Trăiască pasiv-agresivitatea!

Şi de această dată, ziua de duminică a început cu o coincidenţă care m-a determinat să scriu acum. Era ora 7.22, mă trezisem din somn dar nu mă îndurasem să mă ridic din pat. Poate totuşi adorm la loc? Mintea mea însă deja o luase pe câmpii, deşi corpul era ţintuit la pat. Iată şi pe ce câmpie ajunsese din asociere în asociere (urmează un fragment din operaţiunea de citire a propriilor gânduri):

Uneori, reacţiile pasiv-agresive sunt, din păcate, o mostră de normalitate atunci când trăim într-un sistem anormal sau abuziv. Un sistem abuziv este acel sistem în care cei care deţin o formă de putere stabilesc regulile jocului pentru ceilalţi şi impun reguli aberante, pe care grupul este obligat să le respecte. Un psiholog, de exemplu, dacă vrea să-şi practice meseria, nu are astăzi încotro decât să accepte normele unui Colegiu al Psihologilor care nu oferă nici un fel de plus-valoare practicii psihologiei, ci pare focalizat exclusiv pe colectarea de taxe şi cotizaţii care ajung…unde?! Psihologia în România abundă în pseudoştiinţă şi este la câteva decenii în spatele psihologie din Statele Unite, UK şi majoritatea  statelor occidentale şi probabil nu numai. Colegiul Psihologilor pretinde că măsurile sale vizează alinierea la standardele occidentale, dar nu văd în ce se traduce această aliniere (în taxe?) câtă vreme o comparaţie simplă între un manual de introducere în psihologie autohton şi unul american te-ar împinge, dacă îţi permiţi financiar, să-ţi faci bagajul şi să îţi începi sau continui studiile psihologice dincolo, peste ocean (la propriu, dar şi la figurat, pentru că ne desparte un ocean de prostie). Este un Colegiu care ţine neapărat să existe, dar nu garantează şi calitatea informaţiilor şi abilităţilor psihologice dobândite de aşa-zişii practicieni, limitându-se la a vinde pe bani grei nişte acreditări în terapii aiuristice care adesea fac mai mult rău decât bine clienţilor. Ce poate face un psiholog în aceste condiţii? Păi trebuie să se înscrie în acest colegiu, altfel el nici nu se numeşte psiholog. Este un paradox, iar înscrierea reprezintă o formă de acceptare pasivă a regulilor prost concepute. Rămâne apoi cu o disonanţă cognitivă foarte greu de redus dacă are o minte ce gândeşte cu proprii neuroni. Prin urmare, comentează şi critică respectivele măsuri. Unde? Pe unde poate: pe blog, pe facebook, poate prin câte un ziar. Obţine ceva? Se schimbă sistemul? Se pare că nu! Deşi nemulţumirile cresc şi marea majoritate a psihologilor (poate chiar şi a clienţilor lor :P) nu simt că acest Colegiu îi reprezintă şi că le apără în vreun fel acele interese ce merită a fi apărate (şi cele financiare, dar şi cele care ţin de etică şi profesionalism), Colegiul continuă să abuzeze de putere pentru a controla arbitrar tot ce mişcă în psihologia românească. În aceste condiţii, mulţi psihologi nu au altă variantă decât a reacţiona pasiv-agresiv: se înscriu conştiincioşi în colegiu (altfel nu se numesc psihologi, nu?), consimt astfel implicit la măsurile abuzive luate de acesta, dar pe de altă parte critică acest sistem, fiind cât se poate de îndreptăţiţi să o facă. Legea e lege, chiar dacă este o lege proastă sau o formă fără fond. Cu timpul, pentru că nimic nu se schimbă legislativ şi funcţional, un sistem dictatorial ca acesta induce sentimentul neajutorării învăţate şi/ sau stârneşte comportamante pasiv-agresive.. Nu am ce să fac decât să mă supun legii şi să mă închin la împărăţie, prezentându-mă cu ciubucul necesar ca să-mi pot practica meseria. Sunt pasiv. Sunt însă şi furios: mă revolt cum pot, fie încercând să mai fentez câte o regulă pe ici pe acolo, situându-mă la limita legalităţii, fie exprimându-mi aceste frustrări (îndreptăţite!) în discuţiile cu alţii, la fel de lipsiţi ca şi mine de putere de decizie. Acest pattern pasiv-agresiv este perpetuat. Am însă vreo alternativă? Dacă nu mă înscriu, nici măcar nu pot vorbi în calitate de psiholog şi va trebui să renunţ la o profesie pe care o simt ca o vocaţie, care îmi place şi pentru care m-am pregătit atâţia ani.  Dacă mă înscriu însă, ader practic la „normele lor”, le confer şi mai multă putere, iar în interior mă simt execrabil pentru că nu am acţionat în acord cu valorile mele şi am făcut nişte compromisuri morale cu care îmi va fi foarte greu să trăiesc.

Beep, beeep! Era telefonul care îmi întrerupea firul gândului şi mă atenţiona că tocmai primisem un mesaj pe chatul Facebook. Un prieten ignora din nou avertismentul meu agresiv de zilele trecute (Dacă îmi mai scrii vreodată la primele ore ale dimineţii cu prima ocazie când te văd îţi tai degetele alea cu care tastezi!).  Norocul lui că acum nu mă trezise din somn! Când am văzut ce mi-a scris era să scap telefonul din mână de uimire, iar sistemul 1 îmi şoptea că vezi, vezi că există telepatie? (din fericire, am şi un sistem 2 care contracarează asemenea intuiţii şi judecăţi pripite). Fără să fi abordat respectivul subiect în ultimul timp şi în mod sigur fără să îmi fi implantat în creier vreun chip care să îi transmită lui la ce mă gândeam exact în acelaşi moment, mi-a trimis un link la un articol despre cum să recunoşti o persoană pasiv-agresivă. Îl poţi citi şi tu aici:

https://www.psychologytoday.com/blog/passive-aggressive-diaries/201011/10-things-passive-aggressive-people-say?utm_source=FacebookPost&utm_medium=FBPost&utm_campaign=FBPost

O persoană care comunică pasiv-agresiv este de obicei foarte enervantă. Da, acea colegă care spune „aaa….trebuia să fiu şi eu prezentă la şedinţă? Am crezut că nu e necesar” sau partenera ta care te întâmpină seara cu „nu, nu m-am supărat deloc că ai rămas la o bere cu amicii tăi. Nu mă atinge, mă doare capul în seara asta, mă duc la culcare, eu am muncit toată ziua, nu ca alţii...alţii aşa, generic, nimic personal!”.

Probabil eşti de acord că este un mod disfuncţional de comunicare, în comparaţie cu stilul asertiv. Putem însă face deosebirea între pasiv-agresivitate ca pattern constant (un fel de trăsătură de personalitate) şi pasiv-agresivitatea ca stare sau răspuns situaţional atunci când nu ai sau nu percepi că ai avea (distincţie foarte importantă) altă variantă?

Una dintre situaţiile ce aproape că invită la un răspuns pasiv-agresiv este, cum deja am precizat, abuzul de putere. De orice fel de putere.

Imaginează-ţi un copil de şase-şapte anişori care are chef de joacă. Vrea să-şi întindă jucăriile în toată camera, dar mama lui face o criză de isterie când vede „dezordinea” din camera lui şi începe să ţipe la el: „Strânge-le imediat! ce e mizeria asta în camera ta? e ca la ţigani! Ai 5 minute să le bagi pe toate la loc în cutii!”. Copilul este neputincios, ştie că dacă nu se supune va urma un scandal, va fi certat şi pedepsit. Le strânge, cu lacrimi în ochi. Este şi furios, sigur că este. Să ne mirăm dacă va „uita” o piesă de lego plasată strategic lângă canapeaua pe care părinţii se uită la televizor, astfel încât mama, cu puţin noroc, să calce drept pe ea când pune piciorul jos?

Copilul a mai crescut, este clasa a X-a. Învaţă psihologia după acel manual de toată jena pe care poate ţi-l aminteşti şi tu. Elevul vrea să dea la facultatea de psihologie din Cluj (a auzit că acolo sunt şanse să înveţe ceva mai puţine prostii decât la cea din Bucureşti :D). Pentru asta trebuie să ia notă mare la bacalaureat – (50% pondere) şi să dea un test grilă bazat pe manualul de liceu. El ştie că manualul este învechit, dar trebuie să îl înveţe mecanic şi să asimileze nişte informaţii  care nu doar că sunt prezentate total ne-atractiv, dar pe deasupra multe au fost între timp infirmate de ştiinţa psihologică. Le va învăţa în silă. Este furios? Cum să nu fie?! Prin urmare, după ce a scăpat de bac (dar numai după aceea) şi a intrat la facultate va trimite o scrisoare deschisă în care va semnale starea precară a învăţământului pre-universitar. De ce numesc asta pasiv-agresivitate? Pentru că vrând-nevrând s-a şi conformat sistemului, deşi era perfect conştient că este un sistem prost, dar în acelaşi timp l-a şi subminat prin acea scrisoare. În ce măsură putea face altceva? Cum ar fi ca o mare parte dintre elevi să refuze să se mai ducă la şcoală în condiţiile actuale? Poate că s-ar mai putea schimba câte ceva dacă nu ar rămâne, prin acceptare, complicii acestui sistem? Uşor de zis, greu de făcut! Dacă refuzi să dai un examen pentru că materia este infectă ţi-ai cam ratat viitorul şi îţi poţi lua adio de la ideea de a urma o facultate.

Elevul a terminat facultatea la Cluj, a făcut şi un master pe „Consiliere genetică”, acum vrea să lucreze. Ups! Am ajuns de unde am plecat, pe câmpia COPSI. Are nevoie de un certificat şi pentru a-l obţine se prezintă în faţa stăpânilor plantaţiei, membrii unei comisii care nici nu înţeleg prea bine ce-a făcut băiatul ăsta la Cluj, ce înseamnă consiliere genetică şi cum se pupă asta cu ce au învăţat ei pe vremuri de la Mielu Zlate. Tânărul psiholog prezintă dosarul, scoate banul, îşi ia certificatul şi pleacă învârtindu-se. Tocmai i-a venit însă o idee de cercetare: or fi nişte gene comune pentru lăcomie şi ignoranţă? La anu’, când se va prezenta iar pentru nu ştiu ce aviz, le va pune nişte întrebări incomode psihologilor din comisie. Ei vor face spume la gură, el va preleva o mostră de salivă şi va analiza cu atenţie particularităţile acestui ADN. (Numai după ce şi-a plătit cotizaţia, fireşte!).

Mă opresc aici. Am glumit destul, acum trebuie să-mi caut hârtiile ca să mă acreditez la Colegiu.  

de 8 martie, un articol alternativ

În mod normal nu aş fi scris nimic nici astăzi, dar Universu’, printr-o înlănţuire interesantă de coincidenţe, mi-a pus literalmente sula-n coastă (sau pe sân?) şi degetele pe tastatură. Glumesc, desigur, Universu are alte treburi decât să mă palpeze pe mine cu câte o sincronicitate – precizare, sper, nenecesară, pentru care unii cititori m-ar putea acuza că le jignesc inteligenţa. De altfel, la o primă vedere, mai inocentă, întregul articol ar părea inutil, mă aştept să nu aducă nimic nou celor care citeau regulat blogul meu. La o doua vedere însă, ceva mai lucidă…nu aş băga mâna în foc. Iraţionalitatea şi gândirea magică se cuibăresc, se pare, chiar şi în cele mai strălucite minţi, iar cazul lui Steve Jobs şi a încercărilor sale de a lupta cu cancerul bând suc de fructe este relevant în acest sens.

Aseară, abia întoarsă de la un curs despre consilierea persoanelor cu HIV (dar şi cu alte boli terminale), am citit pe facebook, sub forma unei campanii umanitare, povestea unei femei de 38 de ani diagnosticate în ianuarie 2013 cu o formă de cancer la sân, carcinom ductal in situ. Dacă nu eşti medic şi nu te-ai confruntat personal (sau cineva apropiat) cu această problemă, probabil nu ştii ce presupune şi care este prognosticul. Eu una nu ştiam, dar curiozitatea un pic morbidă m-a îndemnat să caut. Ei bine, fiind vorba despre un cancer non-invaziv al canalelor ductale (cele prin care circula laptele), prognosticul este unul i-aş spune chiar excelent. Cu tratamentul corespunzător, doar  2% dintre femeile diagnosticate îşi pierd viaţa în decurs de 10 ani de la aflarea bolii. Asta înseamnă că pacienta „noastră” ar fi avut toate şansele să fie astăzi vindecată şi să se bucure de ziua de 8 martie sănătoasă, alături de soţ şi de ce cei doi copii. Din păcate nu aşa stau lucrurile, ea se află la pat, aproape învinsă de nişte metastaze cerebrale. Nu pentru că a avut un ghinion teribil! Dar de ce? Tu de ce crezi? Pentru că aproape doi ani a refuzat tratamentul recomandat şi şi-a pus toate speranţele în „medicina” alternativă şi în remedii naturiste. Când starea s-a deteriorat semnificativ şi au fost descoperite metastazele a început, în ceasul al-15-lea, radioterapie alternativă. Acum ar vrea să ajungă într-o clinică din Texas….clinica Burzyski…dacă vei căuta această clinică pe internet vei afla că este clinica fondată de un nene carismatic ce a descoperit un tratament inovativ pentru cancer, ale cărui efecte sunt însă contestate şi catalogate drept fraudă de comunitatea ştiinţifică, cu siguranţă din ignoranţă, interese financiare sau mai ştiu eu ce alte motive pe placul amatorilor de teorii conspiraţioniste şi/sau pseudoştiinţă (!). 

Înţeleg oarecum că, într-o situaţie disperată, omul încearcă orice îi poate readuce o fărâmă de speranţă. Ceea ce nu pot însă înţelege este cum a ajuns într-o situaţie atât de disperată în condiţiile în care, repet, boala avea, acum doi ani, cele mai mari şanse de vindecare. Poate că sunt insensibilă pentru că judec această alegere proastă în loc să empatizez mai mult cu suferinţa prin care trece acum. Da, recunosc că o judec şi că prima mea reacţie a fost de indignare şi de revoltă: adică ai pierdut doi ani cu leacuri ce nu au nici un suport ştiinţific?! adică ai aşteptat să faci mestataze ca să accepţi tratamentul adecvat?! A urmat şi compasiunea…poate mai puţin pentru ea cât pentru cei doi copii care ar fi putut avea o mamă alături de ei mult timp de acum înainte şi pentru drama soţului, un anumit jurnalist de la adevărul care, din câte am putut deduce, nu a avut cum să o determine să-şi schimbe opţiunea, astfel că doar s-a uitat, neputincios, la cum se îndrepta soţia lui spre prăpastie. Mai are sens să aduc vorba despre responsabilitate? Mă refer atât la responsabilitatea pentru viaţa ta şi a celor care depind de tine (copiii) cât şi la responsabilitatea celor care încurajează, promovează sau susţin în diverse moduri tot felul de trăsnăi nefundamentate ştiinţific, pentru care nu există dovezi reale şi care cel mai adesea nu doar că nu salvează vieţi, dar le şi curmă. Speculaţiile  nu cred că au ce căuta într-o discuţie despre sănătate, şi cu atât mai puţin nu au ce cântări în deciziile clinice ce ţin de viaţă sau de moarte. Pe de altă parte, sigur că alegerea aparţine fiecăruia, câtă vreme se presupune că dispune de discernământ. Am totuşi dubii serioase că cineva care optează pentru un tratament naturist al cancerului înţelege într-adevăr riscurile şi şi le asumă. Dacă ştie că va muri şi accepta lucrul ăsta…ok, atunci chiar are discernământ. De obicei însă el îşi închipuie că se va vindeca cu plante, rugăciuni, descântece şi alte minuni. Este asta o decizie în cunoştinţă de cauză? 

M-am tot gândit dacă să dau nume şi linkuri. Am vrut iniţial să mă abţin, considerând că nu are rost să pun şi mai multe paie pe foc într-un astfel de moment. Apoi aproape că m-am răzgândit: poate că tu ai un suflet inocent şi bun şi vrei să o ajuţi pe această femeie să ajungă totuşi la clinica asta extrem de controversată, Burzyski. Aşa că am ales o variantă intermediară: îţi spun doar că, dacă ţii neapărat, a postat detalii pe facebook, ieri, Lucian Mîndruţă.