul era bolnav?
- Nu, nu! Nu-mi permit una ca asta! O fi şi el, dar pe mine mă interesezi tu! Spui că simptomele au apărut mai ales după acel diagnostic pus în cinci minute. Nu cumva e posibil să fie o profeţie care se auto-împlineşte? Tu ai aflat opinia unui expert în care aveai încredere, iar apoi ai început într-adevăr să te comporţi în moduri congruente cu simptomele descrise atât de rapid de el. Nu ţi se pare totuşi ciudat că vocile au apărut abia după diagnostic? După umila mea părere, ar fi trebuit să fie invers!
- Nu! Un specialist vede lucrurile astea din timp! Early detection! Sunt convinsă că a avut dreptate. Uite, chiar acum mi se întâmplă din nou! Aud o voce!
- Aoleu! Şi ce-ţi spune?
- Să mă duc iar la cabinet, să-i urez La Mulţi Ani domnului psihiatru şi să-i ofer un cadou drept mulţumire! Mă poţi ajuta? Ce să-i duc? Este pasionat de artă, avea multe tablouri pe pereţi!
- A, da? Păi uite, îţi sugerez pictura Pygmalion şi Galatea, realizată de Jean-Léon Gérôme. Eventual şi o carte a lui  Robert Rosenthal, ceva îmi spune că ar avea nevoie. Poate chiar şi un film, My fair lady...



Nu am apucat să intru în detalii, prietena mea se făcuse nevăzută. La fel ca şi cartea de psihologia cuplului pe care am vrut să o reiau după plecarea ei. Am căutat-o peste tot: pe burtă, sub fund, în sân şi pe unde ştiam că ar mai fi putut fi! Păcat! În ea uitasem şi reţeta mea de Haloperidol (de)compensat.


PS: Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. De fapt am o părere foarte bună despre psihiatri! Nu mă întreba însă ce cred despre unii psihologi clinicieni! 

Nebun de negru

Acum câteva ore, în drum spre muncă, am murit de râs. Nu mă puteam abţine, deşi observam numeroase priviri intrigate în jurul meu. Râdeam singură, de ce-mi aduceam minte. Şi ce-mi aduceam aminte? Ce am visat azi noapte. Hai să-ţi spun şi tie, ca să decodificăm împreună conţinuturile psihologice absconse.

Am visat că mă întâlneam cu o cunoştinţă mai veche pe care o voi numi Gigel. Partea interesantă este că deşi ştiam sigur că este Gigel, respectivul nu arăta deloc ca Gigel, aşa cum l-am văzut eu ultima oară. Şi mă îndoiesc că este un vis profetic, slabe şanse ca Gigel să fi făcut între timp o operaţie de schimbare a rasei, urmând exemplul invers al lui Michael Jackson. În visul meu, Gigel, de altfel un exemplar (reuşit) al rasei caucaziene, era...negru! Negru-negru! (Nu, nu-l prindea nuanţa!) Iar mie nu mi se părea nimic în neregulă, doar când m-am trezit m-a pufnit acel râs care nu m-a mai lăsat nici pe drum, nici când am intrat în clădire, nici măcar acum în timp ce scriu.

Şi pentru că (nu) degeaba am făcut facultatea de psihologie, m-am întrebat ce asocieri ciudate am putut face de l-am înnegrit pe Gigel în asemenea hal că nici Ariel nu îl mai  albeşte, iar Vanish nu-l lasă deloc fără pată.

Am reluat deci activităţile şi discuţiile de ieri, în special pe cele colorate. Şi am avut un insight. Păi nu am scris eu aseară un articol în care am folosit sintagma Omu Negru? Un bărbat care o sună pe mamiţa nu poate fi perceput drept un tip periculos, cu intenţii rele. AHA! Asta trebuie să fie! Am scris despre Omul Negru şi Omul Negru a venit! Dar de ce Gigel? Ei, hai să nu intrăm în amănunte, deja este o altă poveste.

Eram tare bucuroasă că am desluşit visul, când am realizat că nu este singura grilă de lectură. Tot aseară cineva mi-a trimis un cadou livresc: o carte în format electronic. O enciclopedie, mai exact. Mi-e ruşine să-i dau titlul, dar cei de la amazon nu au pic de jenă, aşa că îl găseşti aici. A urmat, desigur, o scurtă dezbatere erudită, bazată pe fragmente din carte, despre mitul anumitor dimensiuni ale diverselor părţi anatomice ale Negrilor...Când mi-am adus aminte de asta râsul pe care mă chinuiam să-l ascund pe stradă a devenit un hohot necontrolat. Ştiu că Freud ar favoriza această interpretare! Dar nuuu! Nici pomeneală (sunt în negare?)! Jur că nici vorbă de aşa ceva! Visul meu cu Gigel numai erotic nu a fost! Dimpotrivă, era aproape un coşmar.

După încă câteva sute de metri m-a mai izbit o asociere şi o sursă posibilă a priveliştilor aberante din vis. Chiar înainte să mă culc, o prietenă postase pe facebook un banc savuros pe care-l reproduc aici:

”Tânăra soție, încă în maternitate, îi trimite un mail soțului, aflat în deplasare: “Scumpul meu Petre, alaltăieri s-a născut îngerașul nostru de băiat. E dulce foc, dar din păcate eu nu am lapte și am fost nevoită să angajez o doică. Eu nu sunt de vină, dar se pare că din cauză că ea e negresă, pielea copilului s-a întunecat și a devenit aproape neagră. Te iubesc mult de tot și abia aștept să vin acasă cu odorul nostru.” Mailul lui Petre, fericit, către bunică: “Dragă mamă, Anca a născut, alaltăieri, o minunăție de băiat. Totul a decurs bine, chiar foarte bine, dar ea nu are lapte şi a angajat o doică de culoare. O negresă. Cum a început să alăpteze copilul, pielea lui delicată a devenit neagră. Anca nu are nici o vină că n-a găsit o doică albă. Te îmbrățișez cu drag, al tău fiu Petre.” Mailul mamei către Petre: “Petrișorul meu drag, mă bucur enorm că sunt bunică și vă felicit din toată inima mea. Pot s-o înțeleg pe Anca perfect, căci și eu am fost în exact aceeași situație. Când te-am născut n-am avut lapte și a trebuit să te hrănesc cu lapte de vacă. N-am absolut nicio vină că ai ieșit un bou.”

Hmm...nu, nu! Sper să nu fie nici asta explicaţia! Dacă la noapte visez un patruped? Nu de alta, dar e ajunul Bobotezei şi cică ne visăm ursiţii! Prefer să fac o noapte albă!


Recunosc, sunt tare debusolată. Nu mă pot descurca în acest hăţiş al arhetipurilor din inconştientul colectiv inter-etnic. Poate ar fi cazul să apelez la un psihanalist (negru?) care, de-a lungul unei relaţii terapeutice intense şi de foarte lungă durată, să mă ajute să sondez în profunzime. 

duminică, 4 ianuarie 2015

Dragă X (sauY),

Mă gândeam ca în 2015 să deschid o rubrică nouă pe blog. Ai observat că orice ziar care se respectă are o secţiune dedicată întrebărilor cititorilor? Eventual şi un psiholog care răspunde, dând sfaturi şi soluţii miraculoase. Orice ziar care se respectă sau orice revistă pentru femei? Hai nu fii răutăcios! De ce te gândeşti doar la Formula As, Elle sau Avantaje? Se întâmplă şi la case mai mari, să ştii! De fapt, o mătuşică care să te asiste când eşti în agonie e bună la casa omului, cât ar fi ea de mare sau de mică. Agony aunts, acesta este termenul colocvial pentru cea care te sfătuieşte ce să faci dacă ţi-ai prins soţia în pat cu fratele tău, fii-ta se droghează sau ţi s-a rupt prezervativul azi noapte. De ce aunts şi nu uncles? Pentru că iată ce se întâmplă când răspunde un bărbat:



Era o glumă! Avem şi bărbaţi care răspund. Psihologi chiar! Şi nu de duzină, ci de…elită! Dintre cei care publică studii serioase şi cărţi de psihologie ştiinţifică. Încă eşti sceptic? Ţi se pare…iraţional să apelezi la rubrica de sfaturi a unei publicaţii? Chiar şi când respondentul este…Daniel Ariely, iar ziarul Wall Street Journal?

Astăzi i-am luat la arhiva la puricat şi am descoperit nu doar răspunsuri inteligente, ci chiar şi întrebări interesante. Plus referinţe la experimente şi concepte din psihologia socială, economie comportamentală şi nu numai. Chestii serioase! Cum eu sunt însă (într-o dispoziţie) mai degrabă neserioasă, îţi voi da câteva exemple uşurele şi amuzante, fără a fi totuşi lipsite de substanţă.

Cititorul:
Dragă Dan,
De ce este rata divorţurilor atât de ridicată?

Răspunsul lui Dan:
Este greu de imaginat că poţi fi fericit cu orice decizie un an după ce ai luat-o, ce să mai vorbim peste 10, 20 sau 50 de ani. Sincer să fiu, eu mă minunez cât de joasă este rata divorţurilor.

Reacţia mea: Hai măi, Dane, nu cred că te miri…mai există şi sunk-cost, si disonanţa cognitivă şi teoria justificării eforturilor. Dar, într-adevăr, de ce ne-am aştepta ca o decizie luată acum nu ştiu cât timp să ne satisfacă şi în prezent?

Cititorul:
Dragă Dan,
Acum un an am descoperit testul de personalitate Myers-Briggs şi am fost extraordinar de impresionată de cât de mult mi se potrivea. De atunci mă tot întreb dacă testul reflectă într-adevăr tipul meu de personalitate sau sunt victima biasului de confirmare.

Dan:
Data viitoare citeşte-ţi horoscopul! Este exact la fel de valid şi-ţi ia şi mai puţin timp.

Reacţia mea: da, da horoscopul! Ţi-o recomand şi eu pe Doamna Stela! Are cele mai tari predicţii, se îndeplinesc negreşit…cândva, cuiva. Uite o mostră:



Şi preferata mea de la rubrica lui Dan:

Dragă Dan,
Mi se întâmplă să mă plimb pe stradă la ore târzii şi dacă în faţa mea se nimereşte o femeie singură observ cum se uită îngrijorată spre mine, de parcă s-ar teme că i-aş putea face rău. Cum ar trebui să mă port în asemenea situaţii? Să îi spun ceva ca să o liniştesc?

Sfatul lui Dan:

Scoate-ţi telefonul şi sun-o pe mama ta, având grijă ca tipa să audă cui te adresezi. Chiar şi într-o lume plină de oameni suspicioşi, un bărbat care vorbeşte seara cu mama nu va fi considerat Omul Negru.


Inspirat uncheşul nostru! De fapt cred că îi voi urma sfatul chiar acum, dacă mă decid să ies la o plimbare. O sun pe mama! Adică cum, numai domnişoarele sclifosite…pardon! fragile şi lipsite de apărare se tem de (ne)cunoscuţii pe stradă? Destul cu răutăţile şi prejudecăţile de gen! Îţi spun eu că prin Bucureşti circulă şi domnişori speriaţi de bombe (sexy)! Ca să nu le cauzez vreo traumă, voi supralicita: o sun pe mamaie!