joi, 16 iulie 2015

"sinking in the quicksand of my thought"

Ce-ar fi să profităm de cele cinci minute în care vei citi acest articol pentru a încerca un mic exerciţiu? Tu ai făcut astăzi mişcare? Aşa-i că nu strică să mai faci un pic? Mai ales că poate eşti curios cât îţi poţi menţine echilibrul stând într-un picior.

Te-ai ridicat? Stai într-un picior? Ai şi un cronometru? Mai rezistă un minut-două. Ca să nu te plictiseşti, răspunde te rog la următoarele întrebări:

Pe o scală de la 1 la 10, cât eşti de mulţumit de actuala ta relaţie de cuplu?
Cât de implicat eşti în relaţie?
Ce şanse ar fi ca relaţia voastră să se termine în următoarele şase luni?

Eşti încă pe poziţie, da? Sper că nu ai căzut în fund sau în cap, nu aş vrea să te am pe conştiinţă (că în ea deja te am, cel puţin până termin de scris). Încă puţin! Ia gândeşte-te la un mesaj pe care ai vrea să-l trimiţi partenerei tale în care să-i spui, cu sinceritate, ce simţi pentru ea şi cum apreciez relaţia dintre voi.

Bine, acum poţi să revii la poziţia anterioară şi chiar să-i trimiţi mesajul pe care l-ai compus mental.

Iau şi eu o pauză de navigare pe net! Ia uite ce ştire a apărut! În provincia chineză Sichuan, după cutremurul din 2008, rata divorţurilor a crescut semnificativ în raport cu anii precedenţi. Nu ţi se pare interesant?

Te-ai prins de legătură? Of, deja ai apucat să trimiţi mesajul? Sper că nu ţi-am periclitat relaţia, credeam că îmi cunoşti deja stilul alunecos şi că nu faci gesturi necugetate înainte să le lămureşti despre ce este vorba – înainte să ai o bază solidă.

Un grup de cercetători de la universităţile Pittsburg şi Waterloo au citit şi ei ştirea şi le-a venit o idee: dacă din tabloul cauzelor propuse de alţi colegi sociologi şi psihologi lipseşte una? Nu cumva numărul divorţurilor a crescut în Sichuan după seism şi pentru că oamenii au resimţit o mare instabilitate fizică (în corp!), iar asta le-a influenţat percepţiile despre stabilitatea propriei căsnicii?

Pare o ipoteză năstruşnică sau o anecdotă cu care şi-ar fi putut cel mult distra prietenii la o bere. Vorbim însă despre nişte oameni de ştiinţă. Ei şi-au propus să şi testeze această ipoteză. Au născocit trei experimente ghiduşe, au încropit un articol serios şi l-au publicat luna aceasta în Psychological Science.

Da, participanţii au fost puşi în poziţii incomode şi, mai ales, instabile. În primul experiment au stat la un birou cam şubred, în al doilea într-un picior, în al treilea având sub popou o pernă gonflabilă. Li s-au adresat diverse întrebări, printre care cele pe care le-ai primit şi tu :D Ca şi tine, au redactat un mesaj pe care să-l trimită partenerilor.

Ce-au constatat experimentatorii? Spre deosebire de grupurile de control, subiecţii din condiţia de instabilitate fizică:

 - s-au declarat mai puţin mulţumiţi de calitatea relaţiei
- au afirmat că sunt mai puţin angajaţi, implicaţi
- au apreciat că relaţia are mai multe şanse de a se destrăma în viitorul apropiat
- au compus mesaje mai puţin afectuoase şi mai încărcate de negativitate către parteneri

De asemenea, mulţi au raportat că se simt confuzi, nesiguri şi nu foarte încrezători.

Se pare că senzaţiile fizice din corp le-au influenţat percepţiile asupra relaţiei, în care au transpus aceste sentimente de nesiguranţă, neîncredere, incertitudine. Nu doar ei, ci şi relaţia era cam în aer. Sigur că nu au făcut legătura în mod spontan! Noroc că a existat un debriefing la final, altfel ar fi riscat să intre într-un fel de buclă descendentă, iar incidentul din laborator să ia proporţii pe modelul bulgărelui de zăpadă. Pe drum s-ar fi întrebat de ce au impresia că relaţia lor nu este una solidă şi, în lipsa dezvăluirii manipulării experimentale, mintea le-ar fi furnizat o grămadă de motive şi explicaţii (se pricepe perfect la asta!). Ajunşi acasă, s-ar fi purtat ceva mai rece faţă de iubiţi şi iubite (când îţi evaluezi relaţia ca fiind nesigură ai şi tendinţa către dezangajament sau retragere afectivă), ceea ce ar fi afectat şi atitudinea partenerilor…şi tot aşa…în şase luni erau şanse ca relaţiile respective chiar să se termine prematur sau măcar să devină precare,  să atârne de un fir de aţă.

Cercetarea se înscrie în modelul embodied cogniţion care, după cum îţi aminteşti, susţine că percepţiile şi cogniţiile sunt generate şi/ sau influenţate de experienţele resimţite în corp. Cel mai probabil, acest proces se întâmplă automat, fără ca tu să fii conştient. Tocmai din acest motiv poţi face atribuiri cauzale greşite: mă simt nesigur în această relaţie pentru că partenera mea nu-mi inspiră încredere.

Acum, nici eu nu ştiu cât să iau în serios studiul şi dacă efectul este într-adevăr semnificativ şi în practică. Dar îmi pot imagina unele aplicaţii. Oare cât contează ca patul matrimonial să fie unul rezistent? Iar pentru o întâlnire romantică, o plimbare cu barca ar fi oare o idee bună? (Da, dacă cealaltă persoană e deja implicată în altă relaţie şi profiţi de moment ca să o întrebi cum îi merge cu celălalt/ cealaltă)


PS Doar pentru siguranţă, şi tu să fii ceva mai circumspect data viitoare când un psiholog sau o psihologă te va ruga, candid, să stai într-un picior şi să răspunzi la întrebări despre relaţia ta de cuplu. 


miercuri, 15 iulie 2015

Free will(power)

Nu mă lasă sufletul să nu detaliez încă unul dintre efectele pozitive ale renunţării la iluzia liberului arbitru (plus la alte câteva mituri). De data aceasta voi apela la Dan. Of, nu, nu Dennett! Alt Dan! (Există în univers o forţă misterioasă prin care atrag multe persoane cu acest nume în viaţa mea – te rog nu-mi spune cum se numeşte, măcar aici vreau să-mi protejez inocenţa!) Dan Ariely. El a dat cea mai bună definiţie posibilă (în opinia mea) a unui anumit tip de free-will pe care, totuşi, îl avem. Nu are prea mare legătură cu modul tradiţional în care este conceptualizat liberul-arbitru, de aceea eu una nici nu l-aş fi numit aşa, tocmai ca să nu induc lumea în eroare. Dincolo de terminologie, ideea este una care merită să fie ştiută şi popularizată.

Probabil ai aflat ca Dan are o rubrică la ziar, unde răspunde întrebărilor cititorilor săi. A publicat recent şi o carte în care a compilat unele dintre cele mai provocatoare întrebări şi răspunsuri pe care le-a primit/ furnizat în ultimii ani. Bineînţeles că am şi eu preferatele mele- mai ţii minte ce ar trebui să faci ca să nu sperii fetele când te plimbi singur într-un loc pustiu sau întunecat?

Într-o notă mai serioasă, iată o întrebare tulburătoare (parcă simt un iz de angst existenţial, dar am la mine un spray care înlătură orice particulă de anxietate- nu, nu conţine oxitocină!):

Dragă  Dan,

Dacă deciziile oamenilor sunt influenţate de mediu, înseamnă asta că nu au liber-arbitru?

Ce răspunde Dan? Un ambiguu „şi da şi nu”, pentru că nu îndrăzneşte să-şi aducă cititorul în pragul disperării (glumesc!) Citez (şi subliniez):

Şi da şi nu. Imaginează-ţi că în fiecare zi vin la tine la serviciu şi-ţi las gogoşi pe birou. Care sunt şansele ca până la sfărşitul anului să nu te îngraşi? Aproape zero, bănuiesc. Odată ce mediul este stabilit, suntem în mare măsură neajutoraţi. Dar nu este nevoie să avem această tentaţie zilnică: putem să nu-i primim în birou pe cei care ne aduc gogoşi şi, în general, să proiectăm acele birouri care să ne ajute să luăm decizii mai bune. Aici se află liberul arbitru – în capacitatea noastră de a construi un mediu mai bun, făcându-l mai compatibil cu slăbiciunile noastre.

Ai şi tu vreo slăbiciune sau un obicei distructiv de care încerci să scapi? De mâine, desigur! Să zicem că ţi-ai dat seama că petreci mult prea timp accesând internetul de pe smart-phone. Azi decizi că de mâine această situaţie se va schimba. O să intri cel mult de două ori pe zi, pentru nu mai mult de 5-10 minute. Ce naiba, chiar nu poţi să te controlezi? Nu o fi aşa greu, doar ai luat o hotărâre. Ai voinţă, nu? Te vei abţine. Vei da dovadă de auto-control.

Se face dimineaţă. Bei cafeaua şi...da, intri un pic pe net de pe telefon, doar să vezi ce evenimente de importanţă vitală s-au petrecut peste noapte. După jumătate de oră îl închizi repede, realizând că deja ţi-ai încălcat hotărârea. O oră mai târziu intri iar. Pe la prânz deja cauţi pe google simptomele depresiei pentru că te simţi ca un...ei, nu vreau să-ţi induc eu sentimentul respectiv! Îţi vine să-ţi dai singur câţiva pumni: atât de slab eşti? nu ai fost în stare să faci ce ţi-ai propus!

Hai să schimbăm însă ceva în acest scenariu:

Ai decis într-adevăr ca de mâine să stai mai puţin pe internet şi să nu mai butonezi aproape non-stop telefonul. Ştii însă cât de greu îţi va fi. Anticipezi că mâine când te vei trezi vei simţi un impuls extrem de puternic să pui mâna pe smartphone. Nu te auto-iluzionezi că, spre deosebire de zilele anterioare, mâine vei găsi voinţa necesară să nu o faci. Te poţi pune în locul sinelui tău din viitor şi îţi dai seama ce va simţi el mâine. Faci diferenţa între cogniţii la rece şi cogniţii la cald, când toate bunele tale hotărâri se duc de râpă, împinse de emoţii şi instincte foarte puternice. Realizezi deci că ai nevoie de nişte pârghii sau strategii care să te ajute să-ţi atingi scopurile. Downloadezi o aplicaţie care-ţi monitorizează timpul petrecut pe internet, te avertizează când l-ai depăşit, poate chiar te ameninţă să trimită reţelei de prieteni actualizări ale activităţii tale online. Sau chiar, dacă tot crezi că nu te vei abţine, cauţi în sertar un telefon antic, schimbi cartela, iar smartphone-ul îl faci cadou sau rogi un prieten să ţi-l păstreze şi să nu ţi-l înapoieze oricât de mult l-ai implora în zilele următoare. Mâine seară vei fi fericit şi mândru de tine: ai reuşit să-ţi atingi obiectivul, poţi chiar să laşi un mesaj scurt pe facebook, mai ales dacă ţi-ai luat şi un angajament public în acest sens.

În economia comportamentală, cele două situaţii ilustrează moduri diferite de a lua decizii. În primul caz, eşti un decident naiv. De ce naiv? Pentru că ai nişte credinţe false despre viitoarele tale preferinţe, stări mentale şi comportamente. Aşteptările tale sunt, de asemenea, naive. Te bazezi exclusiv pe voinţă şi auto-control. În baza acestor aşteptări, predicţille pe care le faci vor fi foarte probabil infirmate. Nu zic că auto-controlul nu contează deloc, dar ia gândeşte-te: ce te face să crezi că, dacă luni sau ani de zile nu te-ai putut abţine de la a butona telefonul, a mânca gogoşi (literal sau metaforic) sau a juca la poker, mâine brusc te va blagoslovi bunul dumnezeu cu voinţa şi puterea de a rezista tentaţiilor? Nu cumva ai nevoie de un plan mai bun? De nişte tactici prin care să poţi controla nu impulsurile şi emoţiile tale, ci mediul?

Decidentul sofisticat (cel cu aplicaţiile) anticipează corect dificultăţile şi ia unele măsuri prin care să nu ajungă în situaţia de a ceda ispitelor. Bazându-se pe experienţa anterioară, poate şi pe ce a mai citit prin studii şi cărţi serioase, nu îşi pune toate ouăle în coşul „voinţă” decât dacă îi este foarte poftă de omletă; dacă nu, construieşte alte coşuri, dintr-un material ceva mai fiabil şi mai greu de spart la prima emoţie mai puternică. În plus, nu se auto-flagelează când nu a avut destulă voinţă să reziste, în primul rând pentru că de la bun început nu a mizat prea mult pe această super-putere viitoare. Şi nici nu este masochist - nu-şi supune sinele viitor la chinuri şi încercări cumplite, testându-i voinţa şi auto-controlul, ci încearcă să-i facă viaţa mai uşoară, să-i faciliteze alegerile limitând opţiunile şi „curâţând” pe cât posibil mediul de tentaţii.

Orice ai vrea să schimbi de mâine, sfatul meu este să apelezi la stategii sofisticate. Ţi-ai propus să mânânci mai puţin? Înlocuieşte-ţi toate farfuriile cu farfurioare (exceptând, poate, bolul pentru salată). Stai prea mult pe scaun la serviciu? Renunţă la imprimanta de la distanţă şi deplasează-te de fiecare dată când ai nevoie de un document. Treptat, transformă aceste acţiuni în obiceiuri. Şi, după cum bine ştii, odată format, obiceiul nu are mai nimic de-a face cu voinţa şi alegerea liberă, dimpotrivă- este o rutină, un automatism.  De ce crezi că ai mai multe şanse să reuşeşti prin obiceiuri decât prin voinţă? În nici un caz pentru că eşti o fiinţă deosebit de conştientă şi raţională, care ia mereu decizii optime şi...libere.

De ce totuşi tendinţa naturală a multor oameni este să nu ia în calcul factorii de mediu şi să se bazeze, în mod naiv, pe voinţă? Poate pentru că este plăcut să crezi despre tine că vei reuşi prin simpla forţă a caracterului sau că nimic nu poate sta în cale voinţei tale. Plăcut, dar adesea ineficient. Te auto-sabotezi tocmai refuzând să admiţi despre tine că ai nişte slăbiciuni în faţa cărora simpla voinţă este neputincioasă. Te îndepărtezi de scop canalizându-ţi energia spre nişte piste false sau drumuri înfundate, când ai putea în schimb să desfunzi drumul sau să construieşti o nouă pistă. Da, este nevoie de puţină ...umilitate - disponibilitatea de a renunţa la iluzii frumoase (liber arbitru, voinţă, pretenţia că eşti invulnerabil la influenţele din mediu). Ce alegi? Iluzia raţionalităţii şi voinţei sau obiective îndeplinite prin strategii simple, uneori indirecte, care îţi clatină însă credinţele auto-măgulitoare? Poate că ai prefera de exemplu să nu fie nevoie să vorbeşti cu administratorul cazinou-ului să nu-ţi mai permită accesul în incintă, pentru că data viitoare când te vei confrunta cu tentaţia îţi vei spune că nu ai avut nici un merit, nu ai fost destul de puternic încât să nu încerci să intri şi dacă n-ar fi intervenit gardienii, acum erai la ruletă jucând tot salariul la noroc. Raţionamentul este însă greşit! Fireşte că ai avut un merit, ai făcut chiar poate singurul lucru raţional pe care l-ai fi putut face: ai prevăzut corect şi, în momemtul t0, ai luat decizia de a-ţi pune eul viitor în imposibilitatea practică de a ceda impulsurilor în momentul t1. Ţi-ai limitat alegerile viitoare. Poate că sinele viitor ar fi fost slab şi-ar fi clacat. Dar sinele tău prezent, cel care decide, a fost sofisticat şi înţelept.

Uitându-mă în jur, nu sunt convinsă că mediul (social) din prezent ne sprijină în a lua decizii bune. Nu ar fi păcat să nu schimbăm câte ceva în această direcţie? Să adaptăm mediul nevoilor noastre, slăbiciunilor şi scopurilor pe termen lung, şi nu invers? Dar nu ar fi pe placul producătorilor. Ar pierde clienţi. Clienţi care trebuie să se lupte cu tentaţii la fiecare pas, pe principiul sadic şi pervers e vina ta dacă faci alegeri nesănătoase, doar  nu te-a obligat nimeni să mănânci la Mac sau să mergi cu maşina în loc să te lansezi într-o aventură cu bicicleta pe „pistele” din Bucureşti”.




Stai că mă cheamă un coleg la o pizza! Mă duc doar s-o miros puţin şi să îi spun s-o ia de-aici! 

Later edit: a fost sofisticat, mi-a pregătit o salată de fructe :D








marți, 14 iulie 2015

Doar pentru majori şi vaccinaţi (anti-vaxxerii sa stea departe, mi-e teamă de contagiune)

În ultimul articol am avansat o idee periculoasă: câteodată, ignoranţa este benefică, iar informaţia poate duce la consecinţe nedorite, chiar cu efecte catastrofale. Găseşti şi tu câteva contexte în care este mai bine ca anumite lucruri să nu fie ştiute? Să nu fie studiate? De exemplu, am trăi într-o lume mai bună (şi utopică) dacă nici un stat nu ar investi eforturi, bani şi multă cunoaştere şi inteligenţă în perfecţionarea armelor de distrugere în masă? Am abordat ceva asemănător aici, când am vorbit despre cum creierul uman, cu structurile sale arhaice imposibil de schimbat în câteva generaţii, adesea nu este pregătit pentru a folosi înţelept tehnologia pe care tocmai prin înaltele sale abilităţi cognitive o dezvoltă într-un ritm tot mai rapid. Un alt exemplu care preocupă unele cercuri ştiinţifice: după ce cercetătorii identifică secvenţa de ADN a unui virus (precum H1N1 – s-a întâmplat în 2005), oare este mai bine ca astfel de informaţii să fie făcute publice sau să fie ţinute secrete pentru a evita un eventual atac bio-terorist?

Acelaşi raţionament se poate folosi şi în planul ideilor. Şi acestea se pot dovedi periculoase şi, precum viruşii, se pot difuza în reţea, contaminând sufletele inocente. Uită-te doar la câte studii există astăzi în psihologie pe problematica mindsetului. Şi ce este acest mindset până la urmă? Un sistem de credinţe. Ce fel de credinţe? Adevărate? Este inteligenţa până la urmă maleabilă (mă refer la IQ)? Nu contează! Poftim, cum nu contează? Well, din perspectiva mindsetului, nu contează dacă e sau nu adevărat. Ceea ce contează este caracterul funcţional sau efectele credinţei tale că poţi sau nu deveni o persoană mai inteligentă. Dacă crezi că inteligenţa poate fi crescută sunt şanse mari să depui mai mult efort în activităţi, să te comporţi ceva mai inteligent şi să obţii performanţe mai înalte (nu, nu am spus neapărat şi un IQ superior...but you keep trying and working!). Gândeşte-te şi la optimism, cu toate avantajele lui. Ah, şi, desigur, la stres! Crezi că stresul este nociv sau, dimpotrivă, benefic? Indiferent de cum este stresul, dacă tu îl consideri mai degrabă nociv sunt şanse mari chiar să suferi mai multe dintre consecinţele lui negative. Aşa că aruncă-l pe Sapolsky din bibliotecă şi dormi cu McGonnigal pe pernă...apropo, aştept cu mare interes nişte studii care vor arăta că sleep deprivation ne afectează doar dacă credem că dormim prea puţin. Poate dacă avem credinţa că 4-5 ore de somn sunt suficiente efectele negative vor dispărea şi ele ca prin minune...şi noi vom trăi într-o societate cu oameni sănătoşi şi fericiţi care, deşi se stresează şi nu prea mai dorm, au un mindset de creştere, muncesc cu mult spor şi sunt plini de optimism când se uită spre viitor...Nu ştiu cum a scăpat încă singurătatea din ecuaţia asta: cică ea ne-ar afecta indiferent de credinţe şi percepţii, adică tu poţi să fii fericit în singurătatea ta, să o alegi şi să te bucuri de ea, dar asta nu te va proteja în totalitate de efectele ei negative…ei, stai să-şi pună cei ce studiază mindsetul mintea şi cu ea...atunci poţi fi şi singur în timp ce munceşti cu sârg şi profiţi de avantajele stresului, anxietăţii şi (în curând?) ale privării de somn.


O credinţă ar fi deci benefică atunci când duce la anumite avantaje calitative în viaţa ta (îţi face mai mult bine) şi nocivă când se acompaniază cu consecinţe indezirabile (îţi face mai mult rău). Implicit, informaţiile, dincolo de valoarea lor de adevăr, devin dezirabile sau indezirabile în funcţie de efectul pe care-l vor genera. Credinţele pot fi uşor de manipulat, spun unii, chiar şi în laborator, selectând informaţiile care le sunt prezentate subiecţilor. Aceştia (subiecţii) îşi vor modifica mindsetul după o singură intervenţie de acest tip şi, crezând că inteligenţa este maleabilă vor munci mai mult sau, crezând că stresul nu le afectează sănătatea şi starea de bine...da, nu vor mai evita stresul. Din punct de vedere etic, ne putem întreba dacă controlul informaţiilor ce ajung la publicul larg nu cumva chiar este un lucru de dorit şi de urmărit. Eşti de acord sau îţi vine să-mi dai cu ceva în cap? Dacă deja ai pus mâna pe o rangă, vino să-ţi fac un instructaj despre efectele agresivităţii...cele negative, normal!



Altă credinţă potenţial periculoasă este cea legată de liberul arbitru. Faimosul filosof Daniel Dennett a mers până la a lansa următorul îndemn către alţi filosofi şi oameni de ştiinţă:

Stop telling people that they don’t have free-will!

Pentru a-şi justifica poziţia, Dennett apelează la un experiment mintal pe care îl poţi vedea aici (nu e lung!):



E adevărat, Dennett îşi sprijină argumentaţia pe câteva studii care au reliefat tot felul de efecte negative ale credinţei că nu avem liber arbitru. Participanţii care au primit mesajul respectiv (pasaje din opera lui Crick) şi apoi au avut posibilitatea să trişeze la o sarcină de laborator au făcut-o într-o mai mare măsură decât alţi subiecţi care fie citiseră ceva neutru fie citiseră un text ce afirma existenţa liberului-arbitru. Este vorba de foarte cunoscutul experiment al lui Vohs şi Schooler. Nu este singurul! Au urmat şi altele, astfel că avem azi o întreagă panoplie de avantaje care s-ar asocia cu credinţa în liberul-arbitru şi care ar justifica, în opinia lui Denett, opţiunea de a nu le mai spune oamenilor că nu au liber-arbitru: comportament prosocial, mai multă disponibilitate de a ajuta, mai puţină agresivitate, mai puţin nevrotism, auto-control crescut, mai multă fericire subiectivă şi satisfacţie faţă de viaţă.

Eşti impresionat? Când citeşti ditamai lista cu avantaje (şi eu nu le-am menţionat pe toate!), nu-ţi vine şi ţie să zici „La naiba, hai să credem cu toţii! Ia uite ce periculos este să nu crezi şi ce minunat este să ai credinţă!”

Pe de altă parte, sunt şi personaje diavoleşti care contestă generalizarea concluziilor extrapolate din acele experimente de laborator. Ele se îndoiesc că oamenii, dacă le-ai spune că nu au aliber-arbitru, chiar se vor comporta ca în experimentul mintal al lui Dennet sau precum nişte brute lipsite de orice raţiune şi compasiune. (Ca o paralelă, acesta era şi un argument al celor care susţineau rolul pozitiv al religiei pentru că, vezi Doamne, fără credinţă în Dumnezeu moralitatea nu ar fi posibilă).

O mare parte din rezultatele obţinute în studiile de până acum ar putea fi datorate recepţionării unui mesaj greşit. Problema nu ar fi că oamenii nu mai cred în liberul arbitru, ci că au o înţelegere deficitară a conceptului. Ei nu ştiu foarte bine ce este şi ce nu este liberul arbitru. Când le spui scurt că nu există, vor interpreta informaţia în moduri distorsionate. În realitate, lipsa liberului arbitru nu justifică credinţele fataliste, nici nu exclude auto-controlul sau posibilitatea evoluţiei personale – morale, cognitive, profesionale, spirituale... Astfel, o educaţie adecvată şi mai multe informaţii despre ceea ce presupune absenţa liberului arbitru nu numai că ar atenua prejudecăţile şi consecinţele negative, ba chiar ar inversa pe termen lung acest proces.

Trick Slatery, autorul cărţii Breaking the Free Will Illusion for the Betterment of Humankind (sublinierea îmi aparţine) identifică de altfel 10 consecinţe pozitive ale renunţării la iluzia liberului arbitru, în condiţiile deja menţionate (educaţie reală, informare temeinică). Le găseşti şi pe blogul lui. Chiar merită să citeşti, mai ales că mie mi-e lene să le enumăr pe toate (plus că ar fi redundant, nu-i aşa?). Doar ca să mă asigur (oare nu am suficientă încredere în curiozitatea ta?), iată câteva: mai multă compasiune, mai puţin egoism şi mai multă modestie, mai puţin credit pentru meritocraţie şi poate chiar atenuarea inegalităţilor şi injustiţiei sociale, pentru că ar deveni aproape imposibil de justificat.

Probabil este evident că simpatizez cu ideile lui Slatery şi nu cu ale lui Dennett. Mi se par foarte frumoase. Altfel, de ce ţi-aş vorbi despre lipsa arbitrului dacă aş crede că ţi-aş face mai mult rău? (Răspunsul „păi tocmai de-aia! nu crezi în el şi ai devenit iresponsabilă” nu este acceptat :P) Şi, pentru că mi se par frumoase şi utile, mai cred că oamenii ar trebui să le cunoască. Logic, nu? Mă gândesc chiar la un experiment de schimbare a mindsetului, pentru că mă irită proasta reputaţie a credinţei în lipsa liberului arbitru, creată de Dennett and comp. Participanţii la studiul meu vor primi aşadar articolul lui Slatery, printat. Vor citi acolo despre avantajele credinţei că nu avem liber arbitru. Sigur că nu voi spune nici un cuvinţel despre rezultatele lui Vohs sau Baumeister, doar scopul meu este să le manipulez credinţele în moduri pe care le găsesc în beneficiul lor. Pariu că după expunerea la acest mesaj, când le voi da o sarcină la care pot trişa, o vor face mai puţin decât grupul de control? After all, it’s all about mindset, isn’t it?




vineri, 10 iulie 2015

Câteva dorinţe, în ordine

Ştii vorba aia,  fericiţi cei săraci cu duhul? Mda, ai auzit-o, deşi umblă vorba prin cercurile maliţioase că nu provine dintr-o sursă de încredere şi cu atât mai puţin dintr-un studiu peer-reviewed. Dar ştii ce? Aşa e, mon cher! Ignoranţa este sfântă (câteodată). Unele lucruri mai bine să nu le ştii în veci. Sau măcar să nu le afle şi alţii. Degeaba mă uit cu mare interes la cursul lui Michael Smithson despre…ignoranţă! Foarte bun! Ţi-l recomand! Ba nuuu….lasă, uită că ţi-am spus! Cred că de preferat să nu ştii cât de multe lucruri nu ştii despre ignoranţă. Da, să rămâi în întuneric! Deşi mai e o vorbă care-mi răsună persistent în urechi: knowledge is destiny…dar asta e dintr-un alt film..unul văzut ieri şi care încă mă obsedează.

Am un obicei foarte prost…adică el în sine ar fi bun, dacă nu s-ar întoarce frecvent împotriva mea; la o analiză costuri-beneficii atentă, obiceiul ăsta este de-a dreptul îngrozitor! Şi iraţional, desigur, câtă vreme mă face să iau decizii împotriva propriilor interese şi să nu mă pot comporta ca acel Homo Economicus care nu sunt şi nu eşti. 

Nu cred că este o surpriză pentru tine: îmi place foarte mult să aflu lucruri interesante, să „meditez” la tot felul de idei şi – aici e nenorocirea! – să vorbesc şi cu alţii despre subiectele care îmi captează atenţia. Şi ce e rău în asta, zici? Ha! Bate-te-ar darul cunoaşterii să te bată, normal că e rău, băga-mi-aş toate cuvintele înapoi de unde au ieşit! Cum de ce înjur? Pentru că sunt o tipă cultivată, de-aia! Şi pentru că ştiu prea multe: ştiu, de exemplu că există câteva studii ce au arătat cum înjurăturile atenuează durerea…da, iar povestea cu endorfinele din creier, dar ssst! să nu mă audă Lillenfield cum prostesc lumea cu ne(ur)ologisme din astea, dând impresia că neuroştiinţa le ştie pe toate.

Îţi voi povesti şi ţie ce-am păţit. Acum o săptămâna discutam cu un prieten despre teoria compatibilistă elaborată de Harry Frankfurt. Dacă nu o ştii...ce, te aştepţi să-ţi fac un rezumat? Bine, bine, m-ai prins iar, doar ţi-am mărturisit că nu mă pot abţine.

Foarte pe scurt, este vorba despre dorinţe de ordinul I şi dorinţe de ordinul II. Primele sunt cele despre care auzi în mod uzual:

Vreau să mănânc o îngheţată.
Vreau să citesc o carte.
Vreau să înjur.
Vreau să mă culc.
Vreau să văd un film (Frequencies, da? că tot este şi despre free will :P)

Ai şi tu diverse dorinţe? Sigur că ai, altfel ai fi murit de mult! Chiar şi animalele, copiii mici sau persoanele cu un IQ de 50 au dorinţe de ordinul I, iar ele sunt foarte puternice, imperative şi eficiente…în sensul că, în lipsa unor constrângeri exterioare, se traduc imediat într-un comportament. Leul care vrea să mănânce…prinde o zebră şi o haleşte. Un copil care vrea să se joace…se joacă în ciuda chemărilor tale repetate să vină la masă. Un bărbat atras de o femeie o invită să-i vadă colecţia de DVD-uri… asta dacă nu cumva, prin absurd, este posesorul unei conştiinţe suficient de evoluate –sau de supra-evaluată – încât să aibă şi o dorinţă de ordinul II.

Dorinţele de ordinul II sunt un fel de meta-dorinţe sau dorinţe despre propriile dorinţe. Omul, spune Frankfurt, are liber arbitru pentru că deţine această capacitate de a se raporta critic la dorinţele de ordinul I şi de a formula o nouă dorinţă care nu are legătură cu impulsurile primare sau cu tendinţele şi preferinţele lui naturale, ci cu un sistem valoric şi etic. Dorinţele de ordinul II te transformă dintr-un animal într-o entitate conştientă şi responsabilă, întrucât ele îţi permit să decizi ce fel de persoană vrei să fii.  Ai astfel posibilitatea (liberul arbitru) de a nu da curs dorinţelor de ordinul I şi de a împiedica programele automate (instincte şi predispoziţii) de a se materializa în acţiuni şi decizii. De exemplu:

Vrei să nu vrei să mănânci o îngheţată (pentru că te preocupă silueta) şi atunci nu o mănânci.

Vrei să vrei să citeşti o carte, şi o citeşti (aici nu e niciun conflict, dar poate fi expresia unei reflectări mai în profunzime de tipul „îmi place să citesc, îmi vine natural să o fac, iar în acelaşi timp vreau să am dorinţa asta în continuare”).

Vreau să nu vreau să înjur (îmi stă pe limbă un cuvânt obscen, dar vreau să fiu o persoană decentă în exprimare)

Vreau să nu vreau să văd un film în seara asta (am altă treabă, trebuie să fac o traducere…never mind I’m actually doing something else right now :P).

Ţi-e clar, da? Îţi place teoria? Crezi că are sens? Sau ne complicăm inutil cu dorinţe despre dorinţe când conceptul de auto-control ar fi poate mai potrivit şi cu o mai mare putere explicativă? În plus, este dorinţa de ordinul II o adevărată dorinţă din punct de vedere psihologic? Nu cumva avem mai degrabă două dorinţe contradictorii şi, când decidem, pur şi simplu una dintre ele este mai puternică decât cealaltă? Vrei să mănânci îngheţată dar vrei şi să slăbeşti şi în acest moment a doua câştigă şi tu reuşeşti să te abţii. Mâine e posibil să mănânci acea îngheţată, mai ales dacă intri în magazin să-ţi iei legume şi brânză degresată dar, stând la coadă la casă, vezi frigiderul ăla atât de aproape de tine şi, fără să-ţi dai seama, ai şi pus mâna pe un TOP GUN Cheesecake cu migdale şi aromă de mascarpone…so much for your free-will and welcome to the real, nudging world!

După cum ţi-ai dat seama, am niscaiva probleme cu teoria lui Frankfurt. În definitiv, îi explicam şi prietenului meu, de ce ar consta liberul arbitru în dorinţele de ordinul II? Nu este o limită arbitrară? Dacă o conştiinţă într-adevăr superioară ar trebui să-şi întemeieze deciziile pe dorinţe de ordinul III, superioare celorlalte? Pare complicat, dar nu e chiar aşa. De exemplu:

Vreau să înjur- dorinţa de ordinul I
Vreau să nu vreau să înjur- dorinţa de ordinea II motivată de o valoare, nu vreau să fiu genul de persoană care înjură ca-n codru.
Vreau să nu vreau să nu vreau să înjur- dorinţă de ordinul III, pentru că în acelaşi timp am citit studiile amintite, am înţeles că înjurăturile eliberează nişte opioide de care am mare nevoie acum şi, dorind să fiu acea persoană raţională care ia în serios psihologia ştiinţifică, decid că dorinţa de ordinul II (de a nu înjura) este nefondată, puerilă, deci aleg să acţionez împotriva ei.

Damn it! 
Ah, şi tot nu ţi-am explicat de ce sunt plină de draci! Regret amarnic faptul că i-am povestit acelui prieten teoria dorinţelor de ordinul II!

Astăzi mă plângeam tot lui la telefon că am de tradus ceva pentru serviciu până luni. Da, aş fi putut să termin dacă mă apucam mai devreme, dar, cum am o relaţie specială cu timpul (ce vrei, cică ar fi specifică femeilor din zodia mea!), nu am făcut-o şi va trebui să lucrez şi în week-end.
- Sper că vrei să-mi propui să te ajut…îmi spune el.
- Nici prin cap nu-mi trecuse! Dar văd că ţi-a trecut ţie! Acum, dacă tot ai adus vorba şi eşti drăguţ…aş putea să-ţi trimit câteva pagini!
- Andreea, vreau să te ajut!
- Da? Mulţumeeeesc! Păi în acest caz…
- Stai aşa! Nu o să te ajut!
- Păi cum?
- Păi vreau să te ajut, dar ştii teoria cu dorinţele, mi-ai vorbit despre ea! Am şi o dorinţă de ordinul II, pe lângă imboldul de a te ajuta. Vreau să nu vreau să te ajut! Ai avut tot timpul din lume să traduci, nu e corect să îmi pasezi mie acum sarcinile tale şi eu să-ţi sar repede în ajutor! Şi te rog eu frumos să nu mai insişti, pentru că mi-e teamă că o să cedez! Nu vreau să mă convingi! Pe urmă o să spui despre mine că sunt un animal fără liber arbitru, care nu-şi poate îndeplini dorinţele de ordinul II!

Ce-am făcut, Doamne?! Ce mi-a trebuit să-l pomenesc pe Frankfurt, arză-l-ar focul să-l ardă trei eternităţi de-cum încolo!

Şi acuma cum o dreg? Auzi la el, nu vrea să-şi urmeze impulsul natural de a mă ajuta! Cică nu e un animal fără liber arbitru! Dar oare l-aş putea convinge că este un Supra-Om? Un superman care nu se opreşte la dorinţele de ordinul II şi va vrea să nu vrea să nu vrea să mă ajute? Aşa să ne-ajute Sfântul Duh Cel Înţelept!







miercuri, 8 iulie 2015

Ce se întâmplă în creierul tău atunci când te bronzezi. Cercetări revoluţionare din neuroştiinţă

Pentru că tot eşti t(or)opit de căldură, voi scrie un articol foarte lejer, de vară. Despre soare, mare, voie bună, relaxare  şi trupuri apetisante, uniform bronzate. Un articol fierbinte, spui? Sigur că da! Ah, şi despre cancer de piele! Ce-i? Cum adică ţi-am ars una şi ţi-am stricat dispoziţia?

Hai, nu te preface că nu ştiai! Expunerea exagerată la soare (şi la solar) este un factor de risc cunoscut pentru diverse forme de cancer de piele, dintre care cel mai periculos este melanomul malign. În Marea Britanie de exemplu sunt diagnosticate anual peste 13 000 de cazuri de melanom malign (aproape 40 în fiecare zi), iar experţii (britanici?) apreciază că 86% dintre ele ar putea fi prevenite. Cum? În primul rând evitând radiaţiile ultraviolete, adică stând ceva mai departe de plajă, mai ales la orele de vârf şi cu atât mai mult cu cât prezinţi deja factori suplimentari de risc (cazuri în familie, ten, păr şi ochi de culoare deschisă, aluniţe multe).

Dacă nu te sperie cancerul şi crezi că nu te-o lovi tocmai pe tine, poate te înspăimântă totuşi îmbătrânirea prematură. Eventual şi problemele cu ochii, cum ar fi cataracta? Da, bronzul este mai degrabă o reacţie de apărare a pielii, un semn de disconfort ce se asociază cu pierderea elasticităţii şi deteriorarea celulelor.  Aşadar, vai de pielea ta! Şi totuşi, de ce, ştiind aceste lucruri, tocmai ce îţi faci bagajul să pleci pe litoral sau studiezi de zor ofertele de vacanţă din Bulgaria, Turcia sau, dacă chiar nu ai nici o urmă de nevrotism, din Grecia?

Până la urmă, să nu cădem în cealaltă extremă! Ai şi beneficii atunci când stai la soare, nu? Altele decât cele evidente, asociate cu senzaţia de vacanţă, libertate, lipsă de griji, leneveală şi privelişti foarte plăcute ochiului (chiar dacă poţi rămâne doar cu uitatul sau cu ochii în soare)  




Se sintetizează vitamina D, iar starea ta de bine este amplificată. Te simţi mai energic şi mai bine-dispus. Nu degeaba depresivilor li se recomandă să iasă mai mult la soare, iar SAD (tulburarea afectivă sezonieră) este mult mai frecventă în anotimpul rece. În aceste condiţii, eşti tentat să exagerezi. Poţi chiar să devii dependent de statul la soare. Iar această dependenţă, spun unii specialişti, este vizibilă şi la nivelul creierului. Eşti pregătit(ă) să-ţi încing puţin neuronii?

Un studiu pilot din 2011, publicat în Addiction Biology, a arătat că radiaţiile ultraviolete au un efect interesant asupra creierului, activând centrii recompensei din striatum, insula anterioară (parte a creierului, nu insula exotică pe care te bronzezi) şi cortexul orbitofrontal (da, orbit de soare).

Au urmat şi alte studii care au creionat, unul după celălalt, ipoteza existenţei unei adicţii faţă de soare şi bronzat. Tanning might be addictive, avertizează publicaţia Nature anul trecut, în urma unor experimente pe şoricei.  O explicaţie este eliberarea endorfinelor beta în contact cu radiaţiile solare. Endorfinele, după cum bine ştii, produc plăcere. Mai mult, efectul endorfinei β este asemănător cu cel al morfinei pentru că s-ar părea că atenuează şi durerea (şi pe cea psihologică, aşa că nişte sesiuni prelungite de bronzat te-ar putea ajuta să resimţi mai puţin intens suferinţele de natură socială, profesională, amoroasă etc.) Şoriceii care au fost privaţi de radiaţii au manifestat chiar simptome de sevraj: le tremurau lăbuţele şi li se încleştau dinţiorii.

Tot în 2014, in august (plin sezon estival), o altă cercetareYale School of Public Health ) a identificat şi un posibil vinovat pentru vulnerabilitatea crescută a unora în faţa acestei adicţii: o variantă a genei PTCHD2. Posesorii ei aveau un risc semnificativ crescut de a deveni dependenţi de bronzat.

Aha! Astfel se explică comportamentul iraţional al celor care stau toată ziua la plajă deşi sunt perfect conştienţi de riscuri! Sunt dependenţi, dom’le! Li se aprinde nucleus acumbeus, secretă beta endorfine şi dacă se mută mai la umbră intră în sevraj! Pfiu! şi eu care mă gândeam că este o practică încurajată cultural şi social sau că mare parte din motivaţie are la bază un ideal estetic! Păi nu sunt picioarele bronzate mai atrăgătoare decât cele de culoare brânzei proaspete? De ce o fi aşa nu mă întreba, mi se pare mai degrabă o lipsă de bun-gust…da, sunt invidioasă şi aştept vremurile când pieile roşii de pe plajă vor fi percepute mai sexy decât cele maron-căcăniu!

M-am mai liniştit, acum că am aflat corelatele neurale ale bronzatului adictiv. Dar nu de tot (sunt neliniştită din fire)! Ştii de ce? Pentru că am ajuns să studiez subiectul în nişte circumstanţe ceva mai deosebite: puţin înainte de prânz citeam o carte în aer liber, bineînţeles într-un loc umbros şi ferit, adăpostindu-mă de…soare, ce altceva?

Ce carte? Poate una despre dependenţe? Sau una de neuro? Nu chiar.


Ce spun Sally Satel şi Scott O. Lilienfeld şi care sunt rezervele lor faţă de modul în care sunt generalizate, utilizate şi mediatizate uimitoarele descoperiri din neuroştiinţă? Te las să descoperi singur! Este vară, ai concediu, nu ai decât să iei cartea şi să o citeşti pe plajă, cu riscul de a deveni dependent (de citit) şi de a rata astfel ocazia de a o ajuta pe vecina de prosop să se dea cu cremă pe spate. 

PS: Dar vezi că dacă o vei face, o faci pe pielea ta! (că într-a mea oricum nu ai cum să intri sau să te bagi…nici măcar pe sub!)